Fata coborî din autobuz, iar după ce
străbătu vreo 50 de metri , intră într-un magazin să cumpere o pâine. După ce
mulțumi vânzătorului, ieși. Când să intre în scara blocului, o voce îi
străpunse sufletul și îi făcu trupul să
tremure. Era vocea pe care o iubea cel mai mult, cea mai frumoasă care existase
vreodată. Dar cum e posibil? Omul pe
care-l iubise cel mai mult pe lumea asta, murise. Își spuse că probabil
visează, dar vocea insistă:
- Iubito,
nu mă mai recunoști? ... Privește-mă măcar o dată cu ochișorii tăi de cer
senin, și după aceea voi dispărea în neantul din care am venit...
Fata încerca să-și dea seama dacă ceea ce i se întâmplă este real sau
dacă nu cumva i se pare. Se întoarse în direcția din care venea vocea. Încremeni. Era chiar el, iubitul crezut pierdut pentru totdeauna. Avea lacrimi
în ochi și o privire rugătoare. Rosti aproape șoptit: mă mai primești?
Fata îl privea uluită, căci îl știa mort
de aproape doi ani de zile... Să-i fi ascultat Dumnezeu rugile și să-l fi readus la viață, mișcat de imensa
ei suferință? Acum stătea în fața ei nemișcat, implorând o privire. Era
îmbrăcat complet în alb, așa cum îi plăcea ei să îl vadă. Părea real, atât de real , încât nu mai stătu
pe gânduri și fugi direct în brațele lui. Era atât de bine, ca o fericire fără
margini. El îi șopti, ca și cum ar fi scăpat de o mare povară: dorul de clipa asta m-a readus la viață, fetița mea frumoasă!
-
Trăiești,
dragul meu. Cum s-a întâmplat asta? Doamne, cât m-am rugat la Dumnezeu să mi te dea înapoi! Doamne, oare e adevărat?
Voi fi iarăși fericită?
-
În timp
ce fata îl strângea din ce în ce mai tare cu teama de a nu fi doar un vis, el o asigură că nu va mai pleca
nicăieri fără ea.
-
Dragostea
mea, nu o să te mai las singură niciodată!
M-am întors din moarte după tine, am
făcut un pact cu zeii doar să mai fiu cu tine pentru o vreme în această lume. Chinul,
suferința și lacrimile tale nu m-au lăsat să-mi găsesc odihna. Ți-am văzut
fiecare lacrimă, ți-am ascultat fiecare suspin și am simțit apăsarea suferinței
tale pe pieptul meu. Îți aduci aminte că, uneori, îți spuneam că sunt fiul
preferat al Universului? Te uitai la mine într-un mod ciudat și probabil îți
spuneai în gând: uite ce spune și nebunul ăsta! Dar eu nu glumeam, iubito. Dacă
ai crezut vreodată în minuni, chiar acum ți se întâmplă și ni se întâmplă una.
Oamenii nu mai cred în miracole, de aceea nu au parte de ele. Ei bine, recunoști că după moartea mea îi
spuneai lui Dumnezeu să-ți fiu redat ? Îți amintești că ai invocat chiar și
metempsihoza, că nu conta ce trup am, că dacă voi veni mă vei recunoaște după
voce, după privire și după mâinile acestea pe care le iubești atât de mult? Ți-am
auzit până și gândurile, iubito... Te-am văzut intrând în biserică,
aprinzându-mi câte o lumânare în fiecare dimineață, am primit de fiecare dată
invitația la masă, că nu ai pus nimic în gură fără să spui tare sau în gând: iubitule, hai să mâncăm! Te-am
văzut, draga mea, căci după moartea trupului, sufletul trăiește. Credeam că o
să fiu îngerul tău păzitor până vei fi venit și tu cu mine, dar tu doreai să
vin fizic, aveai nevoie de ajutor, căci viața asta nu este așa blândă cu
tine, știu...
Cuvintele bărbatului o nedumeriră. Era
adevărat, ar fi făcut orice să-l aducă înapoi. Și da, se gândise chiar și la
metempsihoză, chiar dacă știa că acest
lucru nu era corect. Era egoistă? Dar ea
îl simțise cum o iubește și dincolo de
moarte și nu-și explica acest lucru. Deși nu-l vedea, îi simțea mângâierile la
modul fizic, îi auzea șoaptele când punea capul pe pernă să adoarmă. Uneori, în
suferința ei, își imagina că se coboară acolo în groapă și adoarme la pieptul
lui, alteori îl simțea pe el cu capul în palmele ei. Și nu, nu era nebună, căci
o relație ca a lor nu auzise să mai fi existat vreodată. Ce să înțeleagă cei ce
nu trăiseră o iubire ca a lor? Nici nu
merita să stai să le explici, ți-ar fi pus amprenta de anormal și n-ar mai fi
stat să te asculte. Dar unde e credința aceea cât bobul de muștar? Ea o avea și,
iată, nu fusese în zadar. Iubitul se afla acum lângă ea. Arăta ca un înger și
mirosea a sfânt . Cu ani în urmă, într-o seară pe când stătea cuibărită la pieptul
lui, îi spusese asta, iar el zâmbise. Acum stătea din nou lângă
inima lui și din nou se simțea în al nouălea cer. El îi șopti cu un glas plin de suferință:
-
N-ai
uitat, frumoasa mea iubită. Acesta este locul tău și, Doamne, cum te mulezi aici!
Te potrivești ca pantoful Cenușăresei. Aici, lângă inima mea este locul tău! Un loc pe care nu ți-l poate lua nimeni, pur și simplu pentru că doar ție ți se potrivește, căci în centrul
inimii mele este scris cu litere de aur numele tău.
Fata zâmbi. Parcă
timpul se înnodase de unde se rupsese în urmă cu doi ani. Apoi spuse:
-
Știi,
iubitule, există o sculptură, creația unui artist pe nume Oscar Han, care se
cheamă Iisus și Magdalena. Mi-am pus poza aceasta și pe desktopul
calculatorului. De câte ori o privesc, mi se umezesc ochii, am impresia că
suntem noi doi. Sculptura aceea îmi amintește de trăirile noastre. Întotdeauna
am avut senzația că, atunci când mă îmbrățișezi tu, parcă o face Dumnezeu
însuși.
-
Doamneeeeee!
Iubita mea nepereche, n-ai uitat! Am spus și o voi mai spune: sunt cel mai
norocos bărbat de pe această planetă, căci mă iubește o minune ca tine!
-
De-aș fi
știut că nu o să te mai văd, de-aș fi știut când te-am îmbrățișat la gară că e
ultima oară, te-aș fi strâns așa de tare până ce te-aș fi unit pe veci de mine.
De ce te-am lăsat să pleci, de ce nu am simțit că-ți luai adio?
-
Ți-am
spus de multe ori că am să mă lupt cu timpul și cu spațiul să vin să-ți
îmbrățișez trandafirii roșii ai dragostei, să-i mângâi cu lacrimile dorului și
ale iubirii mele nepământene. Ți-am spus doar că nu sunt un om ca ceilalți!
-
După ce
ai plecat printre stele, mintea și sufletul mi-au fost ocupate de imaginea ta.
Inima îmi bătea în ritmul pașilor tăi, în fiecare lucru ce mă înconjura te
vedeam pe tine. Pe stradă, dacă vedeam pe cineva că seamănă cu tine, toată
ființa mi se înfiora, dar când îmi dădeam seama că nu ești tu, mă întristam profund. Mi-am lăsat
sufletul confiscat de dragostea ta, așa că nimeni nu putea să mai intre în
viața mea. Ești singura persoană care m-a iubit așa cum am simțit eu. Tu nu ai
căutat propria fericire, ci ai pus-o mai presus pe a mea. Astfel ai găsit cheia
fericirii absolute. Orfeu nu a reușit să-și
scoată iubita din lumea morților, dar sămânța iubirii pe care ai pus-o
în inima mea, a rodit atât de frumos, încât
te-a scos și din infern. Cine o să creadă
această poveste atât de minunată? Dar merită să convingi pe cineva?!
Georgeta Istrate
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu