La 24 ianuarie
1859, Țara Românească și Moldova se unesc, actul fiind cunoscut în istorie ca unirea cea mică. Astfel, se
face primul pas spre un ideal, care va
fi îndeplinit odată cu unirea celor trei principate, în 1918. Pe plan internațional, problema
românească este dezbătută după încheierea Războiului Crimeii, în cadrul Convenției de la Paris din 1858. În ianuarie 1859, circumstanțele sunt favorabile unirii, în
contextul în care cele două principate
pot să conteze pe sprijinul împăratului Franței, Napoleon al III-lea. Politicienii români ai vremii au inspirația
de a alege același domn în ambele principate. Ei se folosesc de o omisiune
existentă în textul Convenției de la Paris, care nu precizează că domnii aleși în cele două principate să
fie persoane diferite.Unirea este considerată de români ca un act de dreptate,
deoarece în principate trăiește același popor, care vorbește aceeași limbă și
are aceleași obiceiuri. În plus, organizarea politică și socială este aproape
identică. Dacă la Iași alegerea lui
Cuza este ceva mai ușoară, în contextul în care Partida Națională al cărei
candidat era, deține majoritatea voturilor, situația este mai dificilă în Țara
Românească, deoarece aici majoritari sunt conservatorii. În aceste
condiții, liberalii radicali inițiază o
puternică acțiune de propagandă și agitație, folosindu-se de locuitorii
Bucureștiului și ai localităților din jur, pentru a-i forța pe conservatori să
fie de acord cu dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza.
Revoluția
de la 1821, a lui Tudor Vladimirescu, reușise să pună capăt stăpânirii
fanariote, recâștigând dreptul principatelor de a avea domni pământeni. Dacă
revoluția de la 1848 arătase lumii dorința de unire, Războiul Crimeii
(1853-1856) a însemnat pași concreți spre împlinirea acestui vis, prin
schimbarea raportului de forțe în regiunea sud-estică a Europei. Marile puteri
- Imperiile Habsburgic, Otoman și Țarist - care aveau interese pe teritoriile
românești, nu vedeau cu ochi buni apariția de state naționale, căci dacă unul
ar fi obținut acest lucru, se crea un precedent și toate popoarele aflate în
stăpânirea acestor imperii ar fi dorit același lucru. Nici Anglia nu dorea
unirea principatelor, deoarece aceasta ar fi însemnat o scădere a influenței
otomane în zonă, în favoarea celei rusești. În acest context, doar Franța putea
fi considerată o aliată a celor două țări românești. Evenimentele interne și
externe se succed într-o ordine care duce în cele din urmă la victorie pentru
principate[1].
Revoluția de la 1848, primul pas spre
unire
Înfrângerea
revoluției române de la 1848, a făcut ca, în Principate, sub dubla ocupație
militară ruso-turcă, să fie restaurat regimul Regulamentelor organice. Această măsură s-a luat printr-o
înțelegere între puterea protectoare și cea suzerană, cunoscută sub numele de
Convenția de la Balta - Liman[2].
Ca urmare, domnii trebuiau numiți din rândul funcționarilor; adunările obștești
trebuiau suspendate, apoi înlocuite cu două consilii - Divanuri ad-hoc - din
care să facă parte boieri demni de încredere; Regulamentele organice trebuiau
revizuite de comisii speciale numite în acest scop, în scopul înlăturării
abuzurilor administrative sau între relațiile dintre proprietari și țărani[3].
Ca
urmare a convenției de la Balta – Liman, au fost numiți ca domni Grigore
Alexandru Ghica, în
Moldova, și Barbu Știrbei,
în Țara Românească, sub controlul direct al unor comisari reprezentanți ai
celor două Puteri[4].
Colaborarea
dintre cei doi domni a vizat apărarea intereselor marii boierimi prin modul cum
au fost concepute așezămintele agrare din 1851, care au avut menirea de a desăvârși
transformarea proprietăților boierești în proprietăți burgheze, libere de orice
sarcină: au luat măsuri similare privind reorganizarea armatei naționale; au
promovat ideile revoluției în domeniul reorganizării învățământului, lărgind
baza acestuia și orientându-l către practică și adaptat îndeosebi cerințelor de
ordin economic. Pentru Moldova, și-a găsit concretizarea principiul referitor
la învățământul „gratuit și liber pentru
toți locuitorii[5]”[6].
Măsuri
similare au fost adoptate în ambele Principate, în ideea modernizării
administrației în domenii ca: poșta, salarizarea funcționarilor publici,
transporturile, comerțul, dezvoltarea urbanistică[7].
În alte domenii, cum ar fi cel al legislației, cei doi domni au dus o politică
fidelă intereselor marii boierimi conservatoare. De pildă, prin Condica
criminalistică și procedura ei[8]
erau prevăzute pedepse în raport cu rangul persoanei, nu cu natura delictului.
De asemenea, libertatea presei era concepută și apărată pe temeiul acelorași
criterii, cele câteva publicații existente fiind simple mijloace de informare
cetățenească: „Buletinul Oficial”, „Foaia sătească” sau „Vestitorul românesc” în Țara Românească,
„Gazeta de Moldova” și „Zimbrul” în Moldova[9].
După
înfrângerea revoluției, în Transilvania, Curtea de la Viena a introdus un regim
politic drastic: reprimarea cu ajutorul comitetelor de identificare și al
tribunalelor speciale, a revoluționarilor care au fost urmăriți, arestați și
condamnați; înăbușirea manifestărilor naționale dublată de centralizarea
excesivă a administrației; proclamarea limbii germane ca limbă de stat; religia
catolică a fost impusă ca religie dominantă; Transilvania a fost transformată
în provincie subordonată direct Vienei, fiind condusă nemijlocit de un
guvernator militar cu sediul de comandă la Sibiu[10].
[1] Istoria
României în date, coord. Giurescu, Constantin C., Editura Enciclopedică
Română, București, 1971, p.206.
[2] Convenția, din 19 aprilie 1849, era valabilă
pe o durată de șapte ani – Ibidem, p. 194.
[3] Marin Badea, Istoria românilor – epoca modernă, Editura Pro Universitaria,
București, 2010, p. 117.
[4] Ibidem.
[5] Marin Badea, op. cit., p. 118.
[6] Ibidem.
[7] De exemplu, amenajarea parcurilor Cotroceni,
Cișmigiu, Copou sau Teatrul Național – Ibidem, p. 117.
[8] Pentru Țara Românească, 1852 – Ibidem,
p. 118.
[9] Ibidem.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu