Castre, castele,
burguri şi turnuri
Așadar, imediat după cucerirea romană a
început construirea sistemului defensiv, care a fost apoi treptat amplificat şi
îmbunătăţit pe timpul împăraţilor care au urmat. Prin urmare, apărarea Daciei
nu este asigurată numai prin efectivele militare, ci şi prin organizarea
acestui sistem defensiv bine pus la punct prin acele fortificaţii la graniţe,
dar şi în interiorul provinciei. Deosebirea stă însă în faptul că s-a ţinut
seama de configuraţia geografică, mai ales de la graniţele provinciei. Castrele
nu erau suficiente pentru apărare, aşa că au fost construite castele, burguri
şi turnuri. În
centrul acestui sistem defensiv se află castrul legiunii XIII Gemina
de la Apulum, la care se adaugă apoi şi acela al legiunii a V-a Macedonica de la Potaissa. De aici porneau drumuri în
toate direcţiile spre castrele înşiruite de-a lungul graniţelor foarte lungi
ale provinciei. Castrele erau dispuse
așa încât închideau în primul rând văile care intrau sau ieşeau din podişul
central al Transilvaniei, barând principalele căi de pătrundere în provincie. Pe
drumurile de legătură alte castre
serveau atât pentru a supraveghea
teritoriul şi populaţia din interior, cât şi ca etape de reserve pentru
fortificaţiile şi trupele din linia întâi. Privit în ansamblu, sistemul
defensiv al Daciei se înfăţişează ca un imens evantai , în centrul căruia se
află puternicele castre de legiune de la Apulum şi Potaissa şi ale cărui raze se deschid spre graniţele
provinciei. Dar acest dispozitiv de apărare, specific pentru Dacia şi mai ales pentru Dacia Superior, nu a
fost aplicat rigid şi fără abateri, ci a
fost adaptat la formele de teren. S-au folosit obstacolele naturale de la graniţe, ca
masivele muntoase , mai ales culmile prelungi , apoi cursurile de apă , de-a
lungul cărora s-au construit castre şi
alte fortificaţii. Ele constituie frontiera sau limesul. Limes propriu zis, adică zid continuu de
piatră sau val de pământ, nu s-a folosit în Dacia, spre deosebire de
alte regiuni ale imperiului, ca de pildă Raetia, cele două Germanii, Britannia
sau Africa, decât în două porţiuni. Una scurtă,
de vreo patru kilometri, în faţa castrului şi a oraşului Porolissum, alta mai
lungă, de vreo 235 Km,
în Muntenia, de la Flămânda pe Dunăre. Până în fortificaţiile de la graniţele
Daciei se prezentau în felul
următor : în sud, pe Dunăre, pornind de la Drobeta , se înşiruiau câteva
castre menite a supraveghea circulaţia pe marele fluviu. În afară de
castrul de la Dierna (Orşova) , spre
apus, au mai fost identificate castre la Moldova Veche şi Pojejena
Sârbească. De la Palanca, în faţa Lederatei , mai multe castre existau
de-a lungul drumului spre Tibiscum , la Vărădia-Arcidava, Berzovia-Bersobis şi
Surduc –Centrum Putei. Un castru a existat probabil şi la Vârşeţ. Aceste castre
constituiau linia exterioară de apărare în Banat. Alte castre se aflau pe
drumul Dierna –Tibiscum, cele de la Mehadia şi Teregova. Între cele două linii
se află castrul de la Dalboşeţ, de-a
lungul văii Almajului.
Reorganizare şi soluţii
de criză
Principala poartă de intrare în provincie dinspre
vest, era pe Valea Mureşului, păzită de
puternicul castru de la Micia . Spre vest, alte castele sau fortificaţii mai mici sunt cunoscute de-a
lungul Mureşului , până la vărsarea lui în Tisa , la Bulci, Aradul Nou,
Sânnicolaul Mare şi Cenad. Acestea
supravegheau drumul spre Pannonia. De la Micia spre est, înainte de Apulum,
avem castrul de la Cigmău, lângă Gemisara (Geoagiu). Apărarea ţinutului aurifer era asigurată de cele două legiuni de la Apulum şi Potaissa. Pe o linie
interioară în jurul munţilor Apuseni se găseau castrele de la Abrud şi Gilău,
la confluenţa Căpuşului cu Someşul Rece. Mai departe, valea Crişului Repede era
închisă de castrul de la Bologa . De aici spre nord graniţa provinciei, până la
Porolissum, o forma culmea munţilor Meseş, de-a lungul căreia s-au identificat
mai multe turnuri de pază şi de observaţie. Mai multe castre se găseau la
poalele acestor munţi, la Buciumi, Românaş şi Romita. Mai în spate, pe drumul
Napoca-Porolissum un castru exista la Zutor-Optatiana. Porolissum era cheia de boltă a apărării
romane din nord-vestul Daciei. Aici au existat două castre, unul mai mic pe
dealul Citera, altul mai mare pe dealul Pomet. Limesul de piatră, menţionat mai
sus, completează sistemul de apărare de la Porolissum. Începând de la Tihău,
castrele sunt dispuse de-a lungul Someşului
Mic, la Gherla, şi altul mai spre nord-est la Ilişua. De aici spre SE o
serie de castre barează principalele văi şi căi de acces dinspre Munţii
Vulcanici, spre interiorul Daciei. Castrul de la Orheiul Bistriţei este situat
pe Valea Budacului , după care urmează castrele de la Brâncoveneşti pe Mureş,
Călugăreni, pe Valea Nirajului, Sărăţeni pe Târnava Mică, Inlăceni, între cele două Târnave, unul
poate la Odorhei , pe Târnava Mare, apoi la Păuleni , pe Valea Homorodului Mare,
şi la Olteni pe Olt. Mai spre răsărit un castru de pământ a existat, poate, la Comălău , iar în faţa
pasului Oituz se găsea castrul de la Breţcu, antica
Angustia. Pe râul Bârsa , castrul de la Râşnov supraveghea pasul Bran. Pe Oltul
transilvan primul castru mare este cel
de la Hoghiz , după care urmează castrele
de la Cincşor şi Feldioara, iar în faţa pasului Turnu Roşu un mic burg exista la Boiţa, identificat cu
localitatea antică Caput Stenarum. În
interiorul Transilvaniei mai existau alte câteva castre, unul probabil la
Sighişoara, altul sigur la Războieni Cetate, iar altul pe Apa Oraşului , la sud
de Orăştie, la Bucium, în apropierea fostelor cetăţi dacice. De la Caput Stenarum (Boiţa), pe Olt în jos,
până la Izlaz, pe Dunăre, se înşiruiau numeroase castre pe ambele maluri ale râului. Această linie de
apărare era denumită limes Alutanus. De-a lungul acestei linii de apărare ,
lungă de vreo 250-260 km,
s-au identificat castre romane în următoarele localităţi: Râul Vadului ,
Câineni (Pons Vetus), Racoviţa şi Copăceni (Praetorium), Bivolari (Arutela),
iar paralel cu cele din urmă, ceva mai spre est, Titeşti, Perişani şi Rădăcineşti,
apoi iarăşi pe Olt , Jiblea, Sâmbotin (Castra Traiana) , Stolniceni (Buridava), Ioneştii – Govorei (Pons Aluti),
Momoteşti (Rusidava), Enoşeşti (Acidava), Reşca (Romula), Slăveni, Tia Mare şi
Izlaz. Castrele sunt unite de un drum care urcă pe Olt şi continuă apoi până la
Apulum. Drumul ne e cunoscut din itinerariile antice şi prin miliariile
descoperite. Primele castre întemeiate pe linia Oltului datează încă din timpul
războaielor de cucerire, după cum indică şi numele unei localităţi, Castra Traiana.
Dar fortificarea acestei linii de
graniţă şi organizarea ei ca frontieră a provinciei are loc pe timpul lui
Hadrian , după abandonarea teritoriului Munteniei şi reorganizarea Daciei.
Hadrian a renunţat la Muntenia şi sudul
Moldovei, zone deosebit de importante pentru Imperiu, cel puţin din punct de
vedere economic, altfel uşor de apărat prin ridicarea unui sistem defensiv pe
aliniamentul valului Moldovei inferioare, dar continuat şi dincolo de Siret,
până la coroana Carpaţilor. Mai mult, împăratul renunţă şi la frontiera vestică, unde a cedat
iazigilor zone din Dacia traiană. Planul creării unei zone ,,de intercepţie şi
control” în faţa graniţei, care a dus la aceste cesiuni teritoriale, rezolva în
acelaşi fel două situaţii aproape identice: controlul asupra Câmpiei Munteniei
şi asupra Câmpiei de Vest. Dacă avem în vedere că până la războaiele
marcomanice atacurile asupra Daciei au încetat, atunci soluţia aleasă de
Hadrianus, replierea şi consolidarea frontierelor, s-a dovedit fiabilă.
Georgeta Istrate
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu