Unirea Principatelor -1859, partea a V-a, ultima

Bucurie generală în Principate

  

            Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza a fost primită cu entuziasm în București. Fericirea era așa de mare, încât locuitorii cântau și dansau la toate răspântiile Hora Unirii, iar muzica militară îi acompania, în timp ce torțele le luminau calea. Bucureștiul a fost cel care a dat startul, căci și celelalte orașe din principate și-au exprimat fericirea prin manifestări populare. Cum era de așteptat, transilvănenii s-au alăturat bucuriei generale și speranța înfăptuirii unirii celei mari răsărise cu o mai mare forță ca până acum[1].

     Unirea celor două principate românești la 1859, reprezintă actul politic care a pus baza României moderne. Din păcate, circumstanțele istorice de atunci nu au permis unirea simultană a celor trei țări române, unirea cea mare a avut loc de-abia după încheierea primului război mondial, în 1918[2].

            Constituirea statului național prin Unirea din 1859, se înscrie între marile acte de importanță istorică, realizate sub impulsul de înnoire deschis de revoluția de la 1848. Unirea Țării Românești și Moldovei era parte integrantă a revoluției. O înscriseseră programele de la 1848 și era cerută obiectiv de adânci rădăcini istorice, de progresul societății, de radicalele transformări, proprii dezvoltării capitaliste. Unirea Principatelor constituia fundația de granit a națiunii moderne în care comunitatea teritoriului, economiei, culturii, limbii, spiritualității poporului român, asigura împlinirea unuia dintre cele mai arzătoare obiective pentru ființa națională și progresul țării – independența de stat[3].

Recunoașterea dublei alegeri și a unirii depline

            Înfăptuirea Unirii prin îndoita alegere a avut un puternic ecou în întreaga Europă, mai cu seamă în cercurile democratice[4].

            „Puterile antiunioniste fuseseră surprinse de „îndrăzneala” românilor care aleseseră același Domn și la București și le reproșau încălcarea Convenției de la Paris. Nu, Convenția nu fusese încălcată! Românii doar profitaseră, cu abilitate, de o ”mică omisiune” a Convenției, care nu prevedea nicăieri ca Domnul ales la Iași și la București să nu fie una și aceeași persoană. Poate omisiunea fusese deliberată - și despre aceasta știau diplomații unor puteri unioniste, cel puțin reprezentantul Franței, care va fi comunicat discret și unor români. Sau va fi fost pur și simplu o omisiune”[5].

            Prin dubla alegere a prințului Alexandru Ioan Cuza la Iași, și apoi la București, unirea Moldovei cu Țara Românească este practic realizată, eveniment pe care contele Cavour îl consideră „un triumf al politicii Franței și Sardiniei în Orient. Cât despre împăratul Napoleon al III-lea, în discursul său adresat la începutul sesiunii parlamentare Corpului legislativ, el consacră un pasaj chestiunii române „dacă m-ar întreba cineva care este interesul Franței în aceste ținuturi îndepărtate de la Dunăre, i-aș răspunde că interesul Franței este pretutindeni unde trebuie apărată o cauză dreaptă și civilizatoare”[6].

            La început, dubla alegere a fost contestată de o parte din Puteri. În această situație, susținerea Franței devine esențială. Prințul Cuza îi cere împăratului francezilor „protecția tutelară”. Cuza îl trimite în Occident pe Vasile Alecsandri, în calitate de ministru de externe al Moldovei, pentru a obține sprijinul puterilor. Prima vizită o face la Paris, unde este primit de împărat, care își exprimă marea simpatie pentru națiunea română, evocând originea latină a românilor, și îl asigură de ajutorul Franței. La rândul lui, Alecsandri îi declară lui Napoleon al III-lea că „românii au un cult entuziast pentru numele Maiestății Voastre și că toți binecuvântează pe împăratul Franței ca pe geniul mântuitor al României”[7].

             Sprijinul lui Napoleon al III-lea[8] a fost decisiv pentru eliminarea opoziției Turciei și a Austriei față de dubla alegere, astfel că la 1 aprilie 1859 Conferința de la Paris a puterilor garante dădea recunoașterea oficiala a faptului împlinit de la 24 ianuarie 1859[9].

 

Bibliografie

Album, Napoleon al III-lea și Principatele Române, editat de Muzeul Național de Artă al României, București, 2008.

Badea, Marin, Istoria românilor – epoca modernă, Editura Pro Universitaria, București, 2010.

Dumitru, Diana, Marea Britanie  şi Unirea Principatelor Române (1856-1859), Chișinău, 2010,  http://www.antim.md/files/9-Dumitru.pdf, accesat online 03.02.2013.

Iorga, Nicolae, Istoria relațiilor române, antologie, ediție critică și note de Florin Rotaru, traducere de Anca Verjinski, Editura Semne, București, 1995, http://digitool. dc.bmms.ro:8881/R/Y61UB3KE3ETVMQ5ESAN4KBKBXEK72PE9IX1C3HEBQEK1Y5KE4F-14259?func=results-jump-full&set_entry=000034&set_number=001660&base =GEN01, accesat online 03.02.2014.

Iscru, Gheorghe D., Istoria modernă a României, volumul 2, ediția a II-a, Editura Casa de Editură și Librărie „Nicolae Bălcescu”, București, 1998.

Istoria României în date, coord. Giurescu, Constantin C., Editura Enciclopedică Română, București, 1971.

Istoria Romîniei, - volumul IV. Formarea și consolidarea orînduirii capitaliste (1848-1878, Editura Academiei Republicii Populare Romîne, București, 1964.

Panaitescu, P. Petre, Istoria românilor, Editura didactică și pedagogică, București, 1990. Scurtu, Ioan, Ioniță Gheorghe I., Georgescu, Titu, lucrare colectivă, Probleme fundamentale ale Istoriei României, Editura didactică și pedagogică, București, 1983.

---

[1] Ibidem.

[2] Ioan Scurtu, Gheorghe I. Ioniță, Titu Georgescu, Probleme fundamentale ale Istoriei României, Editura didactică și pedagogică, București, 1983, p. 72.

[3] Ioan Scurtu, Gheorghe I. Ioniță, Titu Georgescu, op. cit., p. 72.

[4] Austria intenționa să se opună cu forța acestei uniri, pregătindu-se să ocupe principatele cu armatele sale. Circumstanțele externe însă au fost favorabile românilor, căci la puțin timp după înfăptuirea unirii a izbucnit războiul de unitate al Italiei. Trupele franceze, comandate de Napoleon al III-lea și aliatul său Victor Emanuel II al Piemontului, au bătut pe austrieci la Magenta și Solferino. După aceste înfrângeri, Austria a renunțat să se mai opună unirii principatelor dunărene – cf. Petre P. Panaitescu, op. cit., p.292.

[5] Gheorghe D. Iscru, Istoria modernă a României, volumul 2, ediția a II-a, Editura Casa de Editură și Librărie „Nicolae Bălcescu”, București, 1998, p. 33.

[6] Album, ed. cit., p. 26.

[7] Ibidem.

[8] Împăratul Franței voia să întărească Principatele române prin unire, să le scoată de sub protectoratul rusesc, astfel încât acestea să constituie o barieră împotriva înaintării rusești. – cf. Petre P. Panaitescu, op. cit.,  p. 287.

[9] Turcia și Austria și-au dat acordul abia în septembrie 1859. După tratative dificile, în 20 noiembrie 1861, Turcia a recunoscut unirea completă a Moldovei și Țării Românești, dar numai pe timpul vieții lui Cuza,  prin „Firmanul de organizare administrativă a Moldovei și Valahiei”, prin care a admis unirea politică și administrativă a principatelor Moldova și Țara Românească ca teritorii autohtone aflate în componența Imperiului Otoman. Pe 11 decembrie 1861, Alexandru Ioan Cuza, domn al Moldovei și totodată domn al Țării Românești (cu guverne și adunări separate până la acea dată), a dat publicității Proclamația prin care a adus oficial la cunoștință că „naționalitatea română este întemeiată”. La 22 ianuarie 1862, s-a format primul guvern unitar al României. Pe 24 ianuarie 1862, adunările Moldovei și Țării Românești, reunite în ședință comună, au proclamat orașul București drept capitală a întregii țări. De la acea dată, Principatele Moldova și Țara Românească și-au încetat existența. Din 1866, potrivit constituției promulgate la 1 iulie, principatele unite încep să se numească oficial România – cf. Marin Badea, op. cit., pp. 145-146; vezi și Nicolae Iorga, Istoria relațiilor române, antologie, ediție critică și note de Florin Rotaru, traducere de Anca Verjinski, Editura Semne, București, 1995, pp. 273-274, http://digitool.dc.bmms.ro:8881/R/Y61UB 3KE 3ETVMQ5ESAN4KBKBXEK72PE9IX1C3HEBQEK1Y5KE4F-14259?func=results-jump-full&set_entry =00003 4&set_number=001660&base=GEN01, accesat online 03.02.2014.

Georgeta Istrate