Adam a trăit aproape 1000 de
ani.Timp destul să vadă urmările
devastatoare ale alegerii sale. Conştiinţa sângera în el sub presiunea mustrărilor ca un izvor de durere, aducându-i aminte în
fiecare moment de faptul că nu trebuie să fie aşa. Mai rău era că nu
putea opri ororile păcatului şi urâciunea
idolatriei.Vedea cum cel rău conduce lumea ştergând
orice amprentă a lui Dumnezeu,
schimonosind chipul Lui pe pământ şi în suflete.
Două categorii de oameni
Pe de altă parte, Cain nu acceptase
că plata păcatului este moartea şi că, prin substituţie ,
mielul murea în locul omului.Nu înțelegea
de ce :« fără vărsare de sânge,
nu există iertare ! »(Evrei). De ce sânge? « Pentru
că viaţa trupului este în sânge » (Leviticul). Aducând o astfel
de jertfă, Abel recunoaşte
nevoia unui mântuitor însă Cain îşi impune
propria voinţă: aduce doar darul de
mulţumire din roadele câmpului,
considerând că pentru păcat nu este nevoie de o altfel de jertfă. Abel
a ales ascultarea şi credinţa :« prin
credinţă Abel a adus lui Dumnezeu o
jertfă mai bună decât Cain » ( Evrei). Cain şi Abel sunt reprezentanţii a două
categorii de oameni: pe de o parte sunt cei care cred în jertfa mântuitoare iar
de cealaltă parte sunt cei care
resping această jertfă. După ce
Abel a fost ucis, Eva a născut pe Set. Pentru că trăiau
în ascultare, urmaşii lui Set erau numiţi fii ai lui Dumnezeu, pe când urmaşii lui Cain,
fii ai oamenilor. Cu timpul, prin căsătorii, cele două categorii se unesc şi tot mai mulţi fii ai lui
Dumnezeu preferă să trăiască în păcat.
Linia neprihănirii se îngustează tot mai mult. Răutatea oamenilor devine atât de mare încât nu mai cunoaşte
hotar. Fiecare emoţie, fiecare închipuire
a minţii omeneşti erau în luptă cu principiile dumnezeieşti care vorbeau despre curăţenie,
iertare şi bunătate. Adversarul era
neobosit la lucru, iar măştile sale nenumărate prezentau caracterul şi cârmuirea lui Dumnezeu
într-o lumină proastă, aşa încât omul să-L urască. El
ştie să mintă, ştie să
tenteze şi să îmbie, înşelând
astfel sufletele. Iar propunerea lui, de cele mai multe ori, este irezistibilă. Îl urăşte
pe Dumnezeu şi urăşte omul pentru că, spre deosebire de sine, muritorului i se mai dă o şansă. Păcatul se întinsese ca o molimă ucigătoare pe toată suprafaţa pământului…
« Voi pierde oamenii de pe pământ »
Văzând de ce este în stare fiinţa omenească,
Creatorului i-a părut rău că a făcut-o. Şi a luat decizia : « Pierde-voi
de pe faţa pământului pe omul pe care l-am făcut ! De la om până la dobitoc şi de la târâtoare până la păsările cerului, tot voi pierde, căci mi pare rău ca le-am făcut ». (Facerea). Pe întreg pământul era totuşi un om care trăia în neprihănire.
Acesta se chema Noe. Şi, de dragul curăției
sufletului acestuia, Dumnezeu a hotărât să-i cruţe viaţa. « Voi
pierde oamenii de pe pământ.Tu însă fă-ţi o corabie de lemn de salcâm. Iată, Eu voi aduce asupra pământului potop de apă, ca să pierd tot trupul de
sub cer, în care este suflu de viaţă,
şi tot ce este pe pământ, va pieri. »
Noe primeşte toate instrucţiunile pentru fabricarea corabiei în cele mai
mici amănunte. După terminarea vasului, Domnul îi cere să intre împreună cu familia şi să ia
pe corabie din toate vietăţile create. Peste şapte zile avea să moară toată suflarea! Acesta, împreună cu cei trei fii: Sem, Ham, Iafet şi soţiile
lor au intrat în corabie. Când uşa vasului
a fost închisă, a început o ploaie năprasnică:« s-au desfăcut toate izvoarele adâncului celui mare şi s-au deschis
jgheaburile cerului/ şi a plouat pe pământ
patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi /
şi a acoperit apa toţi munţii cei înalţi,
ridicându-se cu cincisprezece coţi
mai sus de ei/toate cele de pe uscat, câte aveau suflare de viaţă în nările
lor au murit» (Facerea).
« Nu va mai fi
potop, ca să pustiască pământul ! »
Biblia spune că, după ce apa
a mai crescut timp de o sută cincizeci de zile, Dumnezeu
şi-a adus aminte de Noe şi de toate făpturile care erau pe corabie.Vasul s-a oprit pe
muntele Ararat.Un porumbel aducând o ramură de măslin i-a dat de veste
lui Noe că apa s-a scurs. Drept
mulţumire, acesta aduce jertfă
Salvatorului său. În mila Lui, Dumnezeu
face un legământ cu oamenii :
« Naşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi. Şi închei acest legământ cu voi, că nu voi mai pierde tot trupul cu apele potopului şi nu va mai fi potop, ca să pustiască pământul. Pun curcubeul meu în nori, ca să fie semn al legământului dintre Mine şi pământ »(Facerea).
Potopul stăvilise pentru un timp profanarea sfinţeniei lui Dumnezeu, dar binele era departe de a
câştiga războiul strecurat în
inimi de oameni. Căci visul luciferic de a ajunge ca Dumnezeu renaşte şi creşte din ce în ce mai mare,
ridicându-şi un soclu uriaş de victime.
Turnul sfidării
Lumea se înmulţise din familia lui Noe, însă gândul rău nu
a părăsit-o niciodată. Şi,
după cum s-a dovedit în timp, Adversarul
a găsit în om arma potrivită pentru a lupta împotriva lui Dumnezeu.Vă aduceţi
aminte ? Tot el este acela care i-a spus Evei
că de va mânca din fructul oprit
va fi ca Dumnezeu. Aceeaşi idee sub o altă
mască îi îndeamnă să
zidească un turn care să ajungă în
cerul lui Dumnezeu. Oamenii vor un alt statut, capabil să facă faţă competiţiei
cu Stăpânul Suprem. Ce nu realizează ei, este că ar
fi trebuit să fie de cealaltă parte a baricadei. Însă în inima lor creşte copacul otrăvit al înălţării de sine, al mândriei deşarte şi nu
conştientizează faptul că se află pe
un teren de nisipuri mişcătoare care-i poate
înghiţi oricând. Căci Adversarul doar se foloseşte de om pentru scopurile
sale egoiste, pe când Dumnezeu iubeşte omul şi chiar în condiţiile în care este respins, simte milă. El vede că
dincolo de atrocităţile pe care omul le
face, există un păpuşar care trage sforile şi care jubilează la gândul că reuşeşte să întristeze
inima lui Dumnezeu. Acum vine o altă
surpriză, cu o altă dovadă a
dorinţei de mărire a omului:acest turn care vrea să sfideze şi să
submineze puterea supremă. « Iată, toţi
sunt de un neam şi o limbă au, şi iată ce s-au apucat să facă/Haidem dar să ne pogorâm şi să amestecăm
limbile lor, ca să nu se mai înţeleagă
unul cu altul »(Facerea). Numele cetăţii aceleia a rămas Babilon (amestecare) pentru că acolo a amestecat Domnul limbile şi de acolo i-a împrăştiat pe oameni pe toată faţa pământului. Astazi avem la îndemână corabia mântuirii pusă la dispoziţia
noastră de acelaşi Dumnezeu care l-a
salvat pe Noe cu mii de ani în urmă.Trebuie
doar să urcăm în ea !
Georgeta Istrate
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu