Veronica Micle – sufletul pereche
Eminescu
este preocupat de iubire și cunoaștere ca și cum din ele s-ar contura
fericirea. Și dintr-o astfel de stare, creația poate tinde spre infinit, spre
absolut. Au existat mai multe femei în
viața poetului, dar numai una corespundea sensibilității sale: Veronica Micle.
Există o ipoteză cum că ar fi cunoscut-o în perioada studiilor la Viena. Ea devine femeia ideală pentru el,care i-a
inspirat cele mai înflăcărate poeme de dragoste. Atras de frumusețea ei, poetul
se stabilește în anul 1874 la Iași. Cât a lucrat în acest oraș, poetul se
întâlnea des cu ea în Grădina Copou, sub teiul care există și astăzi. Deși
structura lui este una de singuratic, mai târziu nu exclude ideea unei
căsătorii cu aceasta, lucru care, după cum se știe, nu se concretizează în timp[1].
Iubirea
dintre cei doi a fost una deosebită, care îi unea mai ales spiritual. După ce
poetul a plecat la București, își scriau des. La Iași, Veronica, mânată de
dorul iubitului mergea des la teiul din Copou, unde obișnuiau să-și spună
cuvinte de dragoste; căuta cu emoție în vitrinele librăriilor poezii noi care
ar fi apărut; aștepta cu nerăbdare un nou număr din revista „Convorbiri
literare”, în speranța că i s-ar publica lui Eminescu o poezie nouă sau mergea
la bojdeuca lui Creangă să afle dacă are vești de la poet[2]
.
Erau momente de mare suferință, provocată de lipsa
persoanei iubite, în care Veronica îi spunea: „citește-mă căci am să mor[3]” sau „voi muri
iubindu-te și blestemându-te în același timp (...) lumea a devenit un sicriu
mare și pustiu pentru mine”[4]. Poetul îi răspunde cu aceeași pasiune: „avem să fim, nu te îndoi, cei mai fericiți
oameni din lume. Avem să fim ? Dacă mă vei iubi, avem să fim, căci pentru
mine viața s-a încheiat pentru totdeauna, căci tu ești cel dintâi amor al meu
și vei fi cel din urmă, unicul, precum și unică ești, așa mititică și gingașă
și cochetă pentru al tău Eminescu”[5].
Corespondența celor doi îndrăgostiți conține cuvinte simple. Probabil că, atunci când
iubești, nu ai nevoie neapărat de filozofie, ci de cuvinte venite din inimă,
care, pentru cei care nu au iubit niciodată cu adevărat, pot părea banale, dar
în acest caz dincolo de simplitatea acestor cuvinte se simte greutatea emoției
și a dorului, a nerăbdării de a fi împreună. Unele cuvinte sunt de-a dreptul dramatice,
căci arată disponibilitatea de a se sacrifica unul pentru celălalt, de a-și da
și viața, ca o dovadă a imensei iubiri.
Și, cunoscându-l pe Eminescu din opera sa, înclin să cred că iubirea lui era
atât de fierbinte, de irațională, de neobișnuită încât ar fi fost capabil să și
moară. La fel și Veronica: „Să știi
că oriunde m-oi duce/ Către apus sau răsărit,/ Va răsuna duios și dulce/ Că-n
lumea asta te-am iubit”[6].
În general, în dragoste, fondul uman al lui Eminescu
este presărat cu amărăciune, dezamăgire
și foarte puține speranțe. De cele mai multe ori iubita nu este alături de el,
în aceste cazuri poetul și-o imaginează. Această lipsă îl obligă să trăiască într-o lume ireală pentru noi
ceilalți, dar salvatoare pentru el. Tudor Arghezi spunea, la Conferința de la
Sorbona din anul 1975: „Decepția continuă
în dragoste influențează toată
inspirația lui de sentiment. Poetul se
regăsește intact într-un punct de pornire, opus, în harul sarcasmului și al lepădării. Poemul grandios, care a fost
de fapt și cântecul lebedei, căci dezamăgirea a dat limbii românești o capodoperă de amărăciune glacială, care se
cheamă Luceafărul”[7]. Poate Arghezi are dreptate când spune
că datorită dezamăgirilor și tristeților
din viața sa, Eminescu a ajuns un scriitor așa mare!
În căutarea magiei iubirii
Din
adolescență, de când a simțit primul fior al dragostei, și până în cea din urmă
clipă, Eminescu a căutat iubirea aceea magică, capabilă să provoace fuziunea a două suflete într-o singură ființă. Era ceva mistic în
așteptările sale, căci nu se putea opri să vadă femeia iubită într-o aură
luminoasă, o imagine idealizată. Din păcate, când se trezea din această visare,
care îl transfigura pur și simplu, cădea într-o mare tristețe, căci realitatea
era cu totul alta.
După cum am mai spus, ființa care a corespuns nevoilor sale
sufletești a fost Veronica Micle (figura 4). Dar și această iubire a
avut suferințele ei, lipsurile ei, suișurile și coborâșurile ei, departe de a
fi perfectă. De altfel, între marile
teme proprii creației lui Eminescu, alături de meditația asupra artei, asupra
vieții sociale sau asupra existenței, tema
iubirii și a naturii ocupă un loc
impresionant: „Atât de fragedă,
te-asameni/ Cu floarea albă de cireş,/ Și ca un înger între oameni/ În calea vieţii
mele ieşi./ Abia atingi covorul moale,/ Mătasa sună sub picior,/ Şi de la
creştet pân-în poale/ Pluteşti ca visul de uşor(...)/Ş-o să-mi răsai ca o
icoană/ A pururi verginei Marii,/ Pe fruntea ta purtând coroană -/ Unde te
duci? Când o să viï?”[8].
Totuși,
Eminescu a avut parte de clipe de fericire. „Iubirea pe care o nutrește poetului, o transformă pe Veronica într-o
creatoare de literatură. În versuri, ea îi atrage atenția că, deși îl iubește, nu va fi niciodată permanent cu el, explicând
și de ce. Cuvintele sunt mai mult decât grăitoare:
„Vîrful nalt al piramidei ochiul meu
abia-l atinge...
Lâng-acest colos de piatră vezi tu
cât de mică sunt
Astfel tu-n a cărui minte universul
se răsfrânge,
Al tău geniu peste veacuri rămâne-va
pe pământ,
Și dorești a mea iubire...Prin iubire
pân-la tine
Să ajung și a mea soartă azi de
soarta ta s-o leg,
Cum să fac! Când eu micimea îmi
cunosc atât de bine,
Când măreața ta ființă poate nici n-o
înțeleg.
Geniu tu, planează-n lume! Lasă-mă în
prada sorții
Și numai din depărtare când și când
să te privesc
Martora măririi tale să fiu pân-la
pragul morții
Și ca pe-o minune-n taină să te-ador,
să te slăvesc”[10].
Din versurile Veronicăi Micle ne putem da seama că îl iubea
cu adevărat, că din prea multă dragoste pentru poet, era în stare să renunțe la
iubirea lor, doar să nu-i fie o piedică. Altfel stau lucrurile cu Mite Kremnitz, pe care o
cunoscuse prin
intermediul lui Titu Maiorescu.
Prin comparație, Mite Kremnitz, care
i-a fost o vreme iubită lui Eminescu, nutrea pentru poet sentimente egoiste: „să
fiu totul pentru el, el nimic pentru mine”[11].
Contrastul dintre caracterul Veronicăi Micle și celelalte
îl întâlnim în mai multe poezii în care Eminescu prezintă figura femeii
marmoreene, perfectă, dar rece, devitalizată și fără implicare afectivă.
Eminescu nu putea fi păcălit multă vreme doar de un aspect frumos, căci el
căuta și acea frumusețe interioară - femeia cu care să aibă afinități
intelectuale și sufletești: „Să treacă înflorirea de-un vânt al recii ierne/
Să-nceți a fi icoana iubirii cei eterne/ Cu marmura cea albă să nu te mai
asameni/Să fii ca toată lumea, frumoasă între oameni/Să-ncete-acea simțire ce
te-au făcut o zeie/ Să fii încântătoare, dar numai o femeie/ (...) Azi, când
ești prea mult înger și prea puțin femeie/ Frumoasă cum nici Venus nu a putut
să steie/ În loc de-a fi un soare al astei lumi întregi/ Tu îmi ucizi gândirea,
căci nu mă înțelegi”[12].
Există în opera lui Eminescu o nevoie de interdependență
între afect și intelect, fără de care sentimentele nu au valoare. Poetul are o
capacitate uriașă de a iubi, iar pentru el, cunoașterea prin iubire este vitală. Deoarece
nu a fost înțeles de semenii săi, atât în modul de a vedea lumea cât și în
iubire, dezamăgirea l-a însoțit adeseori.
În
viața afectivă, Eminescu nu se ridică decât prin expresie deasupra norodului,
cuprinsul esențial al sufletului său fiind un sentiment de jele, fie că în
iubire, departe de orice educație analitică, își chema iubita în codru verde, fie că gândul morții i se înfățișa cu toate mângâierile unei îngropăciuni după datini și tristețile unei vieți nelumite”[13].
Pentru împlinirea nevoii afective, romanticul Eminescu are nevoie de adevăruri
care învăluie, care dau o aură de mister momentului trăit, un fel de magie care amplifică trăirea emoției la
maximum[14].
Lumina soarelui ar dezvălui brusc totul, furând toată frumusețea, care altfel ar
fi dezvăluită treptat, lent.
Din
când în când, poetul are nevoie de acea descărcare, un fel de catharsis produs de iubire. Imaginația este
aceea care contribuie decisiv la regenerarea spirituală prin iubire. Dacă
realul nu-i oferă o iubire autentică, vine imaginarul și corectează, căci
trăirile trebuiesc să fie nu numai autentice, ci și vindecătoare, alinătoare,
salvatoare.
[1] George Călinescu, op.cit., capitolul Eminescu și dragostea, p.235.
[2] Biografie Veronica Micle - http://www.veronicamicle.eu/,
accesat online 25.02. 2014, ora 22,39.
[3] George Sanda, Veronica Micle, Editura Cartea
Românească,București 1972, p.68.
[4] Ibidem.
[5] Ibidem,
p.72.
[6] http://www.veronicamicle.eu/opere/poezii/sa_stii_ca_oriunde.html#.UvabsNI4wwE,
poezia este scrisă de Veronica Micle, accesat online 12. 02.2014, ora 22.
[7] Colecția Eminesciana, Eminescu după Eminescu, Comunicări prezentate la Colocviul
organizat de Universitatea din
Paris-Sorbona (12-15 martie 1975), volum îngrijit de Dim. Păcurariu, Editura Junimea, Iași, 1978, p. 159.
[8] Poezia este scrisă de Mihai
Eminescu, Atât de fragedă, sursa: http://www.versuri.ro/versuri/mehkj _mihai+eminescu+at+t+de+fraged.html/,
accesat online 10.02. 2014, ora 19.
[9] http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Veronica_Micle_-_Foto01.jpg,
accesat online 16.02.2014, ora 20.
[10]
George Sanda, op.cit., p. 104.
[11]
George Călinescu, op. cit., p.105.
[12] Mihai
Eminescu, Nu mă-nțelegi, sursa: http://ro.wikisource.org/wiki/Nu_m%C4%83-n%C8%9Belegi,
accesat online în data de 10.02.2014, ora 19,15.
[13] G. Călinescu, op.
cit., p. 319.
[14] Luna și stelele dau nopții și romantismului lui
Eminescu o aură de mister.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu