Sătul
de atâtea intrigi şi răutăţi, polemici şi războaie, răzbunări şi frici, omul de
bine nu înţelege de ce s-a născut într-o lume în care nu se regăseşte, o lume care
nu seamănă deloc cu dorinţa lui de a trăi într-o patrie a iubirii, a surâsului,
a bunătăţii şi a fericirii.
Orice ar face şi oricât de bune i-ar fi
intenţiile, rezultatul este mereu acelaşi. Îşi dă seama că nu poate schimba
lumea, dar nu acceptă ideea de a fi obligat să trăiască într-o lume atât de contrastantă
cu idealurile sale. El a uitat, desigur, că singur şi-a ales destinul. De multe
ori plânge neputincios şi, din lacrimile lui, sufletul naşte întrebări pe care
le strigă din răsputeri, sperând că cineva o să-i răspundă. Uneori o face fără
speranţă, fără să ştie că el este Copilul Universului:
De ce?
Nu-mi amintesc să fi cerut să mă nasc pe pământ. De ce sufletul meu respinge orice gând
care-i intră neinvitat în casă şi începe
să distrugă ? De ce este îngrozit când în exterior vede visul perpetuu al
dramei născută din curiozitatea Evei şi gelozia lui Cain, dramă care biciuieşte
până la sânge orice vis de fericire ? De ce lacrimile ustură obrazul rănit
de suferinţă? Si de ce roşul se preface întotdeauna într-un cenuşiu murdar ? De ce
îmi simt existenţa ca o metastază dureroasă ce-mi ucide fiecare fibră? Doamne,
cum înving acea vrajă care mă îmbată şi
mă îndrăgosteşte de magia morţii ? Este o condamnare?! Să fie pământul captat în globul unui vrăjitor teribil
de posesiv care nu se hrăneşte decât cu lumina din om pusă acolo de Dumnezeu ? Şi dacă da,
există alternativă ?
Există alternativă ????
Lumina eliberatoare
Da, vine răspunsul Universului, există alternativă ! Vrăjitorul
nu a luat în calcul faptul că omul are un Destin pe care nu poate să-l biruiască. Acel Destin
este mai presus de vraja lui odioasă. Există în globul Vrăjitorului o Lumină căreia
nu i-a fost teamă să intre acolo de bunăvoie. Vrăjitorul ar vrea să o alunge , dar
nu poate. De când a pătruns în globul său, este în război cu ea. Are multe
nelegiuiri de ascuns, mai ales faţa hidoasă în cutele căreia se ascund
instrumentele celor mai nebănuite orori. Şi-a creat un imperiu în care
stăpâneşte groaza. Prin simpla ei prezenţă Lumina poate să destrame acest
imperiu şi să elibereze sufletele inocente căzute sub jugul întunericului. Lumina
aceea este Dragoste şi, dacă eşti în stare
să o vezi şi să te apropii de ea, Vrăjitorul nu va mai avea nicio putere asupra
ta.Vei trăi într-o veşnicie cu acea
lumină, te vei uni cu ea şi nici
nu-ţi închipui ce fericire te aşteaptă.
Numele luminii este Iisus, Creatorul Planetei Pământ.
Povestea Lui este
cea mai dureroasă din câte ai auzit vreodată. Ascultă!
Cea mai frumoasă
poveste de iubire din Univers
El era îndrăgostit de creaţia Sa.
Sentimentul avea reciprocitate. Era cea mai frumoasa poveste de iubire din întreg
Universul. El era puternic, fiind soţul, iar ea, ca toate femeile , avea nevoie
permanentă de dragostea Lui, de ocrotire. Nu putea trăi fără El, fără lumina
ce-i dădea puterea să strălucească. Într-o
zi, gelos pe aceasta iubire curată, Vrăjitorul cel negru a descoperit o
modalitate prin care a reuşit să-i despartă, răpind fata cu ochii în care se
oglindea cerul. Din acel moment, Planeta
Pământ a început să cunoască suferinţa, boala,
moartea . Într-o zi, s-a uitat în oglindă şi a văzut că seamănă tot mai mult cu
acela care o răpise. Albastrul ochilor dispăruse, acum avea moarte în privire
…din adâncul oceanului din suflet scânceau dureros Frumuseţea şi Iubirea despre
care, acum , sub biciul sângeros al celui rău, răzbătea doar o amintire vagă a
ceea ce fusese odată. Speranţa, leşinată şi apăsată de prăpastia nimicirii,
părea doar un spectru mic, atât de mic încât putea fi confundată cu un fir de
nisip. Pământul era pierdut, iar singur
nu se putea salva. Pe câmpii, sângele luptătorilor năştea petale de maci; în
palate, regii huzureau şi nici nu voiau să audă despre sărăcia şi suferinţa în
care se zbăteau supuşii; plânsetele pruncilor îi determinau pe mai marii
pământului să se creadă dumnezei şi să-i sacrifice ca pe nişte miei;vecinii se
vindeau unii pe alţii pentru un blid de mâncare…
Nu plânge, am să-ţi
dau o veste bună !
Iubirea merită
orice sacrificiu
Creatorul simţea durerea Pământului ca pe o
rană în suflet, ca pe un gol imens. Auzea din cerul Lui plânsetele iubitei, Îi
era milă de suferinţele ei şi ştia că El Însuşi nu va putea fi fericit decât în
momentul în care o s-o salveze. Nu-l
consolau palatul şi slava în care trăia, şi…la ce bun, dacă alături nu avea
fiinţa iubită? Încerca să-i vorbească, însă ea nu-l auzea. Erau despărţiţi de o
prăpastie. Topit de dor, s-a gândit să ia trup muritor şi să vină s-o salveze. Era cam riscant , dar iubirea merită orice
sacrificiu. Şi, într-o seară de decembrie, în cântece de îngeri, ca un vis
senin de iarnă, dintr-o Fecioară se naşte un prunc...
În acea noapte binecuvântată, întunericul pământului
fusese străbătut de o stea luminoasă care trezise speranţa. Şi aceasta crescuse
aşa de mare încât vârfurile ei străpungeau inima Pământului, care simţea o
căldură, ca o adiere primăvăratică…În oglindă, moartea din privire era învinsă
de fâşii luminoase; în păr răsăreau curcubeie; în gând speranţa începuse să strige…Se întâmplă
ceva!, şi-a spus Pământul.
Da, se întâmpla
ceva unic şi irepetabil!
Ce frumoasă este
regăsirea!
Îl vezi ? Aici primeşte
botezul prin care se identifică cu Pământul. Apoi, trece prin cele mai viclene
ispite cu care Vrăjitorul încearcă să-l elimine. Şi chiar dacă acesta îl
urmăreşte cu gândul lui Cain, Iisus deschide inima Pământului şi intră. Odată
intrat, începe să repare şi să refacă chipul iubitei de dinainte de a fi
răpită. El plânge, suferă, îi mânâgie obrajii, vindecă părţile cuprinse de
lepră, de orbire, de paralizie, îi spală sufletul murdărit de minciună şi îi
vorbeşte despre iubire cu atâta blândeţe încât Pământul obosit îi sărută
picioarele, i le unge cu mir şi cu lacrimi. Ce frumoasă este regăsirea ! Cât
de vindecătoare sunt vorbele Lui ! Câtă forţă emană din privirea Lui atât
de blândă! Pe cărarea întunecoasă cresc lumini. Cuvintele Lui sunt ca o
sămânţă în stare să răsară chiar şi în deşert. El ia greutăţile de pe umerii
iubitei cu care o împovărase Vrăjitorul. Nu voia să fie strivită sub ele,
pentru că atunci viaţa Lui nu ar mai fi avut rost.
Şansa de a alege
Pierzându-şi răbdarea, Adversarul îl prinde şi
îl condamnă la moarte pe cruce. Inventează acuzaţii, îşi găseşte complici şi ,undeva pe un
deal, Iisus moare de dragul Planetei Albastre. Este o moarte dulce şi amară, care
trage cortina peste o iubire neîmplinită… Planeta plânge, nu ştie ce-o
aşteaptă, este dezorientată gândindu-se că, de data asta, nu va mai fi nicio
speranţă… Îngerii din cer şi-au acoperit ochii, pentru că nu mai puteau să vadă agonia Lui pe
cruce. Atunci
au crezut că iubirea a murit pentru
veşnicie. Lacrimile cerului au umplut văile, supărarea lui a născut fulgere...
Numai că Lumina nu poate fi ucisă.
Priveşte! Din cele patru zări, din mijlocul Cerului şi
al Pământului, cu toată iubirea Universului se creează forţa care învinge
moartea. Este nevoie de un asemenea efort pentru că altfel inima iubitei cu
ochi de azur, ar înceta să mai bată. Trebuie să învingă cu orice preţ! Şi o face. A treia zi , calcă
peste moarte ca peste un spin putred pentru a da o nouă şi indestructibilă
speranţă Planetei Albastre. Iisus revine la viaţă pe altarul vieţii veşnice ,
acolo unde, într-o zi, va ridica Pământul eliberat de otrava Vrăjitorului.
Pleacă, nu înainte de a-i spune iubitei ca îi lasă şansa să aleagă între El
şi cel care o răpise Şi dacă va fi El, ce fericit ar fi !…
Să nu plângi în seara
asta ! Bucură-te, pentru că destinul tău este chiar Împăratul
Universului !
Georgeta Istrate
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu