Sistemul
defensiv consta într-o serie de fortificaţii de tipul castrelor şi turnurilor, adaptate la situaţia
topografică existentă în fiecare zonă a
provinciei. Spre deosebire de sistemul defensiv
imperial, în Dacia, liniile fortificate n-au fost continue şi nu s-au construit
din piatră, cu unele excepţii ( de exemplu Limes Transalutanus). Castrele
închideau, de regulă, cursul văilor şi
apelor care duceau spre interiorul
provinciei. În ele se aflau permanent tabere militare. Erau protejate de
şanţuri şi valuri de pământ, având în
faţa lor, din loc în loc, turnuri de
pază. Astfel, peste 100 de castre aveau
misiunea de a bara înaintarea
atacatorilor spre interiorul provinciei.
Armata, factor al
romanizării
Trupele de toate categoriile din Dacia au
jucat un rol important în romanizarea provinciei. Indiferent de originea lor
sau din regiunea din care erau recrutaţi , în cursul serviciului militar
îndelungat, soldaţii se romanizează, devenind la rândul lor factori ai romanizării
populaţiei dacice. În general, la
ieşirea din rândurile armatei , veteranii se stabileau în provincia în care
şi-au desfăşurat activitatea. O parte dintre aceştia au devenit proprietari de
pământ, meseriaşi sau negustori, făcându-şi un rost în Dacia. După cum arată
inscripţiile descoperite pe teritoriul Daciei, unii dintre veterani au ocupat
chiar funcţii de conducere, ca magistraţi sau sacerdoţi. Prima încercare la care a fost supusă
administraţia romană, după întemeierea provinciei Dacia, s-a produs la
sfârşitul domniei împăratului Traianus. Favorizat de conjunctura
politico-militară, atacul sarmaţilor a declanşat o adevărată criză a
Imperiului, periclitând stăpânirea romană pe un front larg, de la Dunărea
Mijlocie până la gurile fluviului.
Graniţele de la frontierele Imperiului Roman numite şi limes-uri erau constituite dintr-o
linie continuă de fortificaţii: zid sau
val de pământ şi şanţ de apărare, având din loc în loc castre sau forturi mai mici . În provincia
Dacia, acest limes a fost mai puţin folosit. Cel mai cunoscut şi mai important
sector având fortificaţie continuă se
află în partea de Vest a Munteniei, între Flămânda şi Rucăr , pe o distanţă de
aproximativ 200 km.
Se numeşte Limes
Transalutanus şi a fost construit în
timpul lui Septimius Severus. Împreună cu castrele de pe ambele maluri ale Oltului, el forma un auternic sistem
defensiv , eşalonat în adâncime, menit să apere Dacia Inferior de atacurile
venite dinspre est. Importanța
limes-ului Transalutanus în cadrul sistemului defensiv roman al viitoarei
provincii Dacia Inferior rezidă şi din necesitatea de a se asigura legătura
Daciei Superior cu Dunărea şi Moesia Inferior. O cale de comunicaţie, poate cea
mai importantă şi mai rapidă, era reprezentată de cursul Oltului. Nevoia de a
proteja această arteră dinspre răsărit trebuie să fi reprezentat unul din
factorii decisivi care au dus la ridicarea noului sistem defensiv. Această
realitate îşi regăseşte ecou până în secolul VI d. Hr., când Iordanes (Getica,
74) scria: ,,iazigii sunt despărţiţi de roxolani numai prin râul Aluta”, aluzie
de fapt la atacul neamurilor sarmate din vest şi est, îndreptat spre linia
defensivă a Oltului.
Georgeta
Istrate
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu