Articole în presa vremii
Viața sentimentală a lui Eminescu este multicoloră.
Iubirile vin și pleacă, așa cum trenurile se perindă prin gări și scriu pe
inima lui Eminescu exaltare, dezamăgire,
ideal, tristețe, suferință. Și din această alchimie de sete de cunoaștere și
iubire se înalță un Eminescu unic. În el iau ființă puternice trăiri de
patriotism, dorință de implicare în viața României, acest lucru se vede în discursurile sale critice la adresa
parveniților. Se conturează un Eminescu strălucitor care începe de la o vârstă
fragedă să-și ia zborul asemeni unui
fluture ieșit din crisalidă. Mintea
poetului este invadată de imaginație, provocată de studierea faraonilor egipteni și de reîncarnare. Astfel metempsihoza începe să prindă contur și
câștigă tot mai mult teren în sufletul lui. Acest concept îl regăsim mai ales
în lucrarea „Sărmanul Dionis”[1].
În
tot ceea ce creează, Eminescu tinde spre
absolut, el se poate duce acolo cu propria gândire, cu imaginația și trăirile
sale, dar dorește cu toată ființa să ridice lumea de care este nemulțumit la
nivelul său. Or, unde ajunge geniul, ceilalți nu au acces. Și atunci intervine
din nou suferința, căci experiența ne spune că
geniul atrage după sine o soartă tragică. Este și cazul lui Eminescu: „Tu
crezi că eu degeaba m-am scoborât din stele/ Purtând pe frunte-mi raza a
națiunii mele ?[2]”
De altfel, de-a lungul carierei sale, Mihai Eminescu a
lucrat pentru mai multe publicații: Curierul de Iași, Timpul, Fântâna
Blanduziei, la revistele: Familia și Convorbiri literare. În timpul șederii la Iași, îl cunoaște,
într-un local vestit la vremea aceea numit „Trei sarmale”, pe Ion Creangă.
Între cei doi se leagă o prietenie sinceră, care scoate la iveală un talent de
povestitor remarcabil, căci Ion Creangă își scrie amintirile și poveștile la
îndemnul lui Eminescu[3].
Însă iubirea de patrie este motorul care pune în mișcare toate
energiile, când ființa ei este în primejdie. În astfel de momente, Eminescu se
mobilizează, evocând calitățile străbunilor și marile fapte vitejești care au
pus bazele formării acestei țări: „poezia lui Eminescu devine o parte integrantă a sufletului lor,
și el trăiește de acum înainte în viața poporului său[4]”
Spuneam că Mihai Eminescu a abordat în opera sa toate
temele importante: viața și moartea; iubirea și natura; începutul și sfârșitul
lumii. Incursiunile lui filozofice dau o notă specială scrierilor sale și
întotdeauna răzbate chinul său perpetuu: nefericirea omului de geniu într-o
lume în care nu se regăsește, într-o lume care îi este străină și ostilă. Mă
întreb dacă genialiatea lui l-a ajutat sau l-a împiedicat să fie fericit. Tudor
Arghezi spunea despre Mihai Eminescu: „Într-un fel, Eminescu e sfântul
preacurat al ghiersului românesc. Din tumultul
dramatic al vieții lui s-a ales un
Crucificat. Pentru pietatea noastră
depășită, dimensiunile lui trec
peste noi, sus și peste văzduhuri. Fiind foarte român, Eminescu e universal”[5].
Indiscutabil, strălucirea diamantului se obține prin
șlefuire care, pentru om, se traduce prin suferință. Cu cât aceasta e mai mare,
cu atât diamantul este mai fin și mai
strălucitor. Noi astăzi suntem beneficiarii acestei străluciri născută din
tristețile lui Eminescu. Pentru cei care-i studiem viața, el rămâne un însetat al cunoașterii, pe care o
obține prin experiența terestră și de aici rezultă multă suferință.
Articolele pe care le-a publicat în „Timpul” i-au adus
simpatia oamenilor de rând, prin înflăcărarea patriotică pe care o transmiteau,
dar și ura unor persoane, mai ales din sfera politicului, căci acele cuvinte
tăioase le arătau greșelile. Lumea pe
care noi o considerăm normală, pentru Eminescu a fost una conflictuală,
deoarece a încercat întotdeauna să scoată la iveală adevărul, principiu care,
atunci și acum, de dragul unor interese,
nu este acceptat de o lume coruptibilă. Cu asta s-a luptat Eminescu
toată viața, până ce a fost învins!
De ce au atras atenția contemporanilor articolele apărute în „Timpul”?! Deoarece
poetul, fiind inspirat de curajul
și spiritul de jertfă al ostașilor
români care au luptat în 1877 în
Războiul pentru independență, a activat sentimente patriotice de care unii
poate nu fuseseră conștienți până
atunci. Acele articole surprind
cititorul prin obiectivitatea cu care
poetul judecă realitățile vieții social-politice ale acelor timpuri. Numai că
tonul virulent, atunci când își exprimă sentimentele patriotice, nu rămâne fără
urmări ceva mai târziu. Iată ce spune George Călinescu despre poet: „Eminescu
era un român de tip carpatin, dintre aceia care, trăind în preajma munților, mai cu seamă în Ardeal și
Moldova-de-Sus, sub greaua coroană habsburgică, cresc mai vânjoși și mai aprigi și arată pentru încercările de smulgere a lor din pământul străbun lungi rădăcini fioroase, asemeni acelora ce apele curgătoare descoperă în malurile cu copaci bătrâni. El avea ca
atare un suflet etic, simțitor la toate ideile
și sentimentele, care, alcătuind
tradiția unei societăți , sunt ca grinzile afumate ce susțin acoperișul unei case, nefiind
lipsit totdeodată de viziunea unui viitor mai drept. Nu nutrea nicio
aspirație pentru sine, ci numai pentru poporul
din care făcea parte, fiind prin aceasta mai mult un exponent decât un
individ. Deoarece nu urmărea un folos propriu, ci unul social, n-avea însușirea
de a alerga repede pe treptele vieții, spre a ieși sus în fruntea scării , dar
era cu atât mai îndârjit și mai mușcător în lupta pentru idei. Răzvrătit, cu o
lipsă de prefăcătorie ruinătoare pentru om, Eminescu a fost un patriot înflăcărat și un denunțător al mizeriei
muncitorului rural, industrial și intelectual, îndrăzneț în numele ideii, sfios
și blazat în numele său”[6].
Eminescu a avut constiința permanentă a faptului că
omul este trecător, de aici revolta lui vizavi de condiția umană. În opera sa, moartea are un
rol important, mai ales în dorința de a supraviețui corpului fizic. Personajul
Toma Nour, prototip al poetului, exclama, în „Geniu pustiu”: „Mor pentru
pământ, ca să trăiesc în cer!” [7]
Și, ca să vedeți cât de actuale sunt
articolele lui în zilele noastre, am să redau mai jos unul dintre ele:
„Ce caută aceste elemente nesănatoase în viața publică a statului? Ce
caută acești oameni care, pe calea statului, voiesc să câștige avere și onori,
pe când statul nu este nicăieri altceva decât organizarea cea mai simplă
posibilă a nevoilor omenești? Ce sunt aceste păpuși care doresc a trăi fără
muncă, fără știință, fără avere moștenită, cumulând câte trei, patru
însărcinări publice, dintre care n-ar putea să împlinească nici pe una în
deplină conștiintă? Ce căuta d. X profesor de universitate, care nu știe a
scrie un șir de limbă românească, care n-are atâtea cunoștințe pozitive pe câte
are un învățător de clase primare din țările vecine și care, cu toate acestea,
pretinde a fi mare politic și om de stat? Ce caută? Vom spune noi ce caută.
Legile noastre sunt străine; ele sunt făcute pentru un stadiu de evoluțiune
socială care în Franța a fost, la noi n-a fost încă. Am făcut strane în
biserica naționalității noastre, neavând destui notabili pentru ele, am durat
scaune care trebuiau umplute. Nefiind oameni vrednici, care să constituie clasa
de mijloc, le-au umplut caraghioșii și haimanalele, oamenii a căror muncă și
inteligență nu plătește un ban roșu, stârpiturile, plebea intelectuală și
morală. Arionii de tot soiul, oamenii care riscă tot pentru că n-au ce pierde,
tot ce-i mai de rând și mai înjosit în orașele poporului românesc. Căci, din
nefericire, poporul nostru stă pe muchia ce desparte trei civilizații
deosebite: cea slavă, cea occidentală și cea asiatică și toate lepădăturile
Orientului și Occidentului, grecești, jidovești, bulgărești, se grămădesc în
orașele noastre, iar copiii acestor lepădături sunt liberalii noștri. Și, când
lovești în ei, zic că lovești în tot ce-i românesc și că ești rău român…Dar acum, de ne veți fi iertat
sau nu, să stăm de vorbă gospodărește și să vă întrebăm ce poftiți d-voastră?
Și, ca să știm că aveți dreptul de a pretinde, să întrebăm ce produceți?
Arătați-ne în Adunările d-voastră pe reprezentanții capitaliilor și fabricelor
mari, pe reprezentanții clasei de mijloc care să se deosebească de fabrica de
mofturi ale „Telegrafului” și ale „Românului” și de fabrica d-voastră de
palavre din Dealul Mitropoliei?... Ciudată țară, într-adevăr! Pe cei mai mulți
din acești domni statul i-a crescut, adică i-a hrănit prin internate, ca după
aceea să-și câștige, printr-un meștesug cinstit, pâinea de toate zilele. Dar
statul a ajuns la un rezultat cu totul contrar. După ce acești domni și-au
mântuit așa-numitele studii, vin iar la stat și cer să-i căpătuiască, adică
să-i hrănească până la sfârșitul vieții. Dar nu-i numai atâta. Țărani? Nu sunt.
Proprietari nu, învățați nici cât negrul sub unghie, fabricanți – numai de
palavre, meseriași nu, breaslă cinstită n-au, ce sunt dar? Uzurpatori,
demagogi, capete deșarte, leneși care trăiesc din sudoarea poporului fără a o
compensa prin nimic, ciocoi boieroși și fudui, mult mai înfumurați decât
coborâtorii din neamurile cele mai vechi ale țării. De acolo pizma cumplită pe
care o nutresc aceste nulității pentru orice scânteie de merit adevărat și
goana înverșunată asupra elementelor intelectuale sănătoase ale țării, pentru
ca, în momentul în care s-ar desmetici din beția lor de cuvinte, s-ar mântui cu
domnia demagogilor. Într-adevãr, cum li s-ar deschide oamenilor ochii când unul
le-ar zice: „Ia stați, oameni buni! Voi plătiți profesori care nici vă învață
copiii, nici carte știu; plătiți judecători nedrepți și administratori care vă
fură, căci nici unuia dintr-înșii nu-i ajunge leafa. Și aceștia vă amețesc cu
vorbe și vă îmbată cu apă rece. Apoi ei toți poruncesc și nimeni n-ascultă.
Nefiind stăpân care să-i ție în frâu, ei își fac mendrele și vă sărăcesc,
creându-și locuri și locușoare, deputății, primării, comisii și multe altele pe
care voi le plătiți peșin, pe când ei nu vă dau nimic, absolut nimic în schimb,
ci din contră vă mai și dezbracă, după ce voi i-ați înțolit. N-ar fi mai bine
ca să stapâneascã cei ce n-au nevoie de averile voastre, având pe ale lor
proprii? Sau cel puțin oameni care, prin mintea lor bine așezată, vă plătesc ce
voi cheltuiți cu dânșii? De aceea, alungați turma acestor netrebnici care nu
muncesc nimic și n-au nimic și vor să trăiască ca oamenii cei mai bogați, nu
știu nimic și vreau să vă învețe copiii, și n-au destulă minte pentru a se
economisi pe sine și voiesc să vă economisească pe voi toți”[8].
Articolele jurnalistului Mihai Eminescu se impun prin înaltul lor
profesionalism, poetul practicînd gazetăria ca pe o autentică meserie, cu toate
prerogativele de rigoare. El nu cedează spiritului de rutină şi de
convenţionalism, ci ridică pagina tipărită la înălţimea unor probleme de
conştiinţă, păstrînd nealterată, vechea funcţie sacerdotală a cuvîntului scris.
Studiul modelului pe care-l oferă Eminescu este cu atît mai instructiv, cu cît
se constituie într-o perioadă cînd a încetat devălmăşia dintre genuri, cînd
fiecare domeniu tinde să-şi impună, cu străşnicie, statutul specific,
opunîndu-se imixtiunilor altor activităţi. Dacă aceasta e adevărat, într-o
formulare generală, cu atît mai mult apare în cazul antitezei - exagerată de
atîţia - dintre poezie şi gazetărie[9].
[1] Mihai Eminescu, Geniu Pustiu, Editura Prietenii
Cărții, București, 1998, pp.5-46.
[2] Versuri din poezia Întunericul și poetul, de Mihai
Eminescu. Sursa: http://www.mihaieminescu.
eu/opere/poezii/intunericul_si_poetul.html#.UvP4tNI4wwE, accesat
online în data de 09.02.2014, ora 21.
[3] http://romaniaitaramea.blogspot.ro/2014/01/mihai-eminescu-164-ani-de-la-nastere.html,
accesat online 05.02. 2014, ora 23,55.
[4] Titu Maiorescu, Eminescu și poeziile lui, http://ro.scribd.com/doc/34330788/Titu-Maiorescu-Eminescu-Si-Poeziile-Lui,
accesat online 25.02. 2014, ora 22,49.
[5] Colecția Eminesciana, Eminescu
după Eminescu – Comunicări prezentate la Colocviul organizat de Universitatea din Paris –
Sorbona (12-15 martie 1975), volumul 14,
îngrijit de Dim. Păcurariu, Editura Junimea, Iași, 1978, p 158.
[6] George Călinescu, op. cit., pp. 318-319.
[7] Mihai Eminescu, Proze
- Geniu Pustiu, Editura Agora, București,2009, p. 57.
[8] Articol publicat de Nicolae Popescu, Netrebnicii care ne conduc,în http://foaienationala.ro/netrebnicii-care-ne-conduc.html,
accesat în 13.01. 2014, ora 13,42.
[9] Petru Creția, Dimitrie Vatamaniuc, Anca
Costa-Foru,Eugenia Oprescu, Gerhardt Csejka, Publicistica lui Mihai Eminescu (1870-1877) – Opere IX, Ediție critică întemeiată de Perpessicius, Editura
Academiei Republicii Socialiste România , București, 1980, p. 34
Georgeta Istrate
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu