Dacă nu mă găseai, ce făceai?

 

Copil în uniformă militară, Theodor Aman, MNAR 

     Postarea de astăzi este una scurtă dar foarte profundă prin învățătura pe care am primit-o. Profesorul? Un copil de patru ani! 

O întrebare importantă 

     În urmă cu vreo două săptămâni, mă aflam pe plajă la Mamaia. Era miezul zilei și o agitație extraordinară mi-a atras atenția. Se pierduse un băiat de patru anișori, iar mama lui era într-o stare atât de proastă, încât toată lumea a început să caute copilul. Din fericire, la scurt timp a fost găsit. Întâmplarea a făcut să fiu foarte aproape de aceste două ființe, care veniseră pe plajă în grup foarte mare. Își înghesuiseră șezlongurile sub două umbrele foarte mari și sporovăiau. În acel zumzet presărat cu glume și râsete, copilul, care se pierduse și acum se juca în nisip, s-a oprit din activitatea lui și i-a pus o întrebare mamei sale  :

- Mami, mami, dacă nu mă mai găseai, ce făceai?

    Mama, care de acum își revenise, era prinsă în discuții cu grupul, nu i-a răspuns din prima. Copilul a mai întrebat-o o dată, dar nici acum nu l-a luat în seamă. Atunci copilul a prins-o de mână, s-a uitat în ochii ei și a mai întrebat-o o dată, ce ar fi făcut dacă nu l-ar fi găsit. 

-Aș fi plâns!, i-a răspuns mama. 

    Nemulțumit de răspunsul mamei, băiatul s-a învârtit de vreo două ori în jurul ei și a întrebat-o din nou :

-Și după ce ai fi terminat de plâns, ce ai fi făcut?

       Nu contează ce a răspuns mama. A doua întrebare a copilului mi-a dezlegat o enigmă privind comportamentul bărbaților. Aș putea spune chiar că acest băiat m-a ajutat să înțeleg bărbații, măcar în parte. Carevasăzică, mama ar fi plâns, dar băiatul voia altceva. În afară de lacrimi, nu ai și ceva concret? O acțiune ceva? În acel moment am înțeles bărbații. Ei vor ceva concret, a plânge și atât nu prea are valoare pentru ei. 

     Concluzie 

         Noi, femeile, suntem mai emotive. Uneori ne supărăm pe bărbații de lângă noi că nu ne înțeleg, că nu ne ghicesc dorințele, că nu ne ajută suficient. Și pentru asta, ne așteptăm ca ei să știe. Ei sunt ființe ale acțiunii, ei sunt locomotive. Nu stau să plângă, ei fac ceva practic, ceva de care noi avem nevoie. Dar pentru a trece la acțiune, trebuie să le spui. Să direcționezi locomotiva spre destinația cea mai bună.. .

Georgeta Istrate