Axya :
- Dragă Giaxya, în ultima vreme sunt foarte stresat. Tot ce se întâmplă, iau personal. Și asta nu-mi face bine. Simt că există un soi de furie acumulată în mine. Și da, știu, îmi vei spune că furia ascunde durere. Asta știu și eu. Nu trebuie să fii Sigmund Freud ca să cunoști ideea asta!
Giaxya :
- Nu știu, frate, ce să zic. În perioada asta am și eu niște trăiri...Parcă mi se răscolește ființa. În plus, mă entuziasmez, ca prostul, repede. Apoi mi-o iau, artistic, peste bot. Chiar nu am starea necesară să dezleg enigme. Hai să încercăm să vorbim cu Letiția și Lucreția. Știi tu, energia feminină intuitivă...
Axya ( se îndreaptă spre bibliotecă, unde știe că se află cele două fiice ale sale) :
- Fetelor, eu și Giaxya avem nevoie de ajutor. Suntem într-un blocaj și vrem de o părere din afară. Se poate?
Lucreția și Letiția :
Fetele râd. Se poate, cum să nu ? Problema ar fi să nu putem răspunde, spune Letiția. Să vedem care e dilema. Unchiule...
Giaxya :
- Vorbeam cu fratele meu despre faptul de a ne entuziasma în privința oamenilor ca, în final, să fim dezamăgiți. Ați trecut și voi prin așa ceva?
Letiția :
- Oho, de câte ori!!! O s-o las pe Lucreția să vă povestească despre asta, fiindcă este în plin proces de învățare a acestei lecții, de altfel, foarte importantă.
Lucreția :
- Ei, dragii mei, spune fata zâmbind, eu, fiind cea mai tânără de aici, aș putea spune vorba ceea : a ajuns oul să învețe găina! Ei, dacă găina are timp să mă asculte și nu e atât de orgolioasă încât să respingă experiențele celor mai tineri, am să încep cu lecția entuziasmului. În primul an de facultate, în prima fază, am fost foarte încântată de colegi, mai ales că eu veneam din altă țară . Mă gândeam, ia uite frate, unii sunt chiar de treabă! Aveam o colegă în anul I de la altă secție, dar limba chineză o studiam împreună. Am aflat că făcuse și arte video. Îmi aduc aminte ce prezență plăcută și modestă mi se părea. O chema Aina . Și îmi ziceam: ia uite mă, mi-am făcut o prietenă! Devenise colegă cu mine și la alte limbi străine. Îmi aduc aminte că ea nu mă întreba niciodată nimic, nu era curioasă de nimic despre mine. Știa doar că sunt româncă. Clar, accentul mă dădea de gol...
Ei bine, aveam o profesoară foarte în vârstă, doamna Minas. Era disprețuită de mulți și ridiculizată, dar ea mă aprecia. Era oarbă de un ochi și cam ironică, o doamnă de modă veche. Nu a uitat niciodată că i-am adunat niște foi căzute pe jos. Auzisem că problema la ochi o avusese în copilărie. M-am gândit că o fi suferit mult când cineva i-a băgat un creion în ochi. Așa a dobândit handicapul ăsta care a făcut-o aricioasă...
Am făcut o introducere povestind-vă despre doamna Minas pentru că are legătură cu ceea ce voi spune mai departe. Cum o anumită situație a prefăcut în scrum entuziasmul meu în ceea ce privește bunătatea și amabilitatea oamenilor. Cursul doamnei Minas era foarte simplu. A cerut, la un moment dat, rezumatul unei cărți. Eu m-am străduit foarte mult, fiindcă acea carte era scrisă într-o limbă pe care abia o învățam. Cum spuneam, nu știam cum să mai stau trează ca să citesc din roman și să fac o fișă bună. Mulți au copiat rezumatele... De aceea tema nu li s-a părut grea. Dar au fost și alții care or fi citit pe bune. Am fost invitată să citesc rezumatul meu, care avea o pagină. Asta era de faot cerința, o pagină. Cartea era una în care eu găsisem paralele cu romane scrise de Kafka și Dostoievski. Profesoara a fost impresionată și mi-a zis, la final, că se vede că am cultură generală.
Aina, acea fată, a cules laude de la profesoară spunându-i mereu că ea a studiat artele video . Ea a rămas ultima din clasă care venea la cursuri, dar nu a prezentat niciodată tema, deși profesoara a rugat-o insistent. Apoi, am observat că, la chineză, îmi vâna notele ca să le compare cu ale ei. Apoi, pe la colțuri, culegea aprecieri de la alți studenți, lăudându-se că vorbește multe limbi, printre care și portugheza. Colegii erau ceva de genul : wow! ce tiiiiiipă! Iar ea se gudura de mândrie adoptând un stil modest. Și chiar eu mi-am zis : ia uite mă, ce fată modestă!
Până când, pentru că nu muncea și credea că oamenii îi vor așeza covor roșu pentru că e deja o somitate, a dispărut! Nu am mai văzut-o niciodată la cursuri!
Dar o să mă întorc la ziua în care am făcut rezumatul acelei cărți, în urma căruia profesoara a rămas încântată. Probabil auzise că lumea este uimită de mine, că și eu vorbesc mai multe limbi. La o altă materie, s-a așezat brusc în banca în care stăteam eu. Nu, nu s-a așezat. S-a aruncat efectiv pe scaun și tremura. Nu de frică, ci de altceva. Apoi mi-a zis: bună! Brusc, răbufnește : și, ia zi, chiar ai citit romanul ăla sau doar te-ai lăudat ca să o impresionezi pe profă?
Îmi aduc aminte că am înțepenit, deși, cu o secundă înainte îi zâmbeam. Rânjea plină de răutate și tremura de nervi. Iată de ce nu e bine să ne entuziasmăm de oameni așa rapid!
Axya :
- Așa este. Mi-am luat-o de multe ori peste ochi că am avut impresie bună despre oameni. Probabil trebuia să învăț ceva. Acum, nu știu ce se întâmplă, dar mi s-a luat vălul de pe ochi și am început să le văd răutatea, fețele, chipurile. De fapt, e înfricoșător. Asta e de fapt lumea în care trăim sau o fatetă a ei. Sunt sigur că există oameni buni care hrănesc mai mult lumina din ei, nu zic nu! Dar e ceva pe planeta asta, o energie care ne perturbă, o fi chiar în noi. Suntem și răi, și buni. Putem să încercăm să fim mai buni zi de zi. Poate nu ne iese mereu, dar trebuie încercat
Georgeta Istrate
