Când anemonele înfloresc ...
Întâmplarea face ca, în fiecare
dimineață, în drum spre serviciu, să trec prin fața Căminului Artei din
București. Din viteză, mă uit în vitrină să văd cine și ce mai expune...
Într-o zi de februarie, când anemonele înfloresc ( abia acum am aflat
că minunile astea înfloresc doar în
februarie), vitrina mi-a atras atenția, nu prin culoare, ci prin non-culoare .
Anemone și animăluțe traforate, colorate în negru sau
albastru foarte închis, ca un aranjament îndoliat, pe care se reflectă razele
aurii ale unui soare generos, mă îndeamnă să mă opresc. În prim plan, niște
cercuri albe, din nu știu ce material, ca o prezentare inedită, dezvăluie cuvinte
aparent derutante : hau hau, mâr, 1-21 februarie ( durata expoziției), România... Două
farfurioare albe, desenate cu niște făpturi și o vază cu anemone, ca o speranță în
mijlocul dramei, sunt amprente luminoase
în acel aranjament. Stilul este inconfundabil, familiar pentru mine, căci ghicesc
din prima autorul. Pe fereastră, scrisă
de mână, stă semnătura artistului: Murivale! De asemenea, scris de mână, cu vopsea albă și neagră, direct pe vitrină ,
citesc: ” Dacă florile ar lătra în toiul nopții, aș crede în a doua venire a
lui Iisus!” Clar, mă simt prinsă în niște semne de întrebare enervante. Încerc
să mă uit în interior, să văd mai mult, dar nu reușec.
Recunosc, mă intrigă vitrina, știind că pictorul Murivale Mureșan Vasile
este un mare colorist și îmi propun ca, la încheierea programului de lucru,
să-i fac o vizită. Sunt curioasă cum a gândit expoziția , căci la prima vedere
nu găsesc nicio logică în tot acel aranjament. Sigur, la el sunt toate
răspunsurile! Însă eu știu că pictorul acesta, pentru tot ce iubește, creează o expoziție !
De la agonie la extaz
Așa am făcut... În seara aceea, prins în povestirile sale, pictorul
Murivale Mureșan Vasile a trecut de la
agonie la extaz de mai multe ori. Retrăia amintirile triste și cele fericite legate
de tema expoziției , cu o intensitate atât de mare, încât am avut de multe ori
senzația de evadare din timp : ”măi, animalele când se despart… tu ai
auzit câini care urlă în cor de zici că ei cântă, nu latră? Măi, e sfâșietor . Și îi las. Că de multe ori au dureri. Ei urlă în comun. E foarte ciudat. Eu am trei câini care stau în
casă Leuțu, Leuța și Prince.
Ceilalți trei, care stau pe casa
scării, urlă , fac haaaauuuuu ( acum
găsesc explicația lui hau din vitrină) . Când urlă cei de afară, încep și cei
din casă. Și îi las...”
Limbajul corpului,
emoția, nervul cuvintelor sale suspendau clipele deasupra lumii. Se făcuse
noapte iar noi, singuri în galerie, desfășuram un spectacol unic: el actor, eu
spectator. Îndrăznesc să spun că, în materie de comunicare, ne potențam
reciproc. Ieșeau amintirile artistului într-o cascadă de cuvinte încărcate cu o
energie senzațională. În seara aia am
realizat că viața nu-ți dă garanția veșnică a bucuriei. Când o întâlnești,
atunci trebuie să o trăiești! Ca pe o experiență magică, amplificată,
prelungită cât mai mult. Nu trebuie să
te întristezi la gândul că nu va dura. Altfel, viața îți scapă printre degete...
Pofta de viață combate depresia!
Era
trecut de orele 18 când am ajuns la Căminul Artei , în ideea vizionării
expoziției pictorului Murivale Mureșan Vasile. Am intrat. La parter nu era
nimeni, însă am auzit vocea pictorului la etaj, care, în stilu-i caracteristic,
se afla exact în mijlocul unui live. Avea și un vizitator. Sigur că am picat
direct în transmisiunea lui. Așa că prezentarea
a început exact de aici, de la etajul 1.
Nu trebuie să-l rogi mult pe Muri să
vorbească. E suficientă o singură întrebare, ca el să curgă în sentimente,
cuvinte, gesturi, emoții. Și povestește... Nu contează câți îl ascultă : o
persoană sau o lume întreagă!
Am
simțit că vreau să fac o expoziție despre companionii mei, alături de care, de
ani de zile, conviețuiesc. Ne arătăm unii altora că viața trebuie trăită . Dacă
nu ai poftă de viață, te îmbolnăvești de depresie, îmi spune.
Mă
conduce printre lucrări, ca un ghid care vrea să cuprindă cât mai multe. Hai să
vezi și de aici cum arată, cu lecturarea asta în registre, zice. Cartoanele
acestea sunt pictate față-verso… Apoi, îmi dezvăluie, cu răbdare, felul în care a gândit
lucrările.
Este
o senzație incredibilă când un creator retrăiește în fața ta momentele ideii care
au fost motorul aducerii la viață a ceva, a orice. În
grădină, continuă el, cu emoția momentului, pictam scena de cățel,
apoi florile atât de vii . Vezi tu, florile înconjoară subiectul, dar ele devin
mai vii, mai prezente, participă la creație . Aici am un tonus mai ridicat, mai
optimist, un tonus de poftă de viață că avem nevoie de optimism în epoca asta
grea pentru toți (se referă în special la pandemia pe care o traversăm cu
toții).
Trebuie să te surprind cu ceva …
Uite, cățelul ăsta de aici este înconjurat de florile din grădină ca și
cum el ar fi în grădină . Eu nu fac o poveste mimetică despre ceva, nu! Eu plec
doar de la o temă și încerc s-o rezolv în funcție de contextul elementului
animal cu cel floral, să zicem .
Mă
uit și zic: parcă te vindeci când te
uiți la lucrările astea! Au o dinamică ce te invită s-o recreezi cum vrei, mă
duce cu gândul la un puzzle pe care-l poți așeza după bunul plac.
Asta
este și ideea, completează artistul. Am mers pe mai multe pânze, am rupt un pic
tema, să am niște pauze. Și asta pentru ca
privitorul, mental, să reconstruiască în stilul propriu. În artă,
trebuie să cucerești cât mai multe secunde. Ca în film! Dacă în primele trei
secunde un film nu te prinde, te-a pierdut! Eu trebuie să te surprind cu ceva .
Și cum fac? Mă joc puțin… Din locul privitorului, îți vine să te plimbi
printre lucrări, îți vine să …îți obligă creierul să facă o reconstrucție, zice.
Mă
opresc în fața unei lucrări . Artistul observă și mi-o explică : aici aveam întâmplător un portret
al lui Alan Turing. Am zis să-l pictez și pe el în grădină . Poate
am lucrat mai mult timp la asta, de aceea
te-oi fi oprit. Uite, acelea sunt nalbe,
acolo avem dalii, aici avem iarăși dalii…
Ochii
îmi fug către un colț plin de culoare. Îi
zic : uite ce frumos e acolo! Îmi vine să mă bag în locul ăla, atât e de colorat
în roșuri… Zice, da, mă, e aceeași temă, doar că eu am rupt-o. A ieșit ca și
cum ai face un mozaic din lucrări și schimbi un pic sensurile. Dar mental,
omul o reconstruiește în felul lui.
Iubirea de viață - cea mai mare poveste a
umanității !
Coborâm
la parter. Observ că picturile au un
element care se repetă: ulciorul. Repetiție, repetiție, dar de ce nu te
plictisești? Ba dimpotrivă, devii
captivat de dinamica pe care o creează în spațiu. E ca un fel de magie . Îl rog
pe artist să-mi povestească felul în care a gândit această curgere, căci dă impresia
unei cascade ce își schimbă mimica feței
câte puțin, cu fiecare tablou : Prima
dată am zis: aș face un portret pe ulciorul ăsta! După aia, mi-a venit o altă
idee: a, nu fac portrete! Fac teme cu căței pe ulcioare, ca să fiu un pic pe ideea expoziției.
Observ
, la una dintre lucrări, o floare ce vine pe ulciorul cu portret ca și o coroană .
El zice : de fiecare dată când modific lucrarea , intervin aproape în
totalitate. La început, aceasta a avut niște stânjenei… vezi, aici era
stânjenelul, după care am venit cu anemone,
după aia am intervenit din nou și am făcut desene cu animale pe ulcior, la baza lui… Apoi, îmi arată pe o altă lucrare
: vezi, aici am folosit un fel de
șablon - păsările alea sunt un fel de șablon. În lucrarea aceasta am lăsat și stânjeneii, și
anemonele! Eu iau de multe ori pictura ca pe un joc, ca în cromoterapie. Simți
nevoia să-ți încarci pofta de viață, să te simți tu util . Inutilitatea nu e
bună! Inutilitatea te duce într-un impas . Știi, însuși faptul că stai într-o galerie e o
poveste . Zilele astea am făcut multe live-uri. Și le-am făcut fiindcă știu că
am niște admiratori care așteaptă aceste filme .
Să-ți dau un exemplu: realizam live-uri pe
terasă, unde pictam în direct. Și aveam o prietenă internată în spital, care se uita la filmele mele. Se pare că vizionarea
acestor filme a ajutat-o mult. Căci eu, prin ceea ce făceam, stârneam în ea pofta de
viață. Știi, iubirea de viață este cel mai mare standard, cea mai mare poveste
a umanității!
Vitrina – o relatare dramatică
Ne
îndreptăm spre vitrina îndoliată, care m-a contrariat pe mine. Povestește-mi, te rog, despre vitrină, despre
temă, despre ce te-a inspirat, despre ce ai avut în minte când ai adus la viață
o astfel de idee.
O face ca și cum în fața ochilor săi s-ar repeta evenimentele
care i-au inspirat ideea expoziției.
Ochii , mimica feței, gesturile, toate exprimă trăirile imprimate în amintire:” este o expoziție dedicată prietenilor mei necuvântători. Anemonele traforate sunt negre, ca un omagiu adus unui
cățel care a murit. Iar acel hau hau din prezentare, este un strigăt (poate fi și strigătul nostru, al artiștilor, adaugă
încet). Apoi îmi arată cu mâinile spre scena pe care urmează să o descrie: ”aici
sunt doi căței , unul stătea pe celălalt, să-l încălzească cu propriul corp .
Și atunci vitrina asta am gândit-o foarte gravă, ca un element foarte profund .
Știi cum e când te desparți de un animal din ăsta? O ființă negrăitoare… E
groaznic ! Eu nu m-am gândit că pot să sufăr atât de mult, pentru că el nu are
cuvinte să-ți spună! Că dom’ le , mă despart de tine... Și atunci tu trebuie să
traduci mesajul prin limbajul ăla al ochilor, al corpului, al sunetelor pe care le
scoate … Eu nu știu dacă aceste făpturi
gândesc că mor. Deși în tabloul ăla cu Michael când murea și
celălalt și-a pus capul pe el, mă face să-mi pun întrebări.
Michael - un cățel cum altul nu-i !
Am
făcut și o poză . Am zis, măi frate , cum ține capul în timp ce ălălalt geme! În momentul ăla, am zis că nu e ceva
foarte grav. L-am luat pe Michael de acolo și l-am pus lângă mine. L-am pictat într-un
tablou extrem de dramatic.
Din păcate, în ziua aia, medicul veterinar
avea program abia de la ora 10 . Am așteptat. Când un prieten a ajuns cu el la doctor,
cățelul murise . Am plâns. Am crezut că
înnebunesc în clipa aia. Ideea morții este foarte puternică , mai ales la
animale, fiindcă ele n-au cum … ăla era un animal la care eu am ținut foaaaarte
mult . Mă, era atât de inteligent ! Cum deschideam televizorul, țâști-hop, venea
și el. Și când mergea, ziceai că e Michael Jackson ( maestrul imită mersul
cățelului). Mie îmi vine să râd, căci acel mers are o doză de comic. Și zic: serios? Da, mă, păi d-aia îl chema Michael! El era negru și, cum Michael Jackson avea
cârlionțul ăla în față, așa era cățelul. Avea o dâră de alb care venea așa pe lângă ochi, pe lângă nas și pe partea asta
a feței . Era extraordinar cățelul ăsta! Atât de lipicios… tot timpul era cu ochii la
mine . Mi-a părut enorm de rău . El a murit otrăvit . A pus o vecină de-a mea
otravă de șoareci în pivniță. Săracul
cățel s-a dus acolo , cine știe ce o fi căutat…
Săracul meu Toulouse!
Ca
și cum nu ar vrea să iasă din starea de tristețe provocată de pierderea lui Michael, artistul mă conduce în fața
unei picturi care-i trezește amintiri și mai răscolitoare. Asta este o lucrare cu Toulouse, primul meu cățel, îmi spune, cu voce scăzută. El a trait 15 ani la mine în casă. A murit de artrită. Înainte cu o lună
și ceva, nu se mai putea mișca. Săracul meu Toulouse! Tabloul este dorul meu de
el. Când am pictat tabloul ăla, aveam o neliniște…
Și
când pictam florile, simțeam că săracul
cățel se va prăbuși. Am stat pe lângă el, nu l-am părăsit. Când a murit, mi-a dat un semn ca să-mi atragă
atenția că pleacă (artistul mimează
sunetul disperat al câinelui) . În momentele alea eu pictam și mă uitam la Toulouse. El, săracul, mă urmărea,
ca în tabloul ăla… Și când a făcut așa, m-am uitat la el și a rămas cu capul înțepenit.
Și am zis: măi, ce straniu să-ți rămână capul așa! Și am strigat : Toulouse,
Toulouse! Nu mi-a mai răspuns . M-am dus la el și l-am strigat din nou: Toulouse!!!
Nu mai mișca . Atunci m-am întâlnit prima dată
cu moartea în mod direct . Și am zis, măi frate, nu o fi murit? Nici nu
știam ce să fac. Și am pus mâinile la nări, am văzut că nu-i simțeam respirația
, apoi am căutat o oglindă să văd dacă e un abur, ceva. N-a fost. De abia după
o oră, după ce s-a răcit corpul, atunci am realizat că el a murit . Atunci a
intrat groaza în mine. Atunci am realizat că n-o să mă mai întâlnesc niciodată cu el . A fost dramatic!...
Știi
cum este? Zilele astea, cineva m-a anunțat că un prieten drag a murit. A fost o informație aiurea, dar în
momentul ăla, nu știam asta. Măi, parcă mi s-a oprit inima, parcă s-a oprit tot
universul!!!”
Poveste cu oglinzi…
Există un colț magic în expoziție. Până
să-mi explice artistul, nu știam ce să cred. Vedeți, nu toți avem aceleași viziuni.
Privind acel aranjament ne putem gândi la orice. De aia trebuie să profiți când
ai autorul lângă tine, să nu o iei pe arătură. Zic : povestește-mi de la ce a
pornit ideea cu cioburile de oglindă și ce semnifică umbrele acestea care se
reflectă în ele.
Aici, spune artistul, avem un contrast între lumină și întuneric . Într-un
fel, este o monocromie… dar dacă te apropii, este ceva magic. Iar dacă schimbi unghiul, îl vezi diferit. De fiecare dată, se schimbă
perspectiva. Privită în felul acesta, expoziția te fură, te absoarbe. Îi
trebuie câteva secunde să ți se imprime în minte. Cel puțin un lucru îți vei
aminti cu siguranță. Și anume că ai văzut o chestie despre niște câini și niște
oglinzi…De ce?! Pentru că nenea artistul a observant că ai lui câini se latră în oglindă.
A
fost pentru mine un exercițiu, spune pictorul, când am descoperit că ei nu se recunosc în oglindă și
că se latră . Și am zis: băi frate, câinii nu au noțiune!
Oglindirea are ceva metafizic
Mie-mi
place să fac povești vizuale prin
reprezentare de lucrări , prin grupaje de lucrări , povestind același
subiect în altă formă. Normal că lucrarea te cuprinde, pentru că tu poți să o vezi tridimensional ,
dintr-un unghi în alt unghi. Te poți reflecta , te integrezi în ea, circuli
printre lucrări, ca acolo sus, și dintr-o dată, te împrietenești cu ea, te atașezi de ea,
te încarci cu ea, ți se întipărește în
memorie.
Știi, există o anumită vrajă a expoziției pe care trebuie s-o găsești
așa în intimitatea ei, într-o liniște, să te cuprindă.
Ideea era să fac un asamblaj cu oglinzi și
traforări de felul ăsta pentru că am vrut să văd ce se întâmplă cu reflexia lor
în oglindă. Avem aici imaginea reală, imaginea transfigurată și imaginea oglindită.
Oglindirea are ceva metafizic…
Îmi povestește că au venit doi prieteni cu
câinii în vizită. Unul dintre ei s-a
uitat în oglindă și, dintr-o dată, câinele ăla
a devenit extrem de atent. Ceva a recunoscut el! A mirosit. Și când a văzut că nu miroase, s-a dat înapoi…
Observ, în colțul oglinzilor, imaginea unui câine care parcă cere mângâiere
. Artistul zâmbește: câinii sunt niște
doctori docenți în escrocherii sentimentale! Când Jezucu mi se pune în poală și
eu îl mângâi, mă simt ca un padre eterno.
Râdem amândoi . Cățeii ne întăresc caracterul. Ei ne învață
iubirea necondiționată, adaugă artistul.
Dincolo ...
Eu sunt nou, că vin cu o poveste din asta,
în discursul plastic. (artistul face o paranteză vorbindu-mi despre hoții care fură astfel de lucrări). Uite, vine hoțul, ți le ia și le vinde la kilogram, ca tablă. Și tu ți-ai
frământat genialitatea din creierul ăla, ca să scoți ceva, să spui ceva despre
oglindirea unui animal într-o dimensiune…
În
fine, revine artistul, lucrarea este ingenioasă ca idee. Am
cumpărat sticlele astea și mi-am concentrat expoziția chiar pe segmentul oglindă și câine. Aici eu îi recunosc pe fiecare din câinii mei, știi? Acolo sunt Leuțu, Leuța, Cornica ,
Fănica… Michael e acolo sus ( a murit primul și a urcat sus - câinele este expus
pe perete ).
Dacă
în vitrină toate anemonele sunt
negre, aici e același lucru, spune
pictorul. M-am jucat cu ideea de umbră , de oglindire, de dialogul dincoace – dincolo; aici- dincolo… Căci, dincolo de oglindă, noi vedem o reflectare a noastră . Abia când ne privim
în oglindă realizăm cât suntem de singuri! Cu animalele e altceva. Ele nu-și pun problema că sunt singure, ele chiar
nu se recunosc. Noi, oamenii, mai zicem că în oglindă, de fapt, este cel de
dincolo. Oglindirea asta poate fi asemănată cu niște umbre. Ei sunt ca niște umbre . Oglinzile creează un
joc, un joc multiplu al dublului… un fel de fragmentarism . Foarte interesant. Când bea
apă din baltă, câinele nu are o reacție.
Chiar dacă se oglindește în apă , nu mârâie, nu are reacții bizare. La oglindă însă, mai ales când este pusă vertical, reacționează
ca și cum ar fi în fața lui un adversar. El
conștientizează ceva, dar nu realizează că e el.
Farfurii desenate - un spectacol vizual!
O
altă zonă din galerie este ocupată de niște farfurii desenate, iar deasupra
lor, pe perete, picturi ovale în nuanțe calde. Mi se pare inedit și îi spun că
n-am mai văzut nicăieri așa ceva. Artistul spune : eu trebuie să gândesc un
spațiu ca un fel de spectacol vizual.
Tu vezi ce aerisită-i sala, deși sunt
multe lucruri? Când am pus picturile astea ovale, care-s așa ca niște desene
din Leonardo da Vinci, ca niște vigniete din astea rotunde, ovale , am vrut să rimeze cu forma farfuriilor. Unele-s mai mari, altele mai mici, înflorate sau cu
brâuri. Am desenat cățeii când erau mai mici, mai mari, mai multe vârste…
Momente de neuitat
Murivale Mureșan Vasile știe
să transforme o vizită banală într-un
eveniment, într-o sărbătoare. El aduce
la viață idei pe care alții nici nu le-ar lua în seamă. El împodobește, ca
nimeni altul, clipele, cu strălucirea geniului său. Am zis că intru pentru 10
minute, cât să decopăr misterul florilor negre, și s-au făcut ore. Ciudat este
că atâta viață au cuvintele sale, atât
de mult te farmecă, încât uiți de foame și de frig, iar timpul trece în vârful picioarelor să nu deranjeze momentele, să nu le perturbe cumva. Șocul vine când te
uiți la ceas!
Se făcuse târziu. Am plecat împreună spre zona Universității. După ce Maestrul s-a pierdut în noapte prin
pasaj, spre ieșirea ce duce spre spitalul Colțea, din metrou, am simțit nevoia să-i scriu un mesaj pe
messenger: Muri, seara asta va rămâne în amintire ca una plină de momente de
neuitat. Îți mulțumesc! Clipele acestea au fost absorbite în eternitate
"grele" de viață, de artă, de cuvinte cu spirit. Acestea rămân veșnic
fericite, bucuroase că nu au plecat goale, fără sens, fără viață. Meritul este
al tău, căci ai știut să le împodobesti , le-ai încoronat ca pe niște regine.
Georgeta Istrate
