Vremea patriarhilor: Isaac



     
    Minimalizat cumva de personalitatea puternică a tatălui său, Isaac rămâne fiul legământului care se supune hotărârii cerului fără să protesteze. Caracterul său înclinat spre armonie se sincronizează perfect cu voinţa lui Dumnezeu şi planul de mântuire a omului.

 Să mori pentru Dumnezeu...
 
    Isaac era fiul făgăduinţei, fiul pe care Dumnezeu îl promisese lui Avraam pentru ca din el să se nască un neam mare şi prin care,la un moment dat, sa vină Mântuitorul lumii. El a avut un rol esenţial în istoria omenirii. De aceea caracterul său merită o atenţie deosebită. Propun să ne întoarcem la momentul în care, pe muntele Moria, Isaac trebuia să devină o ardere de tot ca o jertfă adusă lui Dumnezeu. Printr-un exerciţiu de imaginaţie putem să reconstituim scena : în timp ce-şi ajută tatăl să zidească altarul şi să pună lemnele pe el, nedumerit de faptul că nu vede animalul de jertfă, Isaac află de la Avraam voinţa lui Dumnezeu care-l îngrozeşte şi-l uimeşte în acelaşi timp. Ar fi putut lesne să scape de soarta care tocmai i se dezvăluise şi tatăl lui, bătrân fiind, cu siguranţă nu ar fi fost în stare să-l oprească. Ar fi putut măcar să vocifereze ori să se lipsească de aşa un Dumnezeu. Dar nu o face. Dimpotrivă, acum îşi explică durerea de pe chipul bătrânului său tată, faptul că acesta este sleit de puteri, că de-abia mai este în stare să îngaime două cuvinte, că se gândeşte poate să explice Sarei cum a luat viaţa fiului ei şi pe a ei împreună cu a lui…că se gândeşte poate cum va trăi după aceea. Doamne, câtă durere ! Toată fericirea lor avea să dispară! Dar nu ! Trebuie să aibă şi el încredere în Dumnezeu aşa cum îl învăţase Avraam, aşa cum simţise el însuşi. La urma urmei i se spusese doar că se născuse printr-o minune, că mama lui fusese stearpă şi când nimeni nu mai spera, la bătrâneţe, îl născuse pe el. Oare nu tot Dumnezeu făcuse asta ? De ce nu ar avea încredere acum în El? Ba chiar ar fi o onoare să moară pentru un astfel de Dumnezeu…
   Isaac, plin de milă faţă de părintele său, îl îmbăţişează, îi şterge lacrimile apoi încurajează mâinile aproape inerte ale bătrânului să lege frânghiile  ce aveau să-i fixeze trupul pe altar. Când mâna care ţinea cuţitul s-a ridicat, Îngerul Domnului a oprit-o. Lui Dumnezeu Îi fusese de ajuns demonstraţia de iubire din partea tatălui şi a fiului. El ştia că Avraam ar fi mers până la capăt chiar dacă acest sacrificiu era cel mai chinuitor din toate. Avea dovada că Avraam  şi Isaac meritau toate privilegiile cereşti şi erau demni de legământul încheiat. Prin ascultare, cei doi obţinuseră victoria credinţei şi asigurarea că în veci Dumnezeu nu va abandona neamul omenesc.

O soţie credincioasă

   După ce mama lui Isaac a trecut în veşnicie, Avraam, acum foarte bătrân, caută sa-i găsească o soţie fiului său. El ştie că aceasta are să aibă un rol foarte important în viaţa lui şi că nu-l poate proteja de efectele idolatriei decât dacă îi va lua o fată care să nu-l înstrăineze de Dumnezeu. Gândurile lui se îndreaptă către rudele sale. Legat de un jurământ şi cu promisiunea că un înger al Domnului îl va ajuta să facă alegerea potrivită, cel mai credincios slujitor al lui Avraam pleacă în Mesopotamia în căutarea unei mirese. De această alegere depinde fericirea lui Isaac, dar şi a generaţiilor următoare. Ajuns la poarta cetăţii, întâlneşte o fată foarte frumoasă care pe deasupra are o purtare plăcută ce izvorăşte dintr-o inimă bună şi o fire deschisă. Eliezer îi cere apă, iar fata îi vorbeşte ca un răspuns al rugăciunii pe care tocmai o rostise : « Bea, domnul meu ! Şi cămilelor tale am să le scot apă până vor bea toate »(Facerea, cap24). Fata este fiica fratelui lui Avraam şi se numeşte Rebeca. Ea acceptă să devină soţia lui Isaac, iar membrii familiei cad de acord că  aceasta este voinţa lui Dumnezeu : « de la Domnul vine lucrul acesta şi noi nu-ţi putem spune nimic nici de bine, nici de rău. Iată, Rebeca este înaintea ta, ia-o şi du-te să fie soţia fiului stăpânului tău, cum a grăit Domnul »(Facerea, cap24).

O sarcină miraculoasă

   Probabil că adevărata iubire ar trebui cerută de la Dumnezeu care ştie mai bine decât oamenii ce înseamnă fericirea. Lui îi iese din prima, cu siguranţă. Aşa s-a întâmplat cu Isaac şi Rebeca. Căsnicia celor doi este tabloul ideal care scoate în evidenţă  bucuria fericirii în familie. Pentru aceştia, căsătoria avea să fie începutul iubirii şi nu sfârşitul ei cum se întâmplă de obicei.Tinerii s-au plăcut din prima clipă, iar Biblia spune că : «Şi a dus-o Isaac în cortul mamei sale, Sara, şi a luat pe Rebeca şi aceasta s-a făcut femeia lui şi a iubit-o »(Facerea, cap.24). În primii douăzeci de ani ai căsniciei nu au avut copii, iar pântecele Rebecăi a fost deschis numai după ce Isaac s-a rugat insistent Domnului ştiind că la El toate sunt cu putinţă. Rugăciunea lui primeşte răspuns. Rebeca rămâne însărcinată şi naşte gemeni : Esau şi Iacov, două caractere contrastante, mereu în opoziţie. Ca şi Sara, Rebeca avusese aceeaşi problemă : nu putea să aibă copii. Putem deduce că legământul avraamic nu este ceva natural, ci împlinirea lui  are nevoie de îndurarea şi iubirea lui Dumnezeu.

« Eu sunt Dumnezeul lui Avraam, tatăl tău! »

     Cu toate că Isaac a dovedit ascultare, credincioşie şi bunătate,  ca să fie beneficiarul promisiunilor legământului avraamic trebuia să accepte  prin credinţă toate făgăduinţele pe care le făcuse Dumnezeu tatălui său. Cu alte cuvinte, faptul că era fiul lui Avraam nu era suficient. Legământul trebuia reînnoit. Condiţia esenţială era ascultarea şi încrederea totală în Dumnezeu. Şi el trece proba ce autentifică şi pecetluieşte legătura indestructibilă dintre Creator şi sămânţa lui Avraam. Astfel, când o secetă a lovit ţara Canaanului, Dumnezeu l-a sfătuit să nu meargă în Egipt pentru că El Însuşi va avea grijă să nu-i lipsească nimic. Într-adevăr, sporul şi binecuvântările nu se mai opreau. Ajunsese atât de bogat şi puternic încât filistenii i-au cerut să plece de pe pământurile lor. Şi atunci…Biblia spune că  într-o noapte i S-a arătat Domnul care i-a vorbit astfel: « Eu sunt Dumnezeul lui Avraam, tatăl tău! Nu te teme, că Eu sunt cu tine şi te voi binecuvânta şi voi înmulţi pe urmaşii tăi, pentru Avraam, sluga Mea. »(Facerea, cap.26). Până în ultima clipă a vieţii sale a rămas aproape de Dumnezeu care îi arăta neîncetat sprijinul şi iubirea divină.
   Isaac, fiul care se supune voinţei cerului, este personajul care arată spre atitudinea Fiului lui Dumnezeu care acceptă să-şi dea viaţa pentru ca omenirea să fie mântuită. O lecţie de ascultare pe care preferăm să o ignorăm din prea multă mândrie deşartă. Dacă vom continua, noi vom fi cei care vom pierde, spre tristeţea Dumnezeului care a făcut totul ca să ne ofere o alternativă…
                                                                                                                                
Georgeta Istrate

Vremea patriarhilor: Avraam

  

  
  Credința lui Avraam

    Oare ce a făcut Avraam atât de special aşa încât toate generaţiile îl pomenesc? Cum a reuşit să atragă simpatia lui Dumnezeu așa încât  Acesta să facă un legământ cu el şi cu urmaşii lui? Nu ştim cât de inteligent sau de inventiv era, însă avea credinţă neclintită în Dumnezeu. În toate încercările, chiar şi în cele mai neînţelese acţiuni, credinţa lui era că Dumnezeu poate totul şi că respectându-i voinţa, în final va ieşi în câştig.
     După câteva generaţii de la potop, lumea s-a înstrăinat din nou de Dumnezeu. Scopul ei urmărea propriile plăceri, neluând în seamă golul sufletesc din ce în ce mai mare. Mulţimea de zeităţi de lemn, aur şi argint la care oamenii se închinau, erau surogate menite să îi înrobească şi să mascheze cumva o neîmplinire spirituală. Dar cineva trebuia să ducă mai departe steagul mântuirii şi să păstreze vie credinţa în Dumnezeul cel adevărat. Cineva trebuia să facă sa trăiască genealogia fiilor Luminii. Astfel că, Dumnezeu l-a ales pe Avraam. El este omul din care avea să se nască un popor mare cu misiunea de a transmite omenirii mesajul cerului.

Legământul şi ţara făgăduinţei

      Avraam avea 75 de ani când, la îndemnul lui Dumnezeu, a părăsit Haranul împreună cu soţia, nepotul său Lot, slujitorii şi turmele, plecând spre Canaan. A crezut cuvântul lui Dumnezeu şi, fără să se împotrivească, a decis să-L asculte:”Ieşi din pământul tău, din neamul tău şi din casa tatălui tău şi vino în pământul pe care ţi-l voi arăta Eu. Şi Eu voi ridica din tine un popor mare, te voi binecuvânta, voi mări numele tău și vei fi izvor de binecuvântare. Binecuvânta-voi pe cei ce te vor binecuvânta, iar pe cei ce te vor blestema, îi voi blestema ; şi se vor binecuvânta întru tine toate neamurile  pământului”(Facerea, cap.12 ).
    Canaanul era o ţară frumoasă şi roditoare, însă locuitorii se închinau la idoli şi la tot pasul se vedeau altare ale zeilor falşi iar pe înălţimi se aduceau jertfe omeneşti. Pe unde poposea, Avraam ridica altare de rugăciune Dumnezeului care îi purta de grijă. În timpul unei secete, a căutat refugiu  temporar în Egipt, cât mai aproape de ţara în care-l pusese Dumnezeu. Aici a ascuns, în faţa faraonului, faptul că Sara este soţia lui, prezentând-o ca pe o soră. Lui îi era teamă  să nu fie ucis pentru frumuseţea ei. Însă Dumnezeu a ocrotit pe Avraam aşa cum un părinte îşi ocroteşte copilul “N-a lăsat om să le facă strâmbătate şi a certat pentru ei pe împăraţi zicându-le:Nu vă atingeţi de unşii Mei şi nu vicleniţi împotriva profeţilor Mei”(Psalmul 104). Biblia spune că « Domnul a lovit cu bătăi mari şi grele pe Faraon şi casa lui». Neînţelegerea a fost clarificată, iar Avraam s-a întors în Canaan în siguranţă, primind chiar daruri din partea monarhului egiptean.
    Lot era cu Avraam când s-au întors în Canaan. Din cauza turmelor numeroase şi a păşunilor de care aveau nevoie, cei doi s-au despărţit alegându-şi fiecare câte un loc. Avraam şi-a stabilit corturile la Hebron. Când nepotul său, care trăia în Sodoma, a fost luat în robie, Avraam şi-a adunat oamenii, a năvălit noaptea peste vrăjmaşii pe care i-a biruit, luându-le înapoi prăzile, robii şi pe Lot. La întoarcere, a fost întâmpinat cu pâine şi vin de Melchisedec, rege al Salemului şi preot al Dumnezeului Celui Prea Înalt, care l-a binecuvântat.
   Într-o viziune, Dumnezeu, răsplătind credinţa lui Avraam, face un legământ:«Nu te teme Avraame, că Eu sunt scutul tău şi răsplata ta va fi foarte mare. Priveşte la cer şi numără stelele, de le poţi număra. Atât de mulţi vor fi urmaşii tăi».Şi, ca o pecetluire a acestui legământ, Dumnezeu instituie circumcizia.«Toţi cei de parte bărbătească ai voştri să se taie împrejur ; acesta va fi semnul legământului dintre Mine şi voi»(Facerea, cap.17).
     Sara nu a crezut că mai poate face copii, mai ales că vârsta îi era destul de înaintată. S-a gândit că făgăduinţa lui Dumnezeu de a-i da urmași lui Avraam s-ar împlini dacă soţul ar concepe un copil cu roaba ei, Agar. Decizia s-a dovedit una neinspirată, aducând prin naşterea lui Ismael o gelozie care a tulburat pacea unui cămin fericit până atunci. Dar când Avraam avea o sută de ani, Sara l-a născut pe Isaac, copilul promis de Dumnezeu. Bucuria imensă a naşterii lui a stârnit mai mult ura lui Agar şi a lui Ismael. A urmat o despărţire grea şi o suferinţă acceptată cu greu de Avraam.

O poruncă greu de îndeplinit

     Cea mai mare încercare a credinţei lui Avraam a fost când Dumnezeu i-a cerut sa îl aducă jertfă chiar pe fiul său Isaac, acela care era bucuria vieţii, mângâierea bătrâneţelor sale şi mai ales moştenitor al binecuvântărilor promise.
   Uneori, Creatorul testează caracterul şi limitele omului până într-acolo încât depăşeşte înţelegerea umană. Probabil că voia ca omul să înţeleagă sacrificiul făcut de Dumnezeu pentru salvarea omenirii. Chiar dacă inima patriarhului sângera, chiar dacă tensiunile sufleteşti îl chinuiau teribil, cu inima grea, el ia hotărârea să împlinească cererea Dumnezeului care fusese atât de bun cu el. Credinţa lui îi spunea că Acela care făcuse o minune prin naşterea lui Isaac, chiar de băiatul va muri, El îl va învia. Şi iată, pe muntele Moria, tatăl paralizat de durere, îi spune fiului că voinţa Domnului era ca mielul de jertfă să fie chiar el.Tânărul acceptă decizia lui Dumnezeu şi în momentul în care tatăl ridică braţul pentru a-şi înjunghia fiul, Îngerul Domnului strigă:«Să nu-ţi ridici mâna asupra copilului, nici să-i faci vreun rău, căci ştiu acum că te temi de Dumnezeu şi pentru Mine n-ai cruţat nici pe singurul tău fiu»(Facerea, cap.22). Dumnezeu Însuşi se îngrijise de jertfă, prin acel berbec apărut ca prin minune. În acel moment, taina mântuirii omului era dezvăluită omenirii căci  arăta spre Mielul  ce avea să moară pentru păcătoşi:Iisus Hristos.

  Georgeta Istrate

Potopul, Noe și Turnul Babel



     


    Adam a trăit aproape 1000 de ani.Timp destul să vadă urmările devastatoare ale alegerii sale. Conştiinţa  sângera în el sub presiunea mustrărilor ca un izvor de durere, aducându-i aminte în fiecare moment de faptul că nu trebuie să fie aşa. Mai rău era că nu putea opri ororile păcatului şi urâciunea idolatriei.Vedea cum cel rău conduce lumea ştergând orice amprentă a lui Dumnezeu, schimonosind chipul Lui pe pământ şi în suflete.

Două categorii de oameni
        
      Pe de altă parte, Cain nu acceptase  că plata păcatului este moartea şi că, prin substituţie , mielul murea în locul  omului.Nu înțelegea de ce :« fără vărsare de sânge, nu  există iertare ! »(Evrei). De ce sânge? « Pentru că viaţa trupului este în sânge » (Leviticul). Aducând o astfel de jertfă, Abel recunoaşte nevoia unui mântuitor însă Cain îşi impune propria voinţă: aduce doar darul de mulţumire din roadele câmpului, considerând că pentru păcat nu este nevoie de o altfel de  jertfă. Abel a ales ascultarea şi credinţa :« prin credinţă Abel a adus lui Dumnezeu o jertfă mai bună decât Cain » ( Evrei). Cain şi Abel sunt reprezentanţii a două categorii de oameni: pe de o parte sunt cei care cred în jertfa mântuitoare iar de cealaltă parte sunt cei care resping această jertfă. După ce Abel a fost ucis, Eva a născut pe Set. Pentru că trăiau în ascultare, urmaşii lui Set erau numiţi  fii ai lui Dumnezeu, pe când urmaşii lui Cain, fii ai oamenilor. Cu timpul, prin căsătorii, cele două categorii se unesc şi tot mai mulţi  fii ai lui Dumnezeu preferă să trăiască în păcat. Linia neprihănirii se îngustează tot mai mult. Răutatea oamenilor devine atât de mare încât nu mai cunoaşte hotar. Fiecare emoţie, fiecare închipuire a minţii omeneşti erau în luptă cu principiile dumnezeieşti care vorbeau despre  curăţenie, iertare şi bunătate. Adversarul era neobosit la lucru, iar măştile sale nenumărate prezentau caracterul şi cârmuirea lui Dumnezeu într-o lumină proastă, aşa încât omul să-L urască. El ştie să mintă, ştie să tenteze şi să îmbie, înşelând astfel sufletele. Iar propunerea lui, de cele mai multe ori, este irezistibilă. Îl urăşte pe Dumnezeu şi urăşte omul pentru că, spre deosebire de sine, muritorului i se mai dă o şansă. Păcatul se întinsese  ca o molimă ucigătoare pe toată suprafaţa pământului…

« Voi pierde oamenii de pe pământ »
  

     Văzând de ce este în stare fiinţa omenească, Creatorului i-a părut rău că a făcut-o. Şi a luat decizia : « Pierde-voi de pe faţa pământului pe omul pe care l-am făcut ! De la om până la dobitoc şi de la târâtoare până la păsările cerului, tot voi pierde, căci mi pare rău ca le-am făcut ». (Facerea). Pe întreg pământul era totuşi un om care trăia în neprihănire. Acesta se chema Noe. Şi, de dragul curăției  sufletului acestuia, Dumnezeu a hotărât să-i cruţe viaţa. « Voi pierde oamenii de pe pământ.Tu însă fă-ţi o corabie de lemn de salcâm. Iată, Eu voi aduce asupra pământului potop de apă, ca să pierd tot trupul de sub cer, în care este suflu de viaţă, şi tot ce este pe pământ, va pieri. »
      Noe primeşte toate instrucţiunile pentru fabricarea corabiei în cele mai mici amănunte. După terminarea vasului, Domnul îi cere să intre împreună cu familia şi să ia pe corabie  din toate vietăţile create. Peste şapte zile avea să moară toată suflarea! Acesta, împreună cu cei trei fii: Sem, Ham, Iafet şi  soţiile lor au intrat în corabie. Când uşa vasului  a fost închisă, a început o ploaie năprasnică:« s-au desfăcut toate izvoarele adâncului celui mare şi s-au deschis jgheaburile cerului/ şi a plouat pe pământ patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi / şi a acoperit apa toţi munţii cei înalţi, ridicându-se cu cincisprezece coţi mai sus de ei/toate cele de pe uscat, câte aveau suflare de viaţă în nările lor au murit» (Facerea).

 « Nu va mai fi potop, ca să pustiască pământul ! »

    Biblia spune că, după ce apa a mai crescut timp de o sută cincizeci de zile, Dumnezeu şi-a adus aminte  de Noe şi de toate făpturile care erau pe corabie.Vasul s-a oprit pe muntele Ararat.Un porumbel aducând o ramură de măslin i-a dat de veste lui Noe că apa s-a scurs. Drept mulţumire, acesta aduce  jertfă Salvatorului său. În mila Lui, Dumnezeu face un legământ cu oamenii : « Naşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi. Şi închei acest legământ cu voi, că nu voi mai pierde tot trupul cu apele potopului şi  nu va mai fi potop, ca să pustiască pământul. Pun curcubeul meu în nori, ca să fie semn al legământului dintre Mine şi pământ »(Facerea).
    Potopul stăvilise pentru un timp profanarea sfinţeniei lui Dumnezeu, dar binele era departe de a câştiga războiul strecurat în inimi de oameni. Căci visul luciferic de a ajunge ca Dumnezeu  renaşte şi creşte din ce în ce mai mare, ridicându-şi un soclu uriaş de victime.

Turnul sfidării

   Lumea se înmulţise din familia lui Noe, însă gândul rău nu a părăsit-o niciodată. Şi, după cum s-a dovedit în timp,  Adversarul a găsit în om arma potrivită pentru a lupta împotriva lui Dumnezeu.Vă aduceţi aminte ? Tot el este acela care  i-a spus Evei că de va mânca din fructul oprit va fi ca Dumnezeu. Aceeaşi idee sub o altă mască îi îndeamnă să zidească un turn care să ajungă în cerul lui Dumnezeu. Oamenii vor un alt statut, capabil să facă faţă competiţiei cu Stăpânul Suprem. Ce nu realizează ei, este că ar fi trebuit să fie de cealaltă parte a baricadei. Însă în inima lor creşte copacul otrăvit al înălţării de sine, al mândriei deşarte şi nu conştientizează faptul că se află pe un teren de nisipuri mişcătoare care-i poate înghiţi oricând. Căci  Adversarul doar se foloseşte de om pentru scopurile sale egoiste, pe când Dumnezeu iubeşte omul şi chiar în condiţiile în care este respins, simte milă. El vede că dincolo de atrocităţile pe care omul le face, există un păpuşar care trage sforile şi care jubilează la gândul că reuşeşte să întristeze inima lui Dumnezeu. Acum vine o altă surpriză, cu o altă dovadă a dorinţei de mărire a omului:acest turn care vrea să sfideze şi să submineze puterea supremă. « Iată, toţi sunt de un neam şi o limbă au, şi iată ce s-au apucat să facă/Haidem dar să ne pogorâm şi să amestecăm limbile lor, ca să nu se mai înţeleagă unul cu altul »(Facerea). Numele cetăţii  aceleia a rămas Babilon (amestecare) pentru că acolo a amestecat Domnul limbile şi de acolo i-a împrăştiat pe oameni pe toată faţa pământului. Astazi avem la îndemână corabia mântuirii pusă la dispoziţia noastră de acelaşi Dumnezeu care l-a salvat pe Noe cu mii de ani în urmă.Trebuie doar să urcăm în ea !

 Georgeta Istrate

Adam și Eva, primii noștri părinți




Biblia spune că…

       Dumnezeu a făcut universul în şase zile şi că la început era  întuneric, iar Duhul Lui se mişca pe deasupra apelor. Probabil că nu era nicio frumuseţe care să încânte privirea,  iar pustiietatea haosului întrista şi însingura spiritul lui Dumnezeu. Dar frumuseţea exista în interiorul Lui şi El a născut-o pentru noi. Astfel, în prima zi, a creat lumina pe care a numit-o zi,  iar întunericului i-a spus noapte. Apoi a creat cerul. În a treia zi a adăugat tabloului puţină culoare aducând la existență  mările şi uscatul.Cum pământul era probabil cam gri, l-a îmbrăcat cu iarbă şi copaci de mai multe specii! Apoi, în următoarea zi, a creat soarele, luna şi stelele cerului pentru ca tăria nopţii să fie străpunsă de spectre luminoase şi pentru ca  întunericul să nu fie absolut. În ziua a cincea probabil că Dumnezeu a observat că apelor le lipseşte ceva şi că  văzduhul este cam trist. Aşa că a populat apele cu peşti şi a gătit cerul cu păsări. Cu toate că apele şi văzduhul aveau proprii locatari, parcă tot  lipsea ceva...
    Împodobit, pământul părea că trăieşte  doar pentru sine. Şi cum în caracterul lui Dumnezeu legea principală este să trăieşti pentru a-i face fericiţi pe ceilalţi, tot astfel a creat animalele de diferite specii şi mărimi. Și pentru că El nu umblă cu jumătăţi de măsură, a creat omul să stăpânească şi să se bucure de lucrarea Sa.”Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră…”
 Interesant. Cum adică să facem om după chipul și asemănarea noastră? Se pare că Dumnezeu cuprinde mai multe fiinţe, după cum vom afla mai târziu despre trinitate: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh.
Spuneam mai devreme ceva despre om. Pe acesta  Dumnezeu l-a făcut, din ţărână, cu mâinile Sale. A făcut întâi bărbat şi, ca să nu fie singur, a creat,din coasta acestuia, femeia. Ei au fost primii oameni:Adam şi Eva. Așadar, omul fusese ultima pensulă pe care Dumnezeu  o adăugase tabloului Său. Biblia zice că :“ şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi iată erau foarte bune.” Era epuizat, pentru că în ziua a şaptea a simţit nevoia să se odihnească...
  În afară de lumea văzută, Dumnezeu a făcut şi o lume nevăzută, aceea a îngerilor. La început aceştia erau buni şi fericiţi, mai apoi o parte din ei, din cauza păcatului mândriei, au devenit îngeri răi.

 Un cămin fericit

          Dumnezeu a iubit omul şi, ca să îi arate aceasta, i-a creat un cămin: o grădină minunată numită Eden. Aici veneau îngerii să-i sfătuiască, iar comuniunea cu Dumnezeu năştea starea de fericire la care noi astăzi  visăm. Se pare că această grădină era un loc mirific, unde domneau ordinea şi armonia,  care mărturiseau despre înţelepciunea Creatorului. Flori parfumate, copaci grei de fructe îmbietoare şi un râu cu patru braţe uda grădina. În mijloc, Dumnezeu a pus  pomul vieţii care era deosebit şi întrecea prin înfăţişarea lui pe ceilalţi. Alături se afla pomul cunoştinţei binelui şi răului care avea să devină mijlocul de testare a fidelităţii omului. Astfel, odată cu Edenul, omul a primit şi o poruncă :« Din toţi pomii din rai poţi să mănânci; iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit »(Facerea 2 :17). Nu ştim cât timp perechea sfântă a rămas loială  poruncii pe care a dat-o Dumnezeu. Biblia spune că într-o zi…

Căderea în ispită

         ... fericirea şi binecuvântarea de care se bucura omul au devenit ţinta urii şi geloziei lui Lucifer, îngerul cel mai luminos care fusese aruncat din cer din cauza orgoliului şi a dorinţei înălţării de sine.« Din pricina frumuseţii tale s-a îngâmfat inima ta, şi pentru trufia ta ţi-ai pierdut întelepciunea »Iezechiel 28 :17). Perechea sfântă a fost prevenită de îngerii lui Dumnezeu că va fi ispitită .Ca să nu cadă, Adam şi Eva au fost sfătuiţi să stea împreună tot timpul.
     Cuprinşi de munca plăcută în grădină, cei doi se îndepărtează şi, în acel moment, intervine Adversarul care îi vorbeşte Evei prin gura unui şarpe. După ce schimbă câteva replici, acesta o îndeamnă să mănânce din pomul interzis: « Nu, nu veţi muri !Dar Dumnezeu ştie că, în ziua în care veţi mânca din el, vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul » (Facerea 3:5). Eva mănâncă din fructul oprit apoi îi dă şi lui Adam. Primul efect al fructului nu a întârziat să apară:a început să le fie ruşine pentru că erau goi. Pierduseră haina sfinţeniei şi acum încercau să o înlocuiască artificial, acoperindu-se cu frunze. Apoi s-au ascuns de Dumnezeu, conştientizând că au făcut ceva rău. Întrebaţi de ce au călcat porunca, nici unul dintre ei nu-şi asumă răspunerea : « Femeia care mi-ai dat-o, aceea mi-a dat din pom şi am mâncat ! /Șarpele m-a amăgit şi eu am mâncat »

Izgonirea din rai şi pedeapsa morţii


    Dumnezeu mustră şarpele, apoi adaugă:  « Duşmănie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei, aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul »(Facerea ,cap 3 vers 14-15). Era prima promisiune că păcatul nu va dura veşnic şi că din femeie se va naşte un Răscumpărător, iar Edenul în cele din urmă, va fi restaurat.
 Pentru păcatul de neascultare, Adam şi Eva au pierdut raiul şi pământul a fost blestemat. Acum, în loc de munca plăcută care-i făcea fericiţi în Eden, trebuiau să ducă o viaţă de trudă şi griji, iar la capătul drumului îi aştepta moartea. Câtă tristeţe l-o fi cuprins pe Adam când a văzut prima jertfă -  un animal nevinovat care a trebuit să moară în locul lui ! Câtă jale o fi fost în inima Evei când a văzut prima frunză moartă sau prima floare ofilită pe pământul rece, la picioarele sale! Şi câtă suferinţă le-o fi sfâşiat sufletul atunci când fiul lor, Cain, l-a ucis din invidie pe fratele său Abel! Apoi, au cunoscut şi despărţirea, pentru că, după ce Cain şi-a ucis fratele, a trebuit să plece departe de părinţi.
   Din momentul în care l-a creat, Dumnezeu a lăsat omului dreptul de a alege între bine şi rău, între binecuvântare şi blestem. De la cădere omul este gol şi poartă în sine un  sentiment de deşertăciune care înseamnă că sufletul cere cu disperare reunirea cu Cel care l-a creat.
   În această lume, omul parcurge un drum iniţiatic, presărat cu suferinţă din care îşi extrage propriile lecţii de viaţă. Şi ca să renască, trebuie să regăsească scopul vieţii, adică mântuirea ce permite accesul în rai. Cărarea este pregătită de însuşi Dumnezeu, dar omul nu o va accepta decât atunci când va conştientiza că singur nu o să ajungă nicăieri.  

 Georgeta Istrate

27 martie - Ziua Basarabiei, partea a II-a




Republica Democratică Moldovenească

         De altfel, la Congresul Popoarelor din Rusia care s-a desfășurat în toamna lui 1917 la Kiev, Basarabia participă cu o delegație alcătuită  din  6 membri. Delegația moldoveană își spune punctul de vedere în ceea ce privește reducerea Basarabiei la statutul  de provincie guvernată de Ucraina.
 Între timp, la Chișinău se încearcă organizarea unui congres militar moldovenesc, care nu primește aprobarea din partea guvernului revoluționar rus. Prin urmare, reprezentantul  Partidului Național Moldovenesc,  Gherman Pantea, îi sfătuiește pe moldoveni să-și câștige autodeterminarea printr-o revoluție. În noiembrie 1917, moldovenii convoacă  Congresul Ostașilor Moldoveni la Chișinău, la care participă 989 delegați, ofițeri români și aproximativ 200.000 de ostași. Adunarea, în baza principiului autodeterminării, dar și a argumentelor de natură culturală, naționalitate și istorie proprie, proclamă autonomia politică și administrativă a Basarabiei. În plus, Congresul stabilește naționalizarea armatelor basarabene și convocarea unui Sfat al Țării. 
Alegerile pentru membrii care trebuiau să formeze Sfatul Țării au  loc în toamna lui 1917 , din 150 deputați, din care 105 sunt moldoveni, 15 ucrainieni, 13 evrei, 7 ruși, 3 bulgari, 2 germani, 2 găgăuzi și câte un polonez, armean și grec. Deputații sunt aleși din toate păturile sociale. Președintele ales în unanimitate este Ion Inculeț, iar din toamna lui 1917 Sfatul Țării preia conducerea Basarabiei.
    La 8 octombrie 1917, Sfatul Țării proclamă autonomia Basarabiei, iar la 15 decembrie  proclamă Republica Democratică Moldovenească. Deocamdată, noul stat este legat de Rusia fiind stat federativ. Este ales un Consiliu al Directorilor, ca organ executiv, în fruntea căruia se afla Petre Erhan. Deoarece în Rusia puterea este preluată de bolșevici, basarabenii iau decizia, la 24 ianuarie 1918, de declarare a independenței. Astfel, Basarabia primește numele de  Republica Democratică Moldovenească, avându-l ca președinte pe Ion Inculeț, iar ca șef al guvernului pe Daniel Ciugureanu. 

Cea mai bună soluție...

   
    În iarna anului 1917, situația în Basarabia se înrăutățește din cauza prizonierilor ruși întorși din Germania, iar prizonierii germani în trecere spre țara lor comit acte de vandalism, crime, violențe și distrugeri, situație care scapă de sub control autorităților. În decembrie grupuri de bolșevici înarmați vin la Chișinău provocând Consiliul Directorilor. O parte din deputați din Sfatul Țării sunt prinși de bolșevici, iar alții părăsesc Chișinăul sub amenințarea cu moartea. În aceste condiții, Consiliul Directorilor cere ajutorul armatei române. Guvernul român condus de Ionel Brătianu trimite peste Prut două divizii de infanterie și două de cavalerie, pentru protejarea populației și restabilirea ordinii. Ca urmare a intervenției armatei române,  unitățile bolșevice se retrag la Tighina. Numai că puterea sovietică consideră intervenția armatei române drept un act de agresiune pe propriul teritoriu și rupe relațiile diplomatice cu România.
     În ianuarie 1918, România și Republica Democratică Moldovenească se găseau într-o situație critică. Pe de o parte Puterile Centrale presau România să încheie o pace umilitoare, în sensul că cereau cedarea Dobrogei, modificarea graniței pe Carpați, demobilizarea armatei, etc, iar Basarabia trebuia să reziste unei Ucraine care voia să se extindă. Așadar, la 5 martie 1918 se semnează Protocolul de la Buftea, care prelungește cu 14 zile armistițiul cu Puterile Centrale, în același timp cu acordul de satisfacere a pretențiilor acestora. În același timp, Ucraina trimite o notă prin care afirmă că Basarabia formează o unitate indivizibilă cu teritoriul Ucrainei. Deși situația este critică, unirea Republicii Democratice  Moldovenești cu România trebuie să mai aștepte pentru a nu  periclita soarta Dobrogei, revendicată de Bulgaria, cerută în schimbul Basarabiei.
 Cu toate acestea, în martie 1918, singura soluție pentru Basarabia, amenințată de Ucraina cu anexarea, este unirea cu țara mamă. Presa contribuie substanțial la trezirea sentimentului de conștiință națională, iar intelectualii de pe ambele maluri ale Prutului se întâlnesc la Iași în data de 1 martie, moment în care se pun de acord cu necesitatea unirii. Se decide  soluția deliberării în Sfatul Țării. Ca urmare, în ședința guvenului din 23 martie se decide trimiterea unei delegații la Chișinău care să propună unirea în Sfatul Țării. Astfel, în 27 martie 1918, se deschide ședința Sfatului Țării  și iau cuvântul președintele  Ion Inculeț și primul ministru român Alexandru Marghiloman.  

Trăiască unirea Basarabiei cu România!

        La propunerea moldovenilor, Constantin Stere este cooptat în Sfat, unde ia cuvântul spunând că „Astăzi noi trebuie să hotărâm ceea ce va avea o importanţă hotărâtoare asupra soartei viitoare a poporului nostru. Mersul de fier al istoriei pune asupra umerilor noştri o răspundere pe care noi n-o putem ignora cu nici un fel de sofisme”. După ce și grupurile politice  și minoritățile își spun părerile, se trece la vot. Rezultatul este unul fericit, căci unirea este aprobată cu 86 de voturi pentru, 3 contra și 36 abțineri: ” În numele poporului Basarabiei, Sfatul Țării declară: Republica Democratică Moldovenească , în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră și vechile granițe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută și mai bine de ani, din trupul vechii Moldove,  în puterea dreptului istoric și dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-și hotărască soarta lor de azi înainte și pentru totdeauna se unește cu mama ei România.Trăiască unirea Basarabiei cu România de-a pururi și totdeauna! Președintele Sfatului Țării, Ion Inculeț; Vice-președinte, Pantelimon Halippa; Secretarul Sfatului Țării I. Buzdugan”.




Bibliografie

Petre P. Panaitescu, Istoria românilor, Editura didactică și pedagogică, București, 1990.

Istoria României în date, lucrare condusă de Constantin C. Giurescu, Editura Enciclopedică română, București, 1971.

Alexandru Boldur, Istoria Basarabiei, Editura Victor Frunză, București, 1992.

Marin Badea, Istoria românilor- epoca modernă, Editura Pro Universitaria, București, 2010.



Georgeta Istrate





27 martie - Ziua Basarabiei, partea I



Basarabia este lacrima și suspinul României!

Contextul internațional


   În martie 1917, o revoluție izbucnește în Rusia, în urma căreia Țarul Nicolae al  II-lea este obligat să abdice. Curând mișcarea cade  în mâinile extremiștilor comuniști, care au intenția să încheie  o pace separată cu Germania. În acele momente, Rusia se afla într-o situație critică:  armata i se dezorganizase;  soldații părăseau frontul; războiul civil izbucnise în diferite provincii ale imperiului, etc. România se afla și ea într-o situație delicată, căci  fără  sprijinul rusesc  armatele ei riscau să fie înconjurate. Evenimentele se desfășoară astfel: rușii cer germanilor armistițiu, ca urmare,  românii – părăsiți și trădați de aliatul rus, acum bolșevizat, cer și ei armistițiu. Acesta este semnat în decembrie 1917, iar după aceea rușii se retrag haotic  în țara lor. Revoluția rusă din februarie 1917, a impulsionat popoarele din imperiu să accelereze eforturile pentru afirmarea identității naționale, invocând  principiul autodeterminării pentru a-și împlini visurile. În această situație se afla și Basarabia, care fusese despărțită de Moldova încă din anul 1812, în urma războiului ruso-turc (1806-1812). În cei o sută de ani în care fusese despărțită de Moldova, Basarabia a suferit un lung proces de rusificare. Cu toate acestea,  la momentul la care ne referim, românii aveau o pondere de 65% , având astfel  dreptul de a-și hotărî singuri soarta. Mai întâi, Basarabia s-a despărțit de Rusia, apoi a cerut unificarea cu România.  Prin urmare, românii  din Basarabia se constituie  într-o republică moldovenească, ce avea   în frunte cu o adunare numită Sfatul Țării.
 Dar, în retragerea lor, rușii ucid  pe fruntașii românilor  basarabeni și încearcă să impună organizații comuniste în Basarabia. În aceste condiții, Sfatul Țării, care nu dispune de o armată, cere ajutorul românilor  din Moldova. Astfel, la 26 ianuarie 1918, trupele române eliberează Chișinăul, apoi întreaga Basarabie, iar Sfatul Țării votează la 27 martie  unirea cu România. Prin acest act, o nedreptate istorică, ce ținuse mai bine de un veac, era reparată.

Cum s-au derulat evenimentele

 Totul a început cu mișcările populare. În primă fază, începând din aprilie 1917, reprezentanți  ai românilor basarabeni se întrunesc pentru a vota o moțiune prin care cereau autonomia administrativă, economică și religioasă a Basarabiei, în ideea de a se constitui o republică moldovenească în cadrul statului federativ rus. La 1 mai 1917, 10.000 de basarabeni s-au adunat la Odesa, iar la Congresul preoților și al învățătorilor, care a avut loc la Chișinău în zilele următoare. Ei cereau un mitropolit român, autonomie și formă de guvernământ proprie.

     Refugiații ardeleni și bucovineni activează în Basarabia în favoarea unirii cu țara mamă. Perspectiva ruperii Basarabiei de Rusia provoca neliniști. Românii din Transilvania și Bucovina care se refugiaseră în Basarabia din calea trupelor germane austriece și ungare, au avut un rol important în procesul unirii, căci au făcut propagandă  pentru cauza națională și unirea românilor. Cele mai sonore nume care s-au implicat în această acțiune au fost: Onisifor Ghibu, Ion Nistor și Octavian Goga. Aceștia fac  rost de o tipografie cu litere latine și înființează la Chișinău un ziar pe care l-au numit Adevărul. Pe lângă această publicație, tipăresc abecedare și cărți în limba română, iar pentru profesori organizează cursuri de istorie, geografie și cântec românesc, implicându-se chiar și în viața socială.

    Partidul Național Moldovenesc. În ideea luptei naționale pentru  Basarabia, înființarea partidelor politice era obligatorie. Cel mai important partid se numea Partidul Național Moldovenesc, înființat în 1917, avându-l  în frunte pe  Vasile Stroescu. Programul acestui partid vorbește despre  autonomia Basarabiei, în virtutea dreptului la autodeterminare; eliberarea deținuților politici; libertatea învățământului și a cultelor; restituirea pământurilor care fuseseră expropriate românilor; drepturi democratice pentru toți locuitorii. Programul este primit cu entuziasm de populație. Tot în 1917, se înființează un alt partid care va juca un rol major în unirea cu țara, și anume Partidul Național Țărănesc din Basarabia, al cărui program apără drepturile țăranilor.
   În vara anului 1917, după ce s-a constituit în republică independentă, Ucraina revendică Basarabia , dar românii protestează. După discuții aprinse, atât Kievul cât și Petrogradul recunosc dreptul Basarabiei la autodeterminare. 



Bibliografie

Petre P. Panaitescu, Istoria românilor, Editura didactică și pedagogică, București, 1990.

Istoria României în date, lucrare condusă de Constantin C. Giurescu, Editura Enciclopedică română, București, 1971.

Alexandru Boldur, Istoria Basarabiei, Editura Victor Frunză, București, 1992.

Marin Badea, Istoria românilor- epoca modernă, Editura Pro Universitaria, București, 2010.



Georgeta Istrate

Dacia romană - sistemul defensiv, partea a V-a, ultima

Castrele trupelor auxiliare

   Mărimea castrelor, care adăposteau trupele auxiliare,  variază în raport  cu efectivul trupelor.  Cele mai mari şi mai puternice sunt castrele  de la Micia, Drobeta, Răcari şi Porolissum. Castrele trupelor auxiliare  din Dacia prezintă şi unele particularităţi. Astfel, la câteva castre , ca cele de la Bologna, Porolissum şi Căşei, turnurile porţilor ies în afara liniei zidului de incintă, descriind  un semicerc. La altele, de exemplu, la castrul de la Breţcu, turnurile de colţ sunt circulare. Tot la castrul de la Breţcu, ca şi la cel de la Vărădia  zidul de pământ e susţinut înspre interior  de un zid de piatră, paralel cu cel de incintă. Nelipsite pe lângă fiecare castru erau băile, situate  la o distanţă ce variază între 50-100 metri depărtare de porta decumana sau în locul cel mai potrivit din apropierea castrului. În unele cazuri, ca de pildă la Râşnov şi la Orheiul Bistriţei, baia se găseşte în interiorul castrului. Armata şi sistemul defensiv  al Daciei au fost supuse  la grea încercare pe timpul lui Marcus Aurelius şi a fiului său Commodus. După moartea lui Commodus, Septimius Severus a luat o serie de măsuri menite să consolideze  stăpânirea romană în Dacia , să refacă şi să întărească sistemul defensiv.Se construiesc noi castre şi se refac în piatră cele de pământ sau cele care suferiseră  distrugeri. Astfel, în anul 201, vechiul castru de pământ, căptuşit cu glii, de la Bumbeşti  fiind ruinat de vechime, a fost refăcut în piatră. La fel, în anul 205 este refăcut castrul de la Slăveni , pe Olt. În aceeaşi vreme au fost reclădite  probabil din piatră şi alte castre din Dacia. Tot atunci se repară drumul de-a lungul Oltului , după cum rezultă din inscripţia mutilată de pe miliarul descoperit nu departe de Slăveni, iar în Muntenia se construieşte limes transalutanus. Opera începută de Septimius Severus  a fost continuată de fiul său, împăratul Caracalla. Pe timpul acestuia s-au luat măsuri de mare amploare pentru întărirea apărării pe graniţa de vest şi nord- est a Daciei , de la Micia până la Porolissum şi mai departe până la Inlăceni. Cu sprijinul său şi a mamei sale, Iulia Domna,  a fost refăcut castrul mare de la Porolissum , distrus probabil în timpul războiului marcomanic , apoi cele de la Căşei şi Inlăceni, poate şi altele, cum ar fi cele de la Bologna , Ilişua şi Micia.  Împăratul a venit personal în Dacia , în anul 214, spre a inspecta trupele  şi noile castre, vizitând probabil  cu acest prilej şi oraşul Porolissum. În vremea lui Caracalla sistemul de apărare al Daciei a atins culmea puterii lui. Reconstruirea în piatră a castrelor de pământ sau refacerea celor distruse  era probabil aproape în întregime terminată. Singurele lucrări de fortificaţie, după Caracalla după aceea  în Dacia sunt cele de înconjurare cu ziduri a Romulei pe timpul lui Filip Arabul , a Drobetei şi a Sucidavei , cam în aceeaşi vreme, după cum au dovedit cercetările . Probabil că şi alte oraşe s-au înconjurat cu ziduri. S-au fortificat puternic aşezările urbane din Dacia Inferioară . Aceasta poate să însemne că provincia din nordul Dunării se găsea într-o situaţie precară. Graniţele ei erau asaltate din toate părţile. Oricât de puternic a fost sistemul său defensiv, în faţa atacurilor violente ale barbarilor el nu a putut rezista. Descoperirile arheologice au arătat că , la Porolissum şi la Inlăceni , romanii au făcut încercări disperate de a reface în pripă fortificaţiile distruse , folosind pentru aceasta şi monumentele de piatră , chiar şi dintre acelea ridicate în cinstea împăraţilor. În cele din urmă, când situaţia devenise precară în teritoriile de la sudul Dunării , împăratul Aurelian dându-şi seama că apărarea şi meţinerea provinciei din nordul dunării nu mai este posibilă , abandonează provincia, retrăgând armata , împreună cu toată administraţia, la sud de Dunăre. Atunci fortificaţiile, odată atât de puternice, cad încetul cu încetul în ruină.



Bibliografie

 1.  Prof. Corneliu Beldiman, “Istoria veche a românilor.Datele”, Editura Pro Universitaria, 2008.

 2. Conf. Univ .dr. Ştefan Olteanu, “Istoria Veche a României”, partea a II-a, Bucureşti, 1999.

 3. C. Daicoviciu, E. Condurachi, I. Nestor, Gh. Ştefan , M.D. Matei, “Istoria României”, volumul 1, Editura Academiei Republicii Populare Române, 1960.

4. Costin Croitoru,  Universitatea Dunărea de Jos, Galaţi “Aspecte politico-militare ale prezenţei romane la Dunărea de Jos în secolul II p. Chr”, articol apărut în Revista Erasmus, nr. 13/2002.

 Georgeta Istrate

Dialoguri - Axya și Giaxya : despre magie

 Axya :  - Mi se pare doar mie sau,în ultima vreme,  au apărut mulți magicieni? Si nu mă refer la magia de circ.Ce părere ai despre asta ? V...