Dialoguri - Dincolo de linie...



Giaxya :

- Se tot vorbește în ultima vreme de misiunea personală. Ce poți să-mi spui despre asta?

 Axya :

- Sunt mai multe misiuni, cred. Se pare că cea mai importantă este să ne corectăm pe noi înșine. Ăsta e lucrul cel mai greu. Când considerăm că ceilalți ne fac rău, acolo unde ne doare, acolo trebuie lucrat. Suntem proprii noștri creatori. Avem mult de lucru, dar cu cât înțelegem mai repede de ce ni se întâmplă anumite lucruri, cu atât mai bine . Ideea este să ne simplificăm viața, nu să ne-o complicăm! Problemele se rezolvă una câte una prin autoobservare. Mi-a făcut cineva un rău, a zis ceva... Nu dau vina pe el și nici pe circumstanțe. Mă întreb cu ce din mine am atras asta. Altădată, nu aș fi crezut, dar acum, da. Am experimentat. Atragem în special oameni dificili rezonând cu ei. Ei sunt doar niște șlefuitoare de diamante. 

 Giaxya :

 - Se vorbește tot mai mult de trăirea în prezent. Cică asta ne-ar trezi dintr-un somn în care nu știm că suntem. Iar dacă nu ne trezim, circulăm într-un cerc vicios în care alegem doar oameni de  nivel jos și josnic. Ceea ce ne oferă viața la nivelul de adormiți vine să întărească ce credem despre oameni, despre lume, în general. Și ceea ce credem, nu prea e de bine.  Asta e poate explicația pentru care bărbații zic că toate femeile sunt la fel și femeile zic la fel despre bărbați. Nu am spart cercul vicios, nu am ales și nu am văzut și ALTCEVA. 

Axya :

- Dacă reușești să vezi caracterul cuiva și nu-ți place, păstrează lecția, sparge cercul, tu nu ești răspunzător de caracterul lui sau al ei. Lasă acești oameni în urmă sau acceptă că sunt diferiți de noi. Nimeni nu ne înțelege pe noi în afară de noi înșine. Și atunci, de ce să avem așteptări? Dă jos poverile altora din spatele tău, și fii liber! 

Giaxya :

- Știu că ți se pare că dezgrop trecutul, dar a fost nevoie să fac pe psihologul cu mine însumi, pentru că nu înțelegeam de ce mă comport într-un anumit fel în relațiile mele sentimentale și nu numai . M-a speriat și mă sperie ce se întâmplă. Nu încerc să mă justific sau să mă victimizez, ci să explic, să găsesc cauza, sursa, butonul care mă declanșează. Așa sunt! Încerc să mă îmbunătățesc însă analizez foarte mult. Uneori, treaba asta mă ajută, alteori nu. Încerc să găsesc cauza pentru care mă irită unele zgomote, unele chipuri, unele gesturi, unele cuvinte. De ce izbucnesc brusc uneori. Știi că din cauza asta nici nu m-am însurat. De o vreme studiez arta magiei. Poate să fie un interes temporar, cum au fost atâtea altele. Dar pot spune că în ultimele zile,  acest interes mi-a deschis ochii. Și nu pentru că aș vrea să practic magia, pentru că nu o fac. Doar încerc să înțeleg... Însă un lucru îmi este clar sau așa cred în acest moment : nu te poți apropia de practici spirituale sau magice până ce nu îți pui în ordine viața de zi cu zi, relația cu tine, cu colegii, oamenii. Nu poți practica spiritualitatea până ce nu te cunoști bine și până ce nu ai pus granițe în relația cu alții. Dincolo de linia asta nu se trece! Dacă unii insistă deși nu s-au curățat, nu au lucrat cu ei înșiși, dau în nebunie sau în dereglări de comportament. Sar în chestii spirituale, când ei nu se cunosc pe ei înșiși, nu se înțeleg, nu s-au echilibrat cât de cât, nu își cunosc limitele, nu se pot opri. Asta este colapsul lor.

 

 Georgeta Istrate

 


Dialoguri - Cum rezonează un mesaj...

 


 Giaxya :

-  Lucreția,  văd că îți place foarte mult studiul japonezei. Merge treaba? Să memorezi așa ceva mi se pare imposibil. Mulți afirmă că îți ia cam 10 ani ca să fii un vorbitor foarte bun la japoneză...

 Lucreția :

- Asta este o carte pe care o citesc din când în când, ca un fel de recapitulare... Vreau să particip la un concurs😊...

 Giaxya:

- Dar ia spune-mi,  mai ești pasionată de astrologia vedică?

 -Sigur. Mi se pare că are cea mai completă și complexă informație dintre toate științele din această categorie. Poți citi la secundă...

Giaxya :

-Serios?! 

Lucreția :

   - Ca să ajungi un expert în acest domeniu, îți trebuie câteva calități native, multă lectură suplimentară, pentru conexiuni, filme și documentare despre domeniul care te interesează. Însă eu nu fac caz de cunoștințele pe care le acumulez. Serios, unchiule, mă vezi pe mine trecând prin sabia astrologiei vedice pe toți oamenii și diagnisticandu-i? Nu. Pentru că asta e ceva ce ții doar pentru tine. În plus îți ia o viață ca să devii bun la așa ceva. Unii consideră că, dacă au câteva informații despre un domeniu oarecare, pot să le dea mai departe pe bani grei. Asta numesc eu superficialtate. Nu mă pun să zic public, că sunt așa și pe dincolo, că Saturn e plasat nu știu pe unde și luna e în cutare nakshatra. Cu toate astea, nu sunt atât de bună și spirituală că nu știu care persoană de la job sau de pe net. Nu știu. Dacă chiar vreau să devin guru și să dau lecții altora, pot. Dar mi se pare că nu de guru duce lipsă lumea, ci de educatori buni, profesori, doctori dedicați, artiști sinceri... 

Giaxya :

Într-adevăr... Ai perfectă dreptate, draga mea.

Lucreția :

- În fine, nu știu de ce am început subiectul ăsta. Probabil, au fost persoane care au considerat că nu merit multe... Și treaba asta m-o fi marcat cumva. Cred că e o chestie psihologică să caut oameni care or să creadă că ce fac e bun sau valoros. În lumea asta, dacă nu te agiți, dacă nu te vinzi, ți se reproșează. Aaaa, păi nu te-ai agitat. Ai așteptat să-ți pice în gură șansa. Dacă stau în banca mea și nu mă agit și nu demonstrez, iarăși nu am valoare. Cum o dai, nu-i bine!

Axya:

- Scuze că intervin între unchi și nepoată. Dar, draga mea, sigur că ce faci este bun și valoros. Tot ce ai învățat până acum la școală sau la școala vietii reprezintă un tezaur. O să-ți folosească enorm, atat personal cât și profesional. Nu știu de ce persoanele foarte pregătite, ca tine, nu au încredere în ele. Sunt muuuuuulți pe lumea asta care nu au o seriozitate și o pregătire temeinică, dar au un tupeu fantastic. Știi ce? Reușesc!!! Nu te mai subestima, ai încredere în tine și ce poți să faci, și vei reuși! Tu nu te poți compara cu nimeni pentru că ești unică. Tu vei face lucrurile în felul tău, vei face ce ți-ai ales chiar înainte să te naști. Nimeni nu poate fi în papucii tăi și tu nu poți fi în papucii altuia. Pentru că fiecare dintre noi am venit cu o treabă, pe care numai noi putem să o facem și  doar noi. Putem să să o trăim, să o îmbogățim, să o împărtășim. Uite, oameni pregătiți ca tine, mă pot învăța chiar și pe mine, un bătrân pe care lumea nu mai dă doi bani. Însă pe mine mă ajută. Dacă nu practic ceea ce citesc sau ascult , măcar îmi lărgesc viziunea, mă ajută să-mi schimb percepția, să-mi lărgesc orizonturile. Acele mesaje rezonează într-un fel în mine, în alt fel în alții. În fond și la urma urmei, nici nu mă interesează dacă vorbitorul este original sau nu,  nu mă interesează dacă a luat ideile de undeva sau a trăit treaba aia, mă interesează dacă ma ajută,  dacă vorbele alea modifică ceva în mine. Dacă apreciez ceva este ceea ce îmi aprinde mie un beculeț. Iau informația și o aplic în stilul meu.

Lucreția :

-Ai dreptate, tată. Aș bea o limonadă. Vreți și voi? 


Georgeta Istrate




Dialoguri - Alo!

 


 Axya :

- Alo, frățioare, ce mai faci? 

Giaxya :

- În momentul ăsta, am terminat de văzut un filmuleț pe youtube...

Axya :

- Te simt un pic tensionat. Ce temă avea filmulețul ăla?

 Giaxya :

- Ganistafan!!! "Dezbatere politică"! Prezentatorul, cu oameni înarmați în studio. Așa ceva e nemaivăzut. Ce dezbatere? Oricum, Ahica  a început să se implice în acea zonă. Iată, reorientare de control în lume. Dacă nu suntem într-un război mondial, să nu-mi zici mie pe nume! Sigur, nu mai e ca în trecut să ieșim la arme. Și mai ironic : studioul emisiunii se cheamă : ”studioul păcii " (peace studio) 

    Azi am văzut un  video cu femei ganistafane care au îndrăznit săracele, să facă protest public. Mi-e milă de ceea ce le așteaptă. Occidentul e de o inutilitate crasă. A finanțat  zona aia și acum ii lasă să se omoare între ei. Îți provoacă greață! 

Axya :

- Pui prea mult suflet în asemenea probleme, frățioare. Ia zi, vii diseară pe la mine? Nepoatele tale întreabă de tine...

 

 Georgeta Istrate


Dialoguri - despre sfidător



 Giaxya :

 - Axya, ai văzut filmul " Lo sfidante "? 

Axya :

- Nu încă. Mi l-a recomandat fiică - mea, aici de față, dar  este pe lista de așteptare. 

Giaxya :

- Letiția, vrei să ne spui câteva cuvinte despre filmul Sfidătorul? Este foarte comentat în mediile ceva mai elevate și m-ar interesa părerea ta. 

Letiția :

- Într-adevăr ,  am văzut filmul împreună cu Lucreția, sora mea, și cu doamna Gys. Filmul ăsta este miraculos. Vorbește despre noi, oamenii, este pur și simplu uimitor. Oriunde ai derula găsești ceva folositor. Din când în când mă uit măcar 10 minute, să-mi aduc aminte că, de fapt, tot consumul nostru emoțional este hrană pentru acest parazit sfidător. Dar în același timp, mă gândesc că, dacă nu am avea emoții, nu am fi oameni, am fi psihopați. Cred că soluția este antrenarea emoțiilor pentru ca ele să devină echilibrate. Dacă suntem prea emoționali, să învățăm să ținem sub control sau să implicăm rațiunea, care să echilibreze balanța. În același timp, prea multă rațiune și  emoții zero ne transformă în niște roboți. Pentru mine, cel mai important a devenit să îmi reamintesc că totul este schimbător. De exemplu, dacă acum experimentez o perioadă mai grea, mai târziu poate va va fi una mai bună. Sau poate mi se schimbă percepția și nu o să mai clasific evenimentele în bune și rele, ci am să le pun în dosarul sau jocul numit viață.  Însă, există totuși ceva magic aici.

 Giaxya :

- Ce vrei să spui prin magic? Povestește-mi, de pildă, cum lucrezi zi de zi cu tine.

Letiția :

- Am avut zile în care, fără niciun efort, totul mergea miraculos de bine. Și zie în care oricât m-aș fi dedicat unui lucru, nu ieșea. Sau chiar mai rău, făceam gafe. În același timp, cred că cel mai important lucru a devenit pentru mine să nu mai simt în vreun fel nevoia să ies în evidență. Uneori, o făceam inconștient pentru că îmi place să port conversații,  îmi plac dilemele, îmi merge creierul. Dar uneori, acaparam situații sau mă făceam remarcată umbrind pe alții. Atunci nu realizam. Mi-am dat seama că fiecare are importanța lui pe pământ. Deși voi avea în continuare grijă de aspectul fizic, am surprins și domesticit în mine acel gând ascuns de a fi observată, iubită sau apreciată. Știu că toți vrem asta, e în natura umană. Unii se prefac că nu vor asta dar ei știu că vor. Poate nu ca un narcisist, dar o vor!

Giaxya :

 - Și acum?

 Letiția :


- Acum nu mă mai interesează dacă cineva mă apreciază sau nu. Știu că am o problemă mare de încredere în mine, dar nu mă mai interesează să cerșesc iubire, atenție, apreciere. Dacă cineva va considera că am ceva bun de oferit, e ok. Dacă nu, sunt mulțumită cu ce am. Folosind cuvintele mai plastic, pot să declar că mi se rupe de părerea lumii! Vreau să am viața mea, liberă de ipocriziile publicului, care poate mă detestă în viața de zi cu zi, dar s-ar simți obligați să se prefacă că mă plac atunci când creez ceva artistic. Nu, mersi. Nu mai vreau să depind de ceva exterior!

    În momentul în care rup dependențele astea sunt mai calmă, mai liniștită. Sigur că eu mă autoevaluez constant, ca să văd ce e de rectificat, dar nu mai sunt așa confuză, nu mai caut să mă mulez pe alții. Asta mă va scuti încet încet de crize, de emoții prea puternice de dezamăgiri că sunt respinsa sau nu sunt îndeajuns de bună... 

Giaxya :

-Bravo! Am să rețin ceea ce ai spus și am să încep a lucra cu mine însumi. Și, cu siguranță, am să văd filmul ăla...
 

 Georgeta Istrate

 

Dialoguri - Despre butoanele emoționale



 Axya :

-Doamnă Gys, am angajat o fată să vă ajute. O instruiți dumneavoastră, vă rog? 

Doamna Gys :

-Desigur, domnule!

 (Doamna Gys( menajera  lui Axya) către fata care îi va ține locul în timpul concediilor sau zilelor libere. Ucenica doamnei Gys se numește Manuela și nu e o fată oarecare. Dacă doamna Gys a dovedit o inteligență sclipitoare fără să știm care este pregătirea ei reală, despre Manuela știm că este studentă la filozofie și are nevoie să lucreze pe ici pe colo să se întrețină). 

-Draga mea, ai să lucrezi câteva zile cu mine, să-ți arăt tot ce ai de făcut în casa asta mare și plină de cărți și de obiecte de artă. Dar te văd cam abătută. E ceva ce pot face pentru tine? 

Manuela:

-Nu, nu cred că mă poate ajuta cineva. Este o problemă de relație, de relații cu oamenii apropiați. 

Doamna Gys :

-Dacă simți nevoia să te descarci, ai un umăr pe care să plângi. Și, cine știe, poate chiar o să te ajut. Un lucru îți pot garanta : sunt o bună ascultătoare. Încearcă!

 Manuela :

- Am un prieten care mă iubește, aș putea spune, aproape necondiționat. Nu știu ce am, probabil mi se trage din copilărie, dar, fără să-mi propun asta, distrug orice relație. Nu spun și nu fac ce vreau, fac și spun ce nu vreau, ca-n epistola lui Pavel. Prietenul meu este un om foarte bun. M-a iubit chiar și în momentele în care nu meritam. Problema este că nu știu ce a declanșat acest comportament. Uneori, pun asta pe seama faptului că o perioadă din viață m-am simțit prizonieră. Spun asta fiindcă am stat câțiva ani într-un loc din care nu aveam cum să ies din casă fără să depind de cineva. Mă gândesc că m-o fi marcat... Nu vă imaginați că mă ținea cineva prizonieră, am locuit într-un loc în care mașina era indispensabilă. Nu aveam magazine în apropiere, clădiri de vizitat, etc. Eu nu aveam mașină, deci depindeam sută la sută de cineva din familie, dispus să mă ajute. Adesea eram refuzată, iar treaba asta m-a făcut să mă simt o prizonieră. Situația asta a  activat ceva foarte neplăcut în mine. Plus stresul continuu, presiunea, examenele non stop ani de zile, răutățile din jur. Nu am reușit să le fac față, să le ignor . Acum sunt foarte dezamăgită de mine, de cum distrug totul în jur prin cuvinte sau fapte. E greu de vindecat treaba asta...

Doamna Gys :

- Într-adevăr, e greu. Ești prinsă în labirintul percepțiilor și reacțiilor propriei ființe. 

Manuela :

- Într-adevăr... Acum este și pandemie. Sunt atâtea restricții din cauza coronavirusului. Este inimaginabil ce trăim. Lipsa unui job, renunțarea la ceva pentru care am plătit scump, cu timp, bani, efort, mă refer la studii, mă deprimă. Am muncit mult ca să ajung aici. În momentele acelea, am avut impresia că am pierdut tot și nu mai am de ce trăi , că am eșuat. Acum știu despre mine că nu suport de niciun fel să fiu dependentă de alții și nu suport să stau în medii în care nu am mobilitate, în care nu pot să ies când și unde vreau. Lucrurile astea trezesc în mine o furie imensă... Se pare că avem butoane sensibile în noi. Uneori,  situațiile de viață sau oamenii apasă pe ele cu bună-știință sau din neștiință...

Doamna Gys:

- Draga mea, ai nimerit unde trebuie. Familia aceasta este o sursă de vindecare. În plus, din experiența mea de viață îți pot spune că o să treacă  perioada asta. Într-o zi, vei vedea că iese soarele doar pentru tine. O să te îndrăgostești de viață și de tine, că ești singura care te poate face fericită. În plus este o perioadă cam grea pentru toată planeta. Trebuie să rezistăm. După aia, va fi bine. Acum se descarcă o mulțime de karme, după care vom fi purificați. Trebuie să plec. Subiectul rămâne deschis. Și, cine știe, poate găsim soluții funcționale...

 

Georgeta Istrate 

Dialoguri - Uneori, o dramă te învață valoarea libertății!

 Giaxya :

-Frățioare, poți să-mi dai definiția libertății așa cum o simți azi? Mă simt cam lipsit de libertate... 



Axya :

- Stai nițel să mă gândesc. Azi, ai zis... Ei bine, libertatea poate fi o stare mentală și emoțională, ea este în tine (râde). Parol! Dacă te focalizezi pe tine, dacă încerci să te înțelegi, să te descoperi, să te admiri și să fii recunoscător că ești, lumea exterioară devine un detaliu nesemnificativ. Nimeni nu ne poate face atâta rău cât ne facem noi înșine. Suntem proprii noștri dușmani. Îți vine sa crezi? Dar vestea bună este că putem să ne împrietenim cu noi. Și atunci principalul inamic dispare. Tu,  fiind foarte inteligent, vei găsi o cale de ieșire din labirintul  lanțurilor interioare pe care le simți din când în când...Vrei să o întrebăm și pe doamna Gys?

Giaxya :

-Sigur. Răspunsurile dumneaei sunt foarte interesante, trăite și privite dintr-un punct de vedere inedit. Ce spuneți, doamnă, despre subiectul aici în dezbatere?

Doamna Gys :

 - Desigur. Am să vă spun o poveste trăită de mine cu muuuuuuulți ani în urmă. Aveam un iubit cu care aș fi vrut să mă căsătoresc. Îl iubeam într-un fel în care nu am mai iubit pe nimeni. În prezența lui mă simțeam ciudat: mare și mică; importantă și neimportantă; iubită și neiubită; deșteaptă și proastă... Era un amestec de rai și iad. Nu puteai spune rai, că iute te invada iadul; nu puteai spune nici iad, fiindcă raiul scotea și el capul să-și facă simțită prezența. Era un fel de chimie a dracului de plăcută și de dureroasă în același timp. Într-un cuvânt ce numiți dumneavoastră astăzi toxicitate. Nici nu mori, nici nu trăiești, nici iubești nici nu iubești, nu trăiești, ci amețești. 

     Ei bine la un moment dat, urma să avem un copil, dar el nu l-a vrut. A trebuit să renunț la sarcină. Pentru mine a fost un șoc extraordinar. După un timp, am crezut că mi-a trecut dar, mai târziu, mi-am dat seama că undeva în subconștient, inima mea stătea împietrită. De situația asta mi-am dat seama după mult timp.  Și nu pentru că ador copiii, ci pentru că a fost un accident care mi-a arătat mizeria și lașitatea acelui individ, faptul că multe cuvinte mari, așa zis pline de pasiune, erau niște încercări de validare ale unui orgoliu absolut infect, fără niciun fel de emoție în fața unei așa mari dureri. Durerea nu era neapărat actul în sine, ci disprețul pe care l-am primit după aceea. Respingerea, ba chiar miștourile. După operație, care a fost făcută sub anestezie totală, o chestie riscanta, era nevoie să stau în pat nemișcată pentru că sângeram. M-a sunat să-mi spună că e la o petrecere și dacă vreau să vin. I-am zis în ce stare sunt și mi-a zis scârbit, râzând, că o astfel de petrecere este foarte rară, cum îmi permit  să o ratez. Se cădea totuși un pic de respect sau tăcere...Libertatea,  stimați domni, pentru mine, a fost să mă eliberez de sub vraja acestui individ. Iată povestea!

Axya :

-  Am rămas fără cuvinte, stimata doamnă. Deci libertatea are definiții diferite. Uneori, o dramă te învață valoarea libertății.


Georgeta Istrate






Pentru tot ce iubește, creează o expoziție ! – Murivale Mureșan Vasile

Când anemonele înfloresc ...

 


      Întâmplarea face ca, în fiecare dimineață, în drum spre serviciu, să trec prin fața Căminului Artei din București. Din viteză, mă uit în vitrină să văd cine și ce mai expune...

 


     Într-o zi de februarie,  când anemonele înfloresc ( abia acum am aflat că minunile astea  înfloresc doar în februarie), vitrina mi-a atras atenția, nu prin culoare, ci prin non-culoare . Anemone  și  animăluțe traforate, colorate în negru sau albastru foarte închis, ca un aranjament îndoliat, pe care se reflectă razele aurii ale unui soare generos, mă  îndeamnă să mă opresc. În prim plan, niște cercuri albe, din nu știu ce material, ca o prezentare inedită, dezvăluie cuvinte aparent derutante :   hau hau,  mâr,  1-21 februarie ( durata expoziției), România...   Două farfurioare albe,  desenate cu niște  făpturi  și o vază cu anemone, ca o speranță în mijlocul dramei, sunt  amprente luminoase în acel aranjament. Stilul este inconfundabil, familiar pentru mine, căci ghicesc  din prima autorul. Pe fereastră, scrisă de mână, stă semnătura artistului: Murivale! De asemenea, scris de mână,  cu vopsea albă și neagră, direct pe vitrină , citesc: ” Dacă florile ar lătra în toiul nopții, aș crede în a doua venire a lui Iisus!” Clar, mă simt prinsă în niște semne de întrebare enervante. Încerc să mă uit în interior, să văd mai mult, dar nu reușec.

 



     Recunosc, mă intrigă vitrina, știind că pictorul Murivale Mureșan Vasile este un mare colorist și îmi propun ca, la încheierea programului de lucru, să-i fac o vizită. Sunt curioasă cum a gândit expoziția , căci la prima vedere nu găsesc nicio logică în tot acel aranjament. Sigur, la el sunt toate răspunsurile! Însă eu știu că pictorul acesta,  pentru tot ce iubește, creează o expoziție !

 


 De la agonie la extaz

 


    Așa am făcut... În seara aceea, prins în povestirile sale, pictorul Murivale Mureșan Vasile  a trecut de la agonie la extaz de mai multe ori. Retrăia amintirile triste și cele fericite legate de tema expoziției , cu o intensitate atât de mare, încât am avut de multe ori senzația de evadare din timp : ”măi, animalele când se despart… tu ai auzit câini care urlă în cor de zici că ei cântă, nu latră?  Măi, e sfâșietor . Și îi las. Că de multe ori  au dureri. Ei urlă în comun.  E foarte ciudat. Eu am trei câini care stau în casă Leuțu, Leuța și Prince.  Ceilalți  trei, care stau pe casa scării,  urlă , fac haaaauuuuu ( acum găsesc explicația lui hau din vitrină) . Când urlă cei de afară, încep și cei din casă. Și îi las...”


    Limbajul corpului, emoția, nervul cuvintelor sale suspendau clipele deasupra lumii. Se făcuse noapte iar noi, singuri în galerie, desfășuram un spectacol unic: el actor, eu spectator. Îndrăznesc să spun că, în materie de comunicare, ne potențam reciproc. Ieșeau amintirile artistului într-o cascadă de cuvinte încărcate cu o energie senzațională.  În seara aia am realizat că viața nu-ți dă garanția veșnică a bucuriei. Când o întâlnești, atunci  trebuie să o trăiești!  Ca pe o experiență magică, amplificată, prelungită cât mai mult. Nu trebuie  să te întristezi la gândul că nu va dura. Altfel, viața îți scapă printre degete...

 

Pofta de viață combate depresia!

 


    Era trecut de orele 18 când am ajuns la Căminul Artei , în ideea vizionării expoziției pictorului Murivale Mureșan Vasile. Am intrat. La parter nu era nimeni, însă am auzit vocea pictorului la etaj, care, în stilu-i caracteristic, se afla exact în mijlocul unui live. Avea și un vizitator. Sigur că am picat direct în transmisiunea lui. Așa că  prezentarea a început exact de aici, de la etajul 1.


   Nu trebuie să-l rogi mult pe Muri să vorbească. E suficientă o singură întrebare, ca el să curgă în sentimente, cuvinte, gesturi, emoții. Și povestește... Nu contează câți îl ascultă : o persoană sau o lume întreagă!

        Am simțit că vreau să fac o expoziție despre companionii mei, alături de care, de ani de zile, conviețuiesc. Ne arătăm unii altora că viața trebuie trăită . Dacă nu ai poftă de viață, te îmbolnăvești de depresie, îmi spune.

    Mă conduce printre lucrări, ca un ghid care vrea să cuprindă  cât mai multe. Hai să vezi și de aici cum arată, cu lecturarea asta în registre, zice. Cartoanele acestea sunt pictate față-verso… Apoi,  îmi dezvăluie, cu răbdare, felul în care a gândit lucrările. 


   Este o senzație incredibilă când un creator retrăiește în fața ta momentele ideii care au fost motorul aducerii la viață a ceva, a orice.   În grădină, continuă el,   cu emoția momentului, pictam scena de cățel, apoi florile atât de vii . Vezi tu, florile înconjoară subiectul, dar ele devin mai vii, mai prezente, participă la creație . Aici am un tonus mai ridicat, mai optimist, un tonus de poftă de viață că avem nevoie de optimism în epoca asta grea pentru toți (se referă în special la pandemia pe care o traversăm cu toții).

Trebuie să te surprind cu ceva …

     Uite, cățelul ăsta de aici este înconjurat de florile din grădină ca și cum el ar fi în grădină . Eu nu fac o poveste mimetică despre ceva, nu! Eu plec doar de la o temă și încerc s-o rezolv în funcție de contextul elementului animal cu cel floral, să zicem .


    Mă uit și zic:  parcă te vindeci când te uiți la lucrările astea! Au o dinamică ce te invită s-o recreezi cum vrei, mă duce cu gândul la un puzzle pe care-l poți așeza după bunul plac. 


 

    Asta este și ideea, completează artistul. Am mers pe mai multe pânze, am rupt un pic tema,  să am niște pauze. Și asta pentru ca privitorul,  mental, să  reconstruiască în stilul propriu. În artă, trebuie să cucerești cât mai multe secunde. Ca în film! Dacă în primele trei secunde un film nu te prinde, te-a pierdut! Eu trebuie să te surprind cu ceva . Și cum fac? Mă joc puțin… Din locul privitorului, îți vine să te plimbi printre lucrări, îți vine să …îți obligă creierul să facă o reconstrucție, zice. 


   Mă opresc în fața unei lucrări . Artistul observă și mi-o  explică : aici aveam întâmplător un portret al lui Alan Turing.  Am zis să-l pictez și pe el în grădină . Poate am lucrat mai  mult timp la asta, de aceea te-oi fi oprit. Uite, acelea sunt nalbe,  acolo avem dalii, aici avem iarăși dalii…

    Ochii îmi fug către un colț  plin de culoare. Îi zic : uite ce frumos e acolo! Îmi vine să mă bag în locul ăla, atât e de colorat în roșuri… Zice, da, mă, e aceeași temă, doar că eu am rupt-o. A ieșit ca și cum ai face un mozaic din lucrări și schimbi un pic sensurile. Dar mental, omul o reconstruiește  în felul lui.

Iubirea de viață - cea mai mare poveste a umanității !

 


     Coborâm la parter. Observ că picturile  au un element care se repetă: ulciorul. Repetiție, repetiție, dar de ce nu te plictisești?  Ba dimpotrivă, devii captivat de dinamica pe care o creează în spațiu. E ca un fel de magie . Îl rog pe artist să-mi povestească felul în care a gândit această curgere, căci dă impresia unei  cascade ce își schimbă mimica feței  câte puțin,  cu fiecare tablou  :  Prima dată am zis: aș face un portret pe ulciorul ăsta! După aia, mi-a venit o altă idee: a,  nu fac portrete!  Fac teme cu căței pe ulcioare,  ca să fiu un pic pe ideea expoziției.  

    Observ , la una dintre lucrări, o floare ce  vine pe ulciorul cu portret ca și o coroană . El zice : de fiecare dată când modific lucrarea , intervin aproape în totalitate.  La început, aceasta  a avut niște stânjenei… vezi, aici era stânjenelul, după care am venit cu anemone,  după aia am intervenit din nou și  am făcut desene cu animale pe ulcior,  la baza lui… Apoi, îmi arată pe o altă lucrare :  vezi, aici am folosit  un fel de șablon - păsările alea sunt un fel de șablon.  În lucrarea aceasta am lăsat și stânjeneii, și anemonele! Eu iau de multe ori pictura ca pe un joc, ca în cromoterapie. Simți nevoia să-ți încarci pofta de viață, să te simți tu util . Inutilitatea nu e bună! Inutilitatea te duce într-un impas . Știi,  însuși faptul că stai într-o galerie e o poveste . Zilele astea am făcut multe live-uri. Și le-am făcut fiindcă știu că am niște admiratori care așteaptă aceste filme . 

    Să-ți dau un exemplu: realizam live-uri pe terasă, unde pictam în direct. Și aveam o prietenă internată în spital, care  se uita la filmele mele. Se pare că vizionarea acestor filme a ajutat-o mult. Căci eu,  prin ceea ce făceam, stârneam în ea pofta de viață. Știi, iubirea de viață este cel mai mare standard, cea mai mare poveste a umanității!

 

Vitrina – o relatare dramatică

    


     Ne îndreptăm spre vitrina îndoliată, care m-a contrariat pe mine.  Povestește-mi, te rog, despre vitrină, despre temă, despre ce te-a inspirat, despre ce ai avut în minte când ai adus la viață o astfel de idee.

    O face ca și cum în fața ochilor săi s-ar repeta evenimentele care i-au  inspirat ideea expoziției. Ochii , mimica feței, gesturile, toate exprimă trăirile imprimate în amintire:” este o expoziție dedicată prietenilor mei necuvântători. Anemonele  traforate sunt negre, ca un omagiu adus unui cățel care a murit.  Iar acel  hau hau din prezentare, este  un strigăt (poate fi  și strigătul nostru, al artiștilor, adaugă încet). Apoi îmi arată cu mâinile spre scena pe care urmează să o descrie: ”aici sunt doi căței , unul stătea pe celălalt, să-l încălzească cu propriul corp . Și atunci vitrina asta am gândit-o foarte gravă, ca un element foarte profund . Știi cum e când te desparți de un animal din ăsta? O ființă negrăitoare… E groaznic ! Eu nu m-am gândit că pot să sufăr atât de mult, pentru că el nu are cuvinte să-ți spună! Că dom’ le , mă despart de tine... Și atunci tu trebuie să traduci mesajul prin limbajul ăla al  ochilor, al corpului, al sunetelor pe care le scoate …   Eu nu știu dacă aceste făpturi  gândesc că mor.  Deși în tabloul ăla cu Michael când murea și celălalt și-a pus capul pe el, mă face să-mi pun întrebări.

 Michael - un cățel cum altul nu-i !

      Am făcut și o poză . Am zis, măi frate , cum ține capul în timp ce ălălalt  geme! În momentul ăla, am zis că nu e ceva foarte grav. L-am luat pe Michael de acolo și l-am pus lângă mine. L-am pictat într-un tablou  extrem de dramatic.

    Din păcate, în ziua aia, medicul veterinar avea program abia de la ora 10 . Am așteptat.  Când un prieten a ajuns cu el la doctor, cățelul murise . Am plâns.  Am crezut că înnebunesc în clipa aia. Ideea morții este foarte puternică , mai ales la animale, fiindcă ele n-au cum … ăla era un animal la care eu am ținut foaaaarte mult . Mă, era atât de inteligent ! Cum deschideam televizorul, țâști-hop, venea și el. Și când mergea, ziceai că e Michael Jackson ( maestrul imită mersul cățelului). Mie îmi vine să râd, căci acel mers are o doză de comic. Și zic:  serios? Da, mă, păi d-aia îl chema Michael!  El era negru și, cum Michael Jackson avea cârlionțul ăla în față, așa era cățelul. Avea  o dâră de alb care venea așa  pe lângă ochi, pe lângă nas și pe partea asta a feței . Era extraordinar cățelul ăsta!  Atât de lipicios… tot timpul era cu ochii la mine . Mi-a părut enorm de rău . El a murit otrăvit . A pus o vecină de-a mea otravă de șoareci în pivniță.  Săracul cățel s-a dus acolo , cine știe ce o fi căutat…   

Săracul meu Toulouse!

      Ca și cum nu ar vrea să iasă din starea de tristețe provocată de pierderea lui Michael, artistul mă conduce  în fața unei picturi care-i trezește amintiri și mai răscolitoare. Asta este  o lucrare cu Toulouse, primul meu cățel, îmi spune, cu voce scăzută. El a trait 15 ani la mine în casă. A murit de artrită. Înainte cu o lună și ceva, nu se mai putea mișca. Săracul meu Toulouse! Tabloul este dorul meu de el. Când am pictat tabloul ăla, aveam o neliniște… 


   Și când pictam florile, simțeam  că săracul cățel se va prăbuși. Am stat pe lângă el, nu l-am părăsit.  Când a murit, mi-a dat un semn ca să-mi atragă atenția că pleacă (artistul  mimează sunetul disperat al câinelui) . În momentele alea eu pictam și  mă uitam la Toulouse. El, săracul, mă urmărea, ca în tabloul ăla… Și când a făcut așa,  m-am uitat la el și a rămas cu capul înțepenit. Și am zis: măi, ce straniu să-ți rămână capul așa! Și am strigat : Toulouse, Toulouse! Nu mi-a mai răspuns . M-am dus la el și l-am strigat din nou: Toulouse!!! Nu mai mișca . Atunci m-am întâlnit prima dată  cu moartea în mod direct . Și am zis, măi frate, nu o fi murit? Nici nu știam ce să fac. Și am pus mâinile la nări, am văzut că nu-i simțeam respirația , apoi am căutat o oglindă să văd dacă e un abur, ceva. N-a fost. De abia după o oră, după ce s-a răcit corpul, atunci am realizat că el a murit . Atunci a intrat groaza în mine. Atunci am realizat că n-o să mă mai întâlnesc niciodată cu el . A fost dramatic!...


    Știi cum este? Zilele astea, cineva m-a anunțat că un prieten drag  a murit. A fost o informație aiurea, dar în momentul ăla, nu știam asta. Măi, parcă mi s-a oprit inima, parcă s-a oprit tot universul!!!”

  Poveste cu  oglinzi…

 


    Există un colț magic în expoziție. Până să-mi explice artistul, nu știam ce să cred. Vedeți, nu toți avem aceleași viziuni. Privind acel aranjament ne putem gândi la orice. De aia trebuie să profiți când ai autorul lângă tine, să nu o iei pe arătură. Zic : povestește-mi de la ce a pornit ideea cu cioburile de oglindă și ce semnifică umbrele acestea care se reflectă în ele.  


   Aici, spune artistul, avem  un contrast între lumină și întuneric . Într-un fel, este o monocromie… dar dacă te apropii,  este ceva magic. Iar dacă schimbi unghiul,  îl vezi diferit. De fiecare dată, se schimbă perspectiva. Privită în felul acesta, expoziția te fură, te absoarbe. Îi trebuie câteva secunde să ți se imprime în minte. Cel puțin un lucru îți vei aminti cu siguranță. Și anume că ai văzut o chestie despre niște câini și niște oglinzi…De ce?! Pentru că nenea artistul a observant că  ai lui câini se latră în oglindă.

     A fost pentru mine un exercițiu, spune pictorul, când am  descoperit că ei nu se recunosc în oglindă și că se latră . Și am zis: băi frate, câinii nu au noțiune! 

Oglindirea are ceva metafizic

      Mie-mi place să fac povești vizuale prin  reprezentare de lucrări , prin grupaje de lucrări , povestind același subiect în altă formă. Normal că lucrarea te cuprinde,  pentru că tu poți să o vezi tridimensional , dintr-un unghi în alt unghi. Te poți reflecta , te integrezi în ea, circuli printre lucrări, ca acolo sus, și dintr-o dată,  te împrietenești cu ea, te atașezi de ea, te  încarci cu ea, ți se întipărește în memorie.  


 

   Știi, există o anumită vrajă a expoziției pe care trebuie s-o găsești așa în intimitatea ei, într-o liniște, să te cuprindă.

     Ideea  era să fac un asamblaj cu oglinzi și traforări de felul ăsta pentru că am vrut să văd ce se întâmplă cu reflexia lor în oglindă. Avem aici  imaginea reală,  imaginea transfigurată și imaginea oglindită. Oglindirea are ceva metafizic…


    Îmi povestește că au venit doi prieteni cu câinii în vizită.  Unul dintre ei s-a uitat în oglindă și, dintr-o dată,  câinele ăla  a devenit extrem de atent. Ceva a recunoscut el! A mirosit. Și când  a văzut că nu miroase, s-a dat înapoi…  

   Observ, în colțul oglinzilor,  imaginea unui câine care parcă cere mângâiere . Artistul zâmbește:  câinii sunt niște doctori docenți în escrocherii sentimentale! Când Jezucu mi se pune în poală și eu îl mângâi,  mă simt ca un padre eterno.  Râdem amândoi .  Cățeii ne întăresc caracterul. Ei ne învață iubirea necondiționată, adaugă artistul.

Dincolo ...

       Eu sunt nou, că vin cu o poveste din asta, în discursul plastic. (artistul face o paranteză vorbindu-mi despre hoții care fură astfel de  lucrări). Uite, vine hoțul, ți le ia și  le vinde la kilogram, ca tablă. Și tu ți-ai frământat genialitatea din creierul ăla, ca să scoți ceva, să spui ceva despre oglindirea unui animal într-o dimensiune…

  În fine, revine artistul,  lucrarea este ingenioasă ca idee.  Am cumpărat sticlele astea și mi-am concentrat expoziția chiar pe segmentul  oglindă și câine. Aici eu  îi recunosc pe fiecare din câinii mei,  știi? Acolo sunt Leuțu, Leuța, Cornica , Fănica… Michael e acolo sus ( a murit primul și a urcat sus - câinele este expus pe perete ).

    Dacă în  vitrină toate anemonele sunt negre,  aici e același lucru, spune pictorul. M-am jucat cu ideea de umbră , de oglindire, de  dialogul dincoace – dincolo; aici- dincolo…  Căci, dincolo de oglindă, noi vedem  o reflectare a noastră . Abia când ne privim în oglindă realizăm cât suntem de singuri! Cu animalele e altceva. Ele  nu-și pun problema că sunt singure, ele chiar nu  se recunosc. Noi, oamenii,  mai zicem că în oglindă, de fapt, este cel de dincolo. Oglindirea asta poate fi asemănată cu  niște umbre.  Ei sunt ca niște umbre . Oglinzile creează un joc, un joc multiplu al dublului… un fel de  fragmentarism . Foarte interesant. Când bea apă din baltă, câinele  nu are o reacție. Chiar dacă se oglindește în apă , nu mârâie, nu are reacții bizare.  La oglindă  însă,  mai ales când este pusă vertical, reacționează ca și cum ar fi în fața lui un adversar.  El conștientizează ceva, dar nu realizează că e el.

Farfurii desenate - un spectacol vizual!


     O altă zonă din galerie este ocupată de niște farfurii desenate, iar deasupra lor, pe perete, picturi ovale în nuanțe calde. Mi se pare inedit și îi spun că n-am mai văzut nicăieri așa ceva. Artistul spune : eu trebuie să gândesc un spațiu ca un fel de spectacol vizual.


  Tu vezi ce aerisită-i sala, deși sunt multe lucruri? Când am pus picturile astea ovale, care-s așa ca niște desene din Leonardo da Vinci, ca niște vigniete din astea rotunde,  ovale , am vrut  să rimeze cu forma farfuriilor. Unele-s  mai mari, altele mai mici, înflorate sau cu brâuri. Am desenat cățeii când erau mai mici, mai mari, mai multe vârste…

Momente de neuitat

    Murivale Mureșan Vasile  știe să  transforme o vizită banală într-un eveniment,  într-o sărbătoare. El aduce la viață idei pe care alții nici nu le-ar lua în seamă. El împodobește, ca nimeni altul, clipele, cu strălucirea geniului său. Am zis că intru pentru 10 minute, cât să decopăr misterul florilor negre, și s-au făcut ore. Ciudat este că atâta viață au cuvintele sale,  atât de mult te farmecă, încât uiți de foame și de frig,  iar timpul trece în vârful picioarelor  să nu deranjeze momentele,  să nu le perturbe cumva. Șocul vine când te uiți la ceas! 

   Se făcuse târziu. Am plecat împreună spre zona Universității. După ce Maestrul s-a pierdut în noapte prin pasaj, spre ieșirea ce duce spre  spitalul Colțea, din metrou,  am simțit nevoia să-i scriu un mesaj pe messenger: Muri, seara asta va rămâne în amintire ca una plină de momente de neuitat. Îți mulțumesc! Clipele acestea au fost absorbite în eternitate "grele" de viață, de artă, de cuvinte cu spirit. Acestea rămân veșnic fericite, bucuroase că nu au plecat goale, fără sens, fără viață. Meritul este al tău, căci ai știut să le împodobesti , le-ai încoronat ca pe niște regine.

 

Georgeta Istrate

 

La psiholog. De vorbă cu Florentina: Forța cuvintelor stă în emoția rostirii

  - Cât de importante sunt cuvintele? Care este puterea lor?   -   Cuvintele se formează în interiorul nostru. Limbajul este un rezult...