În februarie 2023, la Căminul Artei din București, maestrul Murivale Mureșan Vasile a adus în atenția publicului o expoziție dedicată iubirii, intitulată ”Marian din Măgura”.
Între a fi sau a nu fi
Maestrul Murivale îmi povestește că Marian, în spital fiind și simțind că existența sa pe pământ se apropie de sfârșit, voia să vină acasă. Lucru imposibil din multe puncte de vedere, pe care dumneavoastră, cititorii, le intuiți cumva, dacă luăm în considerare că acțiunea se întâmplă în perioada pandemiei. Probabil că o parte din ființa maestrului a sperat ca el să-și revină. O alarmă falsă trăise și înainte cu două săptămâni ca el să moară, când Marian dormise timp de 24 de ore continuu, iar cei din spital au crezut că a murit : ”El voia să moară acasă, eu i-am spus că nu se poate, plus că era imposibil să-l scot din spital. Bineînțeles că, în seara aia, nici nu am putut să dorm. Cu două sau trei săptămâni înainte, am avut un fel de anunț că a murit. Vecinul nostru a dat telefon și cineva din spital i-a spus că Marian nu s-a mai trezit de 24 de ore. La vremea aceea , eu nu am știut că, dacă ai Covid, dormi mult. De fapt, săracul de el, a fost, cum să zic, prăbușit! Când am aflat, că de fapt, trăiește, a fost o bucurie imensă. Vecinul striga bucuros: Muri, Muri, Marian e viu!
Neliniștea, motorul creativității
La vremea când viața și moartea îl voiau fiecare pe Marian, o parte a ființei Maestrului Murivale a trăit neliniștea în cel mai înalt grad, căci există întotdeauna o urmă de îndoială care te macină. Iar această neliniște a fost dirijată spre creativitate. Când ai în tine focul creației, ai la îndemână șansa de a transforma emoția, îngrijorarea, teama de a pierde ființa iubită în ceva măreț, cel puțin pentru tine. Te apucă așa un freamăt și te posedă o energie, greu de înțeles pentru cei ce nu au trăit-o.
“După aia, am avut așa o neliniște și m-am apucat și am făcut un portret după una din fotografiile care se potrivea cu starea respectivă. Și am făcut portretul pe care, acum, l-am folosit pe afișul expoziției”
O suferință răvășitoare
Starea artistului se schimbă sub ochii mei de la o secundă la alta, căci nu doar îmi povestește cum a îmbinat culorile și de ce, el retrăiește stările acelea dramatice . Poate nu la aceeași intensitate ca atunci, dar suficient să mi le transmită și mie. Perioada aceea nu i-a permis să se odihnească, fiindcă momentele îl obligau la o altă trăire. O trăire cum doar de câteva ori în viață ai parte.
“ Pentru portretul de pe afiș, am folosit două culori : verde și violet, pe fond gălbui. Am vrut ca acest tablou să-mi traducă vizual că există o frământare între viață și moarte pe chipul pictat, căci el înglobează o suferință răvășitoare”.
Vreau să rămân în pictura ta!
Agonia și disperarea pierderii ființei iubite te duce în pragul nebuniei. Nu știi ce se întâmplă, îți vine să strigi, dar cine te aude? Și atunci strigi în tine, de zgudui universul din temelii.
Îl întreb pe maestru dacă a plâns și îmi răspunde că nu :” Eu mă feresc de plâns din cauza depresiei”. (personal, înclin să nu-l cred, căci îi cunosc sensibilitatea sufletului).
Interlocutorul meu revine la subiect : “Sigur că asta era pe întâi, iar el a murit pe 10. Dar de atunci noi nu am mai putut vorbi și așteptam momentul, momentul, momentul”
Disperarea naște…artă!
Artistul face o pauză mai lungă, ca şi cum ar vrea să-și ordoneze ideile. Își amintește că singurul lucru pe care îl mai putea face, în situația dată, este să îi ridice moralul, cum altfel, decât prin ce știe cel mai bine :”El nici nu mai putea să vorbească, era conectat la aparate. Eu îi făceam portrete în fiecare dimineață și i le trimiteam pe messenger, să le vadă. El îmi spusese mai înainte : aș vrea să rămân în pictura ta!”
Vei pleca, dar vei rămâne
“Îl încurajam sau poate îl consolam cumva: uite, dom’le, vei pleca, dar vei rămâne undeva!”
Criza s-a încheiat cum nu se poate mai rău, căci, în cele din urmă, Marian a murit. “Și apoi am mers la înmormântare, la Măgura de lângă Găești. Mi-am adus aminte când îmi spusese că, în Măgura, se intră printr-o pădure, ca printr-un tunel. Și într-adevăr așa este. Locul acela îmi amintea de Arcalia mea, unde aveam o alee într-o pădure de pini… “
Georgeta Istrate
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu