Minimalizat
cumva de personalitatea puternică a tatălui său, Isaac rămâne fiul legământului
care se supune hotărârii cerului fără să protesteze. Caracterul său înclinat
spre armonie se sincronizează perfect cu voinţa lui Dumnezeu şi planul de mântuire
a omului.
Să mori pentru Dumnezeu...
Isaac era fiul făgăduinţei, fiul pe care
Dumnezeu îl promisese lui Avraam pentru ca din el să se nască un neam mare şi
prin care,la un moment dat, sa vină Mântuitorul lumii. El a avut un rol
esenţial în istoria omenirii. De aceea caracterul său merită o atenţie
deosebită. Propun să ne întoarcem la momentul în care, pe muntele Moria, Isaac
trebuia să devină o ardere de tot ca o jertfă adusă lui Dumnezeu. Printr-un
exerciţiu de imaginaţie putem să reconstituim scena : în timp ce-şi ajută
tatăl să zidească altarul şi să pună lemnele pe el, nedumerit de faptul că nu
vede animalul de jertfă, Isaac află de la Avraam voinţa lui Dumnezeu care-l
îngrozeşte şi-l uimeşte în acelaşi timp. Ar fi putut lesne să scape de soarta
care tocmai i se dezvăluise şi tatăl lui, bătrân fiind, cu siguranţă nu ar fi
fost în stare să-l oprească. Ar fi putut măcar să vocifereze ori să se
lipsească de aşa un Dumnezeu. Dar nu o face. Dimpotrivă, acum îşi explică
durerea de pe chipul bătrânului său tată, faptul că acesta este sleit de
puteri, că de-abia mai este în stare să îngaime două cuvinte, că se gândeşte
poate să explice Sarei cum a luat viaţa fiului ei şi pe a ei împreună cu a lui…că
se gândeşte poate cum va trăi după aceea. Doamne, câtă durere ! Toată
fericirea lor avea să dispară! Dar nu ! Trebuie să aibă şi el încredere în
Dumnezeu aşa cum îl învăţase Avraam, aşa cum simţise el însuşi. La urma urmei i
se spusese doar că se născuse printr-o minune, că mama lui fusese stearpă şi când
nimeni nu mai spera, la bătrâneţe, îl născuse pe el. Oare nu tot Dumnezeu
făcuse asta ? De ce nu ar avea încredere acum în El? Ba chiar ar fi o
onoare să moară pentru un astfel de Dumnezeu…
Isaac, plin de milă faţă de părintele său,
îl îmbăţişează, îi şterge lacrimile apoi încurajează mâinile aproape inerte ale
bătrânului să lege frânghiile ce aveau
să-i fixeze trupul pe altar. Când mâna care ţinea cuţitul s-a ridicat, Îngerul
Domnului a oprit-o. Lui Dumnezeu Îi fusese de ajuns demonstraţia de iubire din
partea tatălui şi a fiului. El ştia că Avraam ar fi mers până la capăt chiar
dacă acest sacrificiu era cel mai chinuitor din toate. Avea dovada că
Avraam şi Isaac meritau toate
privilegiile cereşti şi erau demni de legământul încheiat. Prin ascultare, cei
doi obţinuseră victoria credinţei şi asigurarea că în veci Dumnezeu nu va
abandona neamul omenesc.
O soţie credincioasă
După ce mama lui Isaac a trecut în veşnicie,
Avraam, acum foarte bătrân, caută sa-i găsească o soţie fiului său. El ştie că
aceasta are să aibă un rol foarte important în viaţa lui şi că nu-l poate
proteja de efectele idolatriei decât dacă îi va lua o fată care să nu-l
înstrăineze de Dumnezeu. Gândurile lui se îndreaptă către rudele sale. Legat de
un jurământ şi cu promisiunea că un înger al Domnului îl va ajuta să facă
alegerea potrivită, cel mai credincios slujitor al lui Avraam pleacă în
Mesopotamia în căutarea unei mirese. De această
alegere depinde fericirea lui Isaac, dar şi a generaţiilor următoare. Ajuns la
poarta cetăţii, întâlneşte o fată foarte frumoasă care pe deasupra are o
purtare plăcută ce izvorăşte dintr-o inimă bună şi o fire deschisă. Eliezer îi
cere apă, iar fata îi vorbeşte ca un răspuns al rugăciunii pe care tocmai o
rostise : « Bea, domnul meu ! Şi cămilelor tale am să le
scot apă până vor bea toate »(Facerea, cap24). Fata
este fiica fratelui lui Avraam şi se numeşte Rebeca. Ea acceptă să devină soţia
lui Isaac, iar membrii familiei cad de acord că aceasta este voinţa lui Dumnezeu : « de
la Domnul vine lucrul acesta şi noi nu-ţi putem spune nimic nici de bine, nici
de rău. Iată, Rebeca este înaintea ta, ia-o şi du-te să fie soţia fiului
stăpânului tău, cum a grăit Domnul »(Facerea, cap24).
O sarcină miraculoasă
Probabil că adevărata iubire ar trebui
cerută de la Dumnezeu care ştie mai bine decât oamenii ce înseamnă fericirea. Lui
îi iese din prima, cu siguranţă. Aşa s-a întâmplat cu Isaac şi Rebeca. Căsnicia
celor doi este tabloul ideal care scoate în evidenţă bucuria fericirii în familie. Pentru aceştia,
căsătoria avea să fie începutul iubirii şi nu sfârşitul ei cum se întâmplă de
obicei.Tinerii s-au plăcut din prima clipă, iar Biblia spune că : «Şi
a dus-o Isaac în cortul mamei sale, Sara, şi a luat pe Rebeca şi aceasta s-a
făcut femeia lui şi a iubit-o »(Facerea, cap.24). În primii douăzeci de
ani ai căsniciei nu au avut copii, iar pântecele Rebecăi a fost deschis numai
după ce Isaac s-a rugat insistent Domnului ştiind că la El toate sunt cu
putinţă. Rugăciunea lui primeşte răspuns. Rebeca rămâne însărcinată şi naşte
gemeni : Esau şi Iacov, două caractere contrastante, mereu în opoziţie. Ca
şi Sara, Rebeca avusese aceeaşi problemă : nu putea să aibă copii. Putem
deduce că legământul avraamic nu este ceva natural, ci împlinirea lui are nevoie de îndurarea şi iubirea lui
Dumnezeu.
« Eu sunt Dumnezeul lui Avraam, tatăl tău! »
Cu toate că Isaac a dovedit ascultare,
credincioşie şi bunătate, ca să fie
beneficiarul promisiunilor legământului avraamic trebuia să accepte prin credinţă toate făgăduinţele pe care le
făcuse Dumnezeu tatălui său. Cu alte cuvinte, faptul că
era fiul lui Avraam nu era suficient. Legământul trebuia reînnoit. Condiţia
esenţială era ascultarea şi încrederea totală în Dumnezeu. Şi el trece proba ce
autentifică şi pecetluieşte legătura indestructibilă dintre Creator şi sămânţa
lui Avraam. Astfel, când o secetă a lovit ţara Canaanului, Dumnezeu l-a sfătuit
să nu meargă în Egipt pentru că El Însuşi va avea grijă să nu-i lipsească
nimic. Într-adevăr, sporul şi binecuvântările nu se mai opreau. Ajunsese atât
de bogat şi puternic încât filistenii i-au cerut să plece de pe pământurile
lor. Şi atunci…Biblia spune că într-o noapte i S-a arătat Domnul care i-a
vorbit astfel: « Eu sunt Dumnezeul lui Avraam, tatăl tău! Nu te teme,
că Eu sunt cu tine şi te voi binecuvânta şi voi înmulţi pe urmaşii tăi, pentru
Avraam, sluga Mea. »(Facerea, cap.26). Până în ultima clipă a vieţii sale
a rămas aproape de Dumnezeu care îi arăta neîncetat sprijinul şi iubirea divină.
Isaac, fiul care se supune voinţei cerului,
este personajul care arată spre atitudinea Fiului lui Dumnezeu care acceptă să-şi
dea viaţa pentru ca omenirea să fie mântuită. O lecţie de ascultare pe care
preferăm să o ignorăm din prea multă mândrie deşartă. Dacă vom continua, noi
vom fi cei care vom pierde, spre tristeţea Dumnezeului care a făcut totul ca să
ne ofere o alternativă…
Georgeta Istrate
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu