Bucurie generală în Principate
Dubla
alegere a lui Alexandru Ioan Cuza a fost primită cu entuziasm în București.
Fericirea era așa de mare, încât locuitorii cântau și dansau la toate
răspântiile Hora Unirii, iar muzica militară îi acompania, în timp ce torțele
le luminau calea. Bucureștiul a fost cel care a dat startul, căci și celelalte
orașe din principate și-au exprimat fericirea prin manifestări populare. Cum
era de așteptat, transilvănenii s-au alăturat bucuriei generale și speranța
înfăptuirii unirii celei mari răsărise cu o mai mare forță ca până acum[1].
Unirea celor două principate românești la
1859, reprezintă actul politic care a pus baza României moderne. Din păcate, circumstanțele
istorice de atunci nu au permis unirea simultană a celor trei țări române,
unirea cea mare a avut loc de-abia după încheierea primului război mondial, în
1918[2].
Constituirea
statului național prin Unirea din 1859, se înscrie între marile acte de
importanță istorică, realizate sub impulsul de înnoire deschis de revoluția de
la 1848. Unirea Țării Românești și Moldovei era parte integrantă a revoluției.
O înscriseseră programele de la 1848 și era cerută obiectiv de adânci rădăcini
istorice, de progresul societății, de radicalele transformări, proprii
dezvoltării capitaliste. Unirea Principatelor constituia fundația de granit a
națiunii moderne în care comunitatea teritoriului, economiei, culturii, limbii,
spiritualității poporului român, asigura împlinirea unuia dintre cele mai
arzătoare obiective pentru ființa națională și progresul țării – independența
de stat[3].
Recunoașterea dublei alegeri și a
unirii depline
Înfăptuirea
Unirii prin îndoita alegere a avut un puternic ecou în întreaga Europă, mai cu
seamă în cercurile democratice[4].
„Puterile antiunioniste fuseseră surprinse de
„îndrăzneala” românilor care aleseseră același Domn și la București și le
reproșau încălcarea Convenției de la Paris. Nu, Convenția nu fusese încălcată!
Românii doar profitaseră, cu abilitate, de o ”mică omisiune” a Convenției, care
nu prevedea nicăieri ca Domnul ales la Iași și la București să nu fie una și
aceeași persoană. Poate omisiunea fusese deliberată - și despre aceasta știau
diplomații unor puteri unioniste, cel puțin reprezentantul Franței, care va fi
comunicat discret și unor români. Sau va fi fost pur și simplu o omisiune”[5].
Prin
dubla alegere a prințului Alexandru Ioan Cuza la Iași, și apoi la București,
unirea Moldovei cu Țara Românească este practic realizată, eveniment pe care
contele Cavour îl consideră „un triumf al politicii Franței și Sardiniei în
Orient. Cât despre împăratul Napoleon al III-lea, în discursul său adresat la
începutul sesiunii parlamentare Corpului legislativ, el consacră un pasaj
chestiunii române „dacă m-ar întreba
cineva care este interesul Franței în aceste ținuturi îndepărtate de la Dunăre,
i-aș răspunde că interesul Franței este pretutindeni unde trebuie apărată o
cauză dreaptă și civilizatoare”[6].
La
început, dubla alegere a fost contestată de o parte din Puteri. În această
situație, susținerea Franței devine esențială. Prințul Cuza îi cere împăratului
francezilor „protecția tutelară”. Cuza îl trimite în Occident pe Vasile
Alecsandri, în calitate de ministru de externe al Moldovei, pentru a obține
sprijinul puterilor. Prima vizită o face la Paris, unde este primit de împărat,
care își exprimă marea simpatie pentru națiunea română, evocând originea latină
a românilor, și îl asigură de ajutorul Franței. La rândul lui, Alecsandri îi
declară lui Napoleon al III-lea că „românii
au un cult entuziast pentru numele Maiestății Voastre și că toți binecuvântează
pe împăratul Franței ca pe geniul mântuitor al României”[7].
Sprijinul lui Napoleon al III-lea[8]
a fost decisiv pentru eliminarea opoziției Turciei și a Austriei față de dubla
alegere, astfel că la 1 aprilie 1859
Conferința de la Paris a puterilor garante dădea recunoașterea oficiala a
faptului împlinit de la 24 ianuarie 1859[9].
Bibliografie
Album, Napoleon al III-lea
și Principatele Române, editat de Muzeul Național de Artă al României,
București, 2008.
Badea,
Marin, Istoria românilor – epoca
modernă, Editura Pro Universitaria, București, 2010.
Dumitru,
Diana, Marea Britanie şi Unirea Principatelor
Române (1856-1859), Chișinău, 2010, http://www.antim.md/files/9-Dumitru.pdf,
accesat online 03.02.2013.
Iorga,
Nicolae, Istoria relațiilor române,
antologie, ediție critică și note de Florin Rotaru, traducere de Anca
Verjinski, Editura Semne, București, 1995, http://digitool.
dc.bmms.ro:8881/R/Y61UB3KE3ETVMQ5ESAN4KBKBXEK72PE9IX1C3HEBQEK1Y5KE4F-14259?func=results-jump-full&set_entry=000034&set_number=001660&base
=GEN01, accesat online 03.02.2014.
Iscru,
Gheorghe D., Istoria modernă a României,
volumul 2, ediția a II-a, Editura Casa de Editură și Librărie „Nicolae
Bălcescu”, București, 1998.
Istoria României în date, coord. Giurescu, Constantin C., Editura Enciclopedică
Română, București, 1971.
Istoria Romîniei, - volumul IV. Formarea
și consolidarea orînduirii capitaliste (1848-1878, Editura Academiei
Republicii Populare Romîne, București, 1964.
Panaitescu, P.
Petre, Istoria românilor, Editura
didactică și pedagogică, București, 1990. Scurtu, Ioan, Ioniță Gheorghe I.,
Georgescu, Titu, lucrare colectivă, Probleme
fundamentale ale Istoriei României, Editura didactică și pedagogică, București, 1983.
[1] Ibidem.
[2] Ioan Scurtu, Gheorghe I. Ioniță, Titu
Georgescu, Probleme fundamentale ale
Istoriei României, Editura didactică și pedagogică, București, 1983, p. 72.
[3] Ioan Scurtu, Gheorghe I. Ioniță, Titu
Georgescu, op. cit., p. 72.
[4] Austria intenționa să se opună cu forța acestei uniri, pregătindu-se
să ocupe principatele cu armatele sale. Circumstanțele externe însă au fost
favorabile românilor, căci la puțin timp după înfăptuirea unirii a izbucnit
războiul de unitate al Italiei. Trupele franceze, comandate de Napoleon al
III-lea și aliatul său Victor Emanuel II al Piemontului, au bătut pe austrieci
la Magenta și Solferino. După aceste înfrângeri, Austria a renunțat să se mai
opună unirii principatelor dunărene – cf. Petre P. Panaitescu, op. cit.,
p.292.
[5] Gheorghe D. Iscru, Istoria modernă a României, volumul 2, ediția a II-a, Editura Casa
de Editură și Librărie „Nicolae Bălcescu”, București, 1998, p. 33.
[6] Album, ed. cit., p. 26.
[7] Ibidem.
[8] Împăratul Franței voia să întărească Principatele române prin unire,
să le scoată de sub protectoratul rusesc, astfel încât acestea să constituie o
barieră împotriva înaintării rusești. – cf. Petre P.
Panaitescu, op. cit., p. 287.
[9] Turcia și Austria și-au dat acordul abia în
septembrie 1859. După tratative dificile, în 20 noiembrie 1861, Turcia a
recunoscut unirea completă a Moldovei și Țării Românești, dar numai pe timpul
vieții lui Cuza, prin „Firmanul de organizare administrativă a Moldovei și
Valahiei”, prin care a admis unirea politică și administrativă a principatelor
Moldova și Țara Românească ca teritorii autohtone aflate în componența Imperiului
Otoman. Pe 11 decembrie 1861, Alexandru Ioan Cuza, domn al Moldovei și totodată
domn al Țării Românești (cu guverne și adunări separate până la acea dată), a
dat publicității Proclamația prin care a adus oficial la cunoștință că „naționalitatea
română este întemeiată”. La 22 ianuarie 1862, s-a format primul guvern unitar
al României. Pe 24 ianuarie 1862, adunările Moldovei și Țării Românești,
reunite în ședință comună, au proclamat orașul București drept capitală a întregii
țări. De la acea dată, Principatele Moldova și Țara Românească și-au încetat
existența. Din 1866, potrivit constituției promulgate la 1 iulie, principatele
unite încep să se numească oficial România – cf. Marin Badea, op. cit., pp. 145-146; vezi și Nicolae Iorga, Istoria relațiilor române, antologie, ediție critică și note de
Florin Rotaru, traducere de Anca Verjinski, Editura Semne, București, 1995, pp.
273-274, http://digitool.dc.bmms.ro:8881/R/Y61UB 3KE
3ETVMQ5ESAN4KBKBXEK72PE9IX1C3HEBQEK1Y5KE4F-14259?func=results-jump-full&set_entry
=00003 4&set_number=001660&base=GEN01, accesat online
03.02.2014.
Georgeta Istrate
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu