Republica Democratică
Moldovenească
De altfel, la Congresul Popoarelor din
Rusia care s-a desfășurat în toamna lui 1917 la Kiev, Basarabia participă cu o
delegație alcătuită din 6 membri. Delegația moldoveană își spune
punctul de vedere în ceea ce privește reducerea Basarabiei la statutul de provincie guvernată de Ucraina.
Între timp, la Chișinău se încearcă
organizarea unui congres militar moldovenesc, care nu primește aprobarea din
partea guvernului revoluționar rus. Prin urmare, reprezentantul Partidului Național Moldovenesc, Gherman Pantea, îi sfătuiește pe moldoveni
să-și câștige autodeterminarea printr-o revoluție. În noiembrie 1917,
moldovenii convoacă Congresul Ostașilor
Moldoveni la Chișinău, la care participă 989 delegați, ofițeri români și
aproximativ 200.000 de ostași. Adunarea, în baza principiului autodeterminării,
dar și a argumentelor de natură culturală, naționalitate și istorie proprie,
proclamă autonomia politică și administrativă a Basarabiei. În plus, Congresul
stabilește naționalizarea armatelor basarabene și convocarea unui Sfat al
Țării.
Alegerile
pentru membrii care trebuiau să formeze Sfatul Țării au loc în toamna lui 1917 , din 150 deputați,
din care 105 sunt moldoveni, 15 ucrainieni, 13 evrei, 7 ruși, 3 bulgari, 2
germani, 2 găgăuzi și câte un polonez, armean și grec. Deputații sunt aleși din
toate păturile sociale. Președintele ales în unanimitate este Ion Inculeț, iar
din toamna lui 1917 Sfatul Țării preia conducerea Basarabiei.
La 8 octombrie 1917, Sfatul Țării proclamă
autonomia Basarabiei, iar la 15 decembrie
proclamă Republica Democratică Moldovenească. Deocamdată, noul stat este
legat de Rusia fiind stat federativ. Este ales un Consiliu al Directorilor, ca
organ executiv, în fruntea căruia se afla Petre Erhan. Deoarece în Rusia
puterea este preluată de bolșevici, basarabenii iau decizia, la 24 ianuarie
1918, de declarare a independenței. Astfel, Basarabia primește numele de Republica Democratică Moldovenească, avându-l ca
președinte pe Ion Inculeț, iar ca șef al guvernului pe Daniel Ciugureanu.
Cea mai bună soluție...
În iarna anului 1917, situația în Basarabia
se înrăutățește din cauza prizonierilor ruși întorși din Germania, iar
prizonierii germani în trecere spre țara lor comit acte de vandalism, crime,
violențe și distrugeri, situație care scapă de sub control autorităților. În
decembrie grupuri de bolșevici înarmați vin la Chișinău provocând Consiliul
Directorilor. O parte din deputați din Sfatul Țării sunt prinși de bolșevici,
iar alții părăsesc Chișinăul sub amenințarea cu moartea. În aceste condiții,
Consiliul Directorilor cere ajutorul armatei române. Guvernul român condus de
Ionel Brătianu trimite peste Prut două divizii de infanterie și două de cavalerie,
pentru protejarea populației și restabilirea ordinii. Ca urmare a intervenției armatei
române, unitățile bolșevice se retrag la
Tighina. Numai că puterea sovietică consideră intervenția armatei române drept
un act de agresiune pe propriul teritoriu și rupe relațiile diplomatice cu
România.
În ianuarie 1918, România și Republica
Democratică Moldovenească se găseau într-o situație critică. Pe de o parte
Puterile Centrale presau România să încheie o pace umilitoare, în sensul că
cereau cedarea Dobrogei, modificarea graniței pe Carpați, demobilizarea
armatei, etc, iar Basarabia trebuia să reziste unei Ucraine care voia să se
extindă. Așadar, la 5 martie 1918 se semnează Protocolul de la Buftea, care prelungește
cu 14 zile armistițiul cu Puterile Centrale, în același timp cu acordul de
satisfacere a pretențiilor acestora. În același timp, Ucraina trimite o notă
prin care afirmă că Basarabia formează o unitate indivizibilă cu teritoriul
Ucrainei. Deși situația este critică, unirea Republicii Democratice Moldovenești cu România trebuie să mai aștepte
pentru a nu periclita soarta Dobrogei, revendicată
de Bulgaria, cerută în schimbul Basarabiei.
Cu toate acestea, în martie 1918, singura
soluție pentru Basarabia, amenințată de Ucraina cu anexarea, este unirea cu
țara mamă. Presa contribuie substanțial la trezirea sentimentului de conștiință
națională, iar intelectualii de pe ambele maluri ale Prutului se întâlnesc la
Iași în data de 1 martie, moment în care se pun de acord cu necesitatea unirii.
Se decide soluția deliberării în Sfatul
Țării. Ca urmare, în ședința guvenului din 23 martie se decide trimiterea unei
delegații la Chișinău care să propună unirea în Sfatul Țării. Astfel, în 27
martie 1918, se deschide ședința Sfatului Țării
și iau cuvântul președintele Ion
Inculeț și primul ministru român Alexandru Marghiloman.
Trăiască unirea Basarabiei cu
România!
La propunerea moldovenilor, Constantin
Stere este cooptat în Sfat, unde ia cuvântul spunând că „Astăzi noi trebuie să
hotărâm ceea ce va avea o importanţă hotărâtoare asupra soartei viitoare a
poporului nostru. Mersul de fier al istoriei pune asupra umerilor noştri o răspundere pe care
noi n-o putem ignora cu nici un fel de sofisme”. După ce și grupurile
politice și minoritățile își spun
părerile, se trece la vot. Rezultatul este unul fericit, căci unirea este
aprobată cu 86 de voturi pentru, 3 contra și 36 abțineri: ” În numele poporului
Basarabiei, Sfatul Țării declară: Republica Democratică Moldovenească , în
hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră și vechile granițe cu
Austria, ruptă de Rusia acum o sută și mai bine de ani, din trupul vechii
Moldove, în puterea dreptului istoric și
dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-și hotărască
soarta lor de azi înainte și pentru totdeauna se unește cu mama ei
România.Trăiască unirea Basarabiei cu România de-a pururi și totdeauna!
Președintele Sfatului Țării, Ion Inculeț; Vice-președinte, Pantelimon Halippa;
Secretarul Sfatului Țării I. Buzdugan”.
Bibliografie
Petre P. Panaitescu, Istoria românilor,
Editura didactică și pedagogică, București, 1990.
Istoria României în date, lucrare condusă de
Constantin C. Giurescu, Editura Enciclopedică română, București, 1971.
Alexandru Boldur, Istoria Basarabiei, Editura
Victor Frunză, București, 1992.
Marin Badea, Istoria românilor- epoca modernă,
Editura Pro Universitaria, București, 2010.
Georgeta
Istrate
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu