Principatele, în atenția diplomației
europene
Speranța
unirii a început să crească la finalul Războiului Crimeii[1],
când s-au creat circumstanțe favorabile înfăptuirii acesteia. La Conferința de
pace din 3 martie 1855 de la Viena, problema românilor a fost obiect de
dezbatere, pe ordinea de zi fiind aduse în discuție patru puncte: înlocuirea
protectoratului rusesc asupra Principatelor cu un regim de garanție din partea
puterilor participante; libertatea de navigație pe Dunăre; neutralizarea Mării
Negre și revizuirea, în acest sens, a unui tratat anterior[2];
Rusia să renunțe la misiunea sa de protector al creștinilor din Imperiul Otoman[3].
Deși
discuțiile nu au tratat în profunzime acest aspect, reprezentantul Franței a
pus problema unirii celor două principate, ca o modalitate politică de a scoate
principatele din sfera de influență a
Rusiei. Urmând instrucțiunile împăratului[4],
Bourqueney, reprezentantul Franței, a lansat pentru prima dată, la Conferința
de la Viena din 1855, propunerea unei eventuale uniri moldo-valahe[5].
Altfel spus, problema românească a fost în mod oficial pusă pe masa de lucru a
unui for internațional și considerată în esența ei drept o problemă europeană[6].
Situația
principatelor dunărene, nu mai putea fi ignorată, unirea acestora fiind una din
problemele importante puse în fața Congresului de pace de la Paris din anul
1856. Din păcate, atitudinile reprezentanților participanți la congres au fost
diferite față de viitorul regim politic și juridic al principatelor române. În
favoarea unirii s-au pronunțat Franța, Rusia, Sardinia și Prusia; Turcia și
Austria au fost împotrivă[7].
La
Congresul de la Paris, contele Walewski a pledat pentru unirea Principatelor,
iar în anii care au urmat, susținerea Franței a fost constantă. Făcând un bilanț,
pe 5 mai 1858, comisarul francez Talleyrand Perigord îi atrăgea atenția lui
Walewski asupra „imensului prestigiu de care se bucură numele Împăratului în
Moldo-Valahia”[8].
Talleyrand a mai spus că „pentru
Principatele dunărene, Franța este marea națiune latină prin excelență,
moștenitoarea directă și legitimă a acelei Rome de la care ele cu mândrie se
revendică în calitate de fiice dezmoștenite”[9].
Cât despre împărat, el era pentru români, potrivit aceluiași diplomat „cel mai
mare dintre prinții latini”; iar guvernul lui fusese „primul interpret al doleanțelor naționale ale românilor”[10].
În 1858, cu prilejul Conferinței de la Paris, consacrată Principatelor,
Walewski a pledat din nou pentru unirea lor, dar soluția asupra căreia au căzut
de acord marile puteri a fost cea a unui compromis[11].
Deși
Congresul din 1856 nu a ajuns la un acord clar asupra unirii principatelor, a
creat totuși posibilitatea ca poporul român să se pronunțe în privința
viitorului său. Mai precis, tratatul de pace prevedea ca poziția românilor din
principate să fie consultată prin intermediul unor adunări ad-hoc, special
constituite în acest scop. Pentru aceste adunări au fost aleși fruntași ai
revoluției din 1848, iar pentru prima dată, au fost acceptați reprezentanți ai
țărănimii cum ar fi: Ion Roată, Tănase Constantin, Gheorghe Lupescu, Mircea
Mălieru, ș.a[12].
Dezbateri tensionate la București și
Iași
„La începutul anului
1857, chestiunea unirii Principatelor Române intră într-o nouă fază, conţinutul
principal al căreia era pregătirea şi petrecerea alegerilor în Divanele ad-hoc.
Această fază s-a dovedit a fi una extrem de tumultoasă, - arată Diana Dumitru
-, însoţită de lupte aprigi între partidul unionist şi antiunionist, evenimente
care pentru un scurt timp au pus în pericol atât viitorul Principatelor, cât şi
pacea Europei. Vara anului 1857 a fost marcată print-o acută criză
internaţională, în dezlănţuirea căreia Marea Britanie a jucat un rol aparte”[13].
Adunările ad-hoc și-au început lucrările în septembrie
1857, la București și Iași. Dezbaterile, destul de tensionate, au afirmat forța
mișcării unioniste și voința poporului român de a-și făuri statul național.
Adunările ad-hoc au adoptat, în luna octombrie 1857, rezoluții asemănătoare, în
care cereau unirea principatelor într-un singur stat cu numele de România,
respectarea drepturilor, a autonomiei și a neutralității. În plus, cereau o
adunare obștească care să reprezinte toate interesele românilor[14].
Concluziile
adunărilor ad-hoc au fost trimise unei comisii speciale. Aceasta a întocmit un
raport pe care l-a înmânat conferinței reprezentanților celor șapte puteri,
care s-au întrunit în mai 1858, la Paris[15].
Speranțele
românilor și-au găsit rezolvarea doar parțial, deoarece Convenția semnată la 7
august 1858, ca urmare a lucrărilor conferinței, prevedea ca cele două țări să
se numească „Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești”[16].
Acestea urmau să aibă fiecare câte un domnitor, guvern și o adunare legiuitoare
proprie și înființarea unei curți de casație comune pentru ambele principate,
cu sediul la Focșani[17].
Cu
alte cuvinte, Convenția de la Paris nu a ținut seama de hotărârea Adunărilor
ad-hoc, care exprimau dorința unirii celor două principate. Articolul 49 al Convenției
stabilea câte o conducere provizorie în fiecare dintre cele două principate,
numită comisie vremelnică sau căimăcămie, care avea două misiuni principale: să
facă pregătirile necesare în vederea constituirii unor Adunări elective ce
urmau să desemneze pe viitorii domni; să mențină ordinea în conformitate cu
prevederile Convenției. Cele două comisii interimare, pentru Moldova și Țara
Românească, cunoscute sub numele de căimăcămiile de trei, trebuiau să fie
alcătuite din câte trei mari demnitari care funcționaseră în cele două
principate sub ultimii domnitori. Aplicarea acestor dispoziții însemna
îndepărtarea caimacamilor sub care avuseseră loc alegerile pentru Adunările
ad-hoc și se desfășurase activitatea acestor adunări[18].
Campania
electorală s-a desfășurat într-o vie stare de agitație. Alegerile de deputați
în adunările elective au generat înfruntări între forțele Partidei Naționale
Unioniste și forțele potrivnice unirii. În timp ce alegerile din Moldova au
adus în adunarea electivă o majoritate a Partidei Naționale, în Țara Românească
conservatorii au dominat scena[19].
Adunarea
electivă era alcătuită din deputați aleși de trei colegii. Primul colegiu îi
cuprindea pe alegătorii din ținuturi și județe care aveau un venit funciar de
minimum 100 de galbeni. Aceștia erau alegătorii primari și aveau dreptul să
aleagă câte un deputat de fiecare județ sau ținut. Practic, delegații din toate
plășile se adunau în capitala județului sau ținutului și-și alegeau prin vot
secret deputatul. În al doilea colegiu intrau alegătorii din județe sau
ținuturi cu venit funciar anual de 1000 de galbeni, deci mari moșieri. Ei
alegeau direct câte doi deputați de județ. Cel de-al treilea colegiu cuprindea
pe alegătorii din orașe, care posedau un capital de 6000 de galbeni. În total,
în Moldova, trebuiau să fie aleși 64 deputați, iar în Țara Românească, 72.
Aveau drept de vot cei care împliniseră 25 de ani, iar dreptul de a fi aleși,
bărbații în vârstă de 30 de ani, cu un venit de 400 galbeni anual. Aceste
dispoziții electorale care-i favorizau pe marii moșieri, aveau în vedere să dea
puterea în stat moșierilor și păturii celei mai bogate[20].
[1] Imperiul Otoman acorda protecție catolicilor din Palestina, printr-o
înțelegere dintre sultan și Napoleon al III-lea. Țarul a cerut de asemenea
protecție pentru toți ortodocșii din Imperiul Otoman, ceea ce însemna aproape
toată Turcia europeană. Sultanul, încurajat de Franța și Anglia, refuză
cererea, ca urmare rușii declanșează războiul – cf Petre P. Panaitescu, Istoria Românilor, Editura Didactică și
Pedagogică, București, 1990, pp. 287-288.
[2] Documentul vechi data din anul 1841 – cf. Marin Badea, op. cit.,
p. 118.
[3] Ibidem, p. 118.
[4] Este vorba de împăratul Franței, Napoleon al
III-lea - cf. Album, Napoleon
al III-lea și Principatele Române, lucrare colectivă româno-franceză,
articol semnat de Dan Berindei, volum editat de Muzeul Național de Artă al
României, București, 2008, p.26.
[5] Ibidem..
[6] Marin Badea, op. cit., p.
124.
[7] Ibidem, p.125.
[8] Album, ed. cit., p. 26.
[9] Ibidem.
[10] Ibidem.
[11] Ibidem.
[12] Istoria Romîniei, volumul IV (Formarea
și consolidarea orînduirii capitaliste (1848-1878), Editura Academiei
Republicii Populare Romîne, București, 1964, p. 290.
[13] Diana Dumitru, Marea Britanie şi Unirea Principatelor
Române (1856-1859), Chișinău, 2010, p. 77,
http://www.antim.md/files/9-Dumitru.pdf,
accesat online 03.02.2013.
[14] Istoria Romîniei, ed. cit., p. 269; cf.
Marin Badea, op. cit., p. 129.
[15] Marin Badea, op. cit., p.129.
[16]Ibidem.
[17]Ibidem.
[18] Ibidem.
[19] Ibidem, p. 131.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu