Se afișează postările cu eticheta tristeţe. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta tristeţe. Afișați toate postările

Te voi iubi mereu!



Tristeţea din privire

      Fata ţinea telefonul la ureche. De la  celălalt capăt al firului,  asculta cea mai frumoasă şi mai dulce voce care îi mângâiase clipele în momentele grele ale vieţii. Era vocea iubitului, care plecase din lumea aceasta , fără să-şi ia rămas bun de la ea. Nu înţelegea cuvintele, dar simţea o fericire fără seamăn şi, în timp ce asculta vocea, îşi spunea: „am simţit că trăieşti!!! Am ştiut că mă vei căuta!!!...”
     Apoi, ca prin farmec, imaginea iubitului îi apăru în faţă. Avea pe umăr geanta crem, era îmbrăcat în pantalonii maron de velur şi purta o cămaşă cu nuanţe gri. Când îşi ridică privirea şi îi întâlni ochii,  crezu că se prăbuşeşte. Privirea lui era atât de tristă! Doamne, cât de tristă! În timp ce se priveau, ea gândea că el a plecat din viaţa ei pentru o altă femeie. Imediat luă o atitudine mândră, apoi mai privi o dată chipul. El nu scoase niciun cuvânt, ea îl privea înmărmurită, dar niciunul nu avea curajul să spună ceva. Ciudat este că, după ce el dispăru în neantul din care venise, ea simţi  un fel de satisfacţie pentru tristeţea lui. Se gândea că străina care i-l furase, nu l-a putut face fericit şi nu îl va putea face aşa cum îl făcuse ea. De aceea era atât de trist...

O luptă inegală

      La un moment dat, sirena unei maşini de Salvare  o trezi. Îşi dădu seama că, în sfârşit, îl visase, că acest vis putea fi un dar de despărţire. Ţipă atât de tare,  încât simţi că se zguduie Universul. Apoi scoase  un geamăt ca  de animal rănit,  care se transformă într-un hohot de plâns. Căzută în genunchi, rosti cu glas tare: „şi dacă mi-ai fi făcut asta, te-aş fi iertat! Sigur că te-aş ierta dacă m-ai înşela cu o fiinţă umană, dar cu Moartea nu pot să mă pun! Ea este femeia neagră din ghearele căreia nu mai poţi scăpa, iar închisoarea ei nu are nicio portiţă de evadare. Cu ea nu pot lupta!!!”
    Mintea fetei era invadată de întrebări pe care voia să le evite, dar nu reuşea.  De ce nu putea închide  trecutul într-o amintire ?  De ce fiinţa lui o durea atât de mult? De ce? Răspunsul se afla în faptul că el o iubise aşa cum,  în toată istoria omenirii,   niciun bărbat nu-şi iubise femeia. 
   Înainte să plece din lumea aceasta, el alesese să se supună unui tratament sever,  de dragul ei. Voia să fie frumos şi sănătos, să o poată face fericită.  În timp ce se lupta să trăiască, el îi spusese: „Dragostea ta este suprema motivaţie a acestei nedrepte şi inegale lupte cu Universul”.

„Te ador, frumoasa mea!”

    Absenţa lui o durea pentru că îi lăsase amintiri atât de puternice,  încât nu puteau fi închise într-o cutie şi depozitate pur şi simplu  în podul casei. El o divinizase, o pusese deasupra lui, o numea „Minune”, „Zeiţă”, „Zână”, „Floare”, „Rai”... Când se afla departe de ea, lua telefonul şi-i spunea:  „Doamne, cât îmi lipsesc clipele noastre de bucurie divină! Tot trupul şi sufletul îmi vibrează  de fericire că mă iubeşte o Minune ca tine. Te ador, frumoasa mea!”
   El nu o închisese într-o colivie doar pentru  plăcerea ochilor săi. Nu! O încurajase să zboare cât mai sus, ştiind sigur că se va întoarce la el, deoarece nu poate supravieţui fără iubirea pe care  i-o dăruieşte. Îi spunea de zeci de ori pe zi că o iubeşte şi că este cea mai frumoasă Minune care a existat vreodată,  că el este  un mare norocos să o întâlnească. El era Grădinarul care-şi adora floarea. Fiindcă era sărac, îi spunea că, dacă cineva i-ar oferi toate bogăţiile pământului în schimbul iubitei, le-ar refuza. Sau  dacă acele bogăţii ar fi deja ale lui, pentru frumoasa lui iubită,  ar renunţa la tot. Cu ea putea trăi şi într-un bordei, dar fără ea nu putea trăi nici în palate!

A trăi pentru omul iubit

     Iubirea lor fusese una neobişnuită, căci zburau la altitudini inimaginabile, acolo unde fericirea nu este sclava timpului. Şi ea...Ea trăia pentru el. Până să-l cunoască,  nu dăduse o mare importanţă felului cum arată sau se îmbracă. Acum devenise atentă la aceste lucruri. Iubirea pentru el şi  dorinţa de a-l face fericit o transformaseră  total. Nu mai făcuse pentru nimeni  ceea ce  făcea pentru el. Era ca o recunoştinţă că venise în viaţa ei. Îmbrăţişarea pe care el  i-o oferea, era îmbrăţişarea lui Dumnezeu. Credea că însuşi Iisus o iubea prin privirea, mângâierile şi ocrotirea pe care le primea de la acest om. Ce dureroase şi grele sunt amintirile!

Revelaţia

      Ieşi în curte.  Soarele nu răsărise încă. Roua strălucea pe firele de iarbă într-un fel magic. Îşi luă sandalele albe în mâini şi porni în picioarel goale pe câmp. Îşi căuta, cu disperare, iubitul. Şi în acea emoţie, care făcea ca inima să-i bată ca o tobă, avu o revelaţie liniştitoare. Fiecare picătură de rouă părea mângâierea înviorătoare şi îmbătătoare a iubitului. Adierea vântului îi alinta pletele, aşa cum o făcuseră mâinile lui magice. Şi ca tabloul să fie perfect, Soarele se năştea de după dealuri. Frumuseţea momentului îi tăie răsuflarea. Astrul părea că o priveşte cu ochii rugători şi plini de dragoste ai iubitului. Zâmbi, căci îl descoperi  peste tot. Inspiră adânc, să se umple cu fiinţa lui.
     De azi înainte, în zori, va ieşi la întâlnirea cu el. Are  nevoie de dragostea lui,  ca să poată supravieţui! Şi dacă iubirea lor se metamorfozase astfel, ea nu avea decât să o accepte, căci el este omul de neînlocuit. Ce întâlnire frumoasă avusese în acea dimineaţă!  

Cum să renunţi la bucuria supremă?

    Fata se întoarse în cameră.Voia să-i audă vocea, să-i vadă chipul...  Căută în mesajele de pe telefon câteva cuvinte de la el. Avea arhivate câteva din perioada în care  fusese bolnav, când ea îl rugase zilnic  să nu o părăsească. El îi răspundea că,  atâta vreme cât ea îl va iubi, el nu va pleca: „Dacă mii de ani am căutat vrăjita perlă albastră a fericirii, şi în sfârşit am găsit-o,  crezi că aş putea renunţa vreodată la această bucurie supremă? De dragul tău, am să mă lupt şi cu hainul Cronos!”  Apoi, degetele îi alunecară pe un alt mesaj. Fata îşi aminti cu amărăciune că îl primise după ce ea se supărase pentru nu ştiu care motiv: „Iartă-mă, iubito, dacă te-am supărat cu ceva, dar cred că ar trebui să fii supărată pe Universul care mă pedepseşte pentru că am îndrăznit să te înalţ,  în inima mea, deasupra Lui. Te voi iubi mereu!”

Georgeta Istrate

Spune-mi că nu vom fi ca ceilalţi (ultima parte)



Discuţii în contradictoriu

    A doua zi, la orele 16 fix, la uşa apartamentului indicat, sună cineva.Uşa se deschide :
   -Da, cine sunteţi? întreabă bărbatul care tocmai deschise uşa.
   -Aici locuieşte domnul Edgar Coronis?
   -Da, veni răspunsul, eu sunt.
   -Domnule, îmi datoraţi 70 de lei.
  -Nu înţeleg. Nu v-am văzut în viaţa mea! Cum aş putea să vă datorez 70 de lei? Explicaţi-mi!
   -Sunt taximetrist...Azi noapte am plimbat o femeie cu maşina . Nu a avut suficienţi bani să plătească şi mi-a dat adresa  aceasta,  precizându-mi că este soţia dumneavoastră.
   -Cred că glumiţi, domnule, soţia mea este moartă de unsprezece zile…Este   imposibil ceea ce-mi spuneţi. Sunteţi un escroc…
   -A, uitasem ,domnule, se grăbi să răspundă taximetristul, femeia mi-a dat această fotografie. Ea este tânăra pe care am plimbat-o!
    Edgar priveşte fotografia. O recunoaşte pe  Lidia. Şi poza aceasta ...o pusese alături de ea, în coşciug. Faţa bărbatului devine palidă, iar corpul începe să tremure vizibil. Cu toate acestea, el consideră spusele  taximetristului  fără logică. Cu un gest violent, acuză din nou:
-Am să sun la Miliţie ! Sunteţi un profanator de morminte!
Taximetristul, care nu înţelege reacţiile omului din faţa lui, se apără:
   -Domnule, vă înşelaţi. Oricum ceea ce spuneţi nu are sens. Vă jur,  am vorbit azi noapte cu femeia aceasta! Nu am visat. Dacă vreţi, vă dau numărul de telefon de la biroul şefului meu, să vă confirme că azi noapte am fost la serviciu. Şi, dacă vreţi să ştiţi, fata din fotografie m-a rugat  să o plimb pe strada aceasta, ba chiar mi-a spus să încetinesc  în dreptul acestui bloc. Poate sunteţi în divorţ... În plus,  pe mine nu mă interesează  problemele familiale ale altora. Le am eu pe ale mele. Mă interesează mai mult cei şase copii pe care-i am de hrănit, spune taximetristul, ca şi cum nu ar fi înţeles că femeia din fotografie este moartă.
    -Dumneata eşti nebun sau te faci? Nu înţelegi, omule, că  soţia mea  este moartă  şi îngropată ? Cum vii acum să-mi spui că ai plimbat-o cu maşina?
   -Este aşa cum vă spun ! Ce Dumnezeu, nu sunt nebun!
   -Bine, aşteptati o clipă să mă îmbrac. O să mergem împreuna la cimitir, să vă convingeţi la faţa locului.Văd că altă  cale nu există!


Epitaful misterios

    Cei doi bărbaţi  străbat aleea principală a cimitirului, o iau la dreapta  şi, la un moment dat,  Edgar se opreşte în faţa unei cruci pe care stă scris: Lidia Coronis, decedată 1982, născută 1960.
   Arată cu degetul spre monument, dar se opreşte brusc. Sub datele naşterii şi morţii stă scris un epitaf, de care nu ştie.  La  sfârşit, îi atrage atenţia semnătura soţiei. Citeşte cu glas tremurat:

E dimineaţă iar
Şi soarele  se naşte din tainice mistere;
E dimineaţă iar
Şi roua se aşează dulce
Pe flori şi pe morminte;
E dimineaţă iar
Ş-alte făpturi se nasc
Pentru-a crea poveşti;
E dimineaţă iar
Şi alte dricuri duc spre cimitire
Alţi autori de basme, de vise şi iluzii.
E dimineaţă iar!
E dimineaţă iar!
Pentru a câta oară ?

Împreună în eternitate

      Edgar încremeni. Cine scrisese aceste cuvinte?  Se uită în jur,  ca şi cum ar vrea să întrebe copacii, florile sau celelalte morminte. Primeşte în schimb o tăcere ucigătoare. Parcă şi natura  se pusese împotriva lui. Faţa-i deveni albă ca de var. Îşi adună puterile şi scoate nişte chei cu ajutorul cărora deschide cavoul de lângă cruce. Intră, iar taximetristul îl urmează. Priveliştea este desprinsă parcă dintr-un  film de groază.  Lidia stă  culcată cu faţa în jos, pe ciment, ca şi cum n-ar mai fi avut timp să ajungă la sicriu. Lângă ea se află o batistă plină de sânge . Bărbaţii încep să tremure, iar mâinile se mişcă necontrolat. Îşi dau seama că nu au toate datele acestei probleme.
   -Asta este batista pe care i-am împrumutat-o,  spune şoferul îngrozit, realizând că într-adevăr clienta de seara trecută nu fusese o fiinţă “normală”.
  Edgar se uită fix la el câteva momente, apoi se prăbuşeşte fără viaţă. Taximetristul înţelege ce se întâmplă. Câteva minute priveşte  cele două corpuri. Simte un curent rece care îl înconjoară,  ca şi cum o forţă nepământeană ar vrea să-l îngheţe. Brusc o ia la fugă, strigând continuu  cât îl ţin puterile: Ajutor!!!! Mă va  prinde!!! 
   În stradă, oamenii se opresc, îl urmăresc cu privirea şi ridică din umeri. Feţe nedumerite, femei care-şi fac cruce şi glasuri care exclamă: Doamne fereşte! E nebun!
 Deranjat de atitudinea trecătorilor, taximetristul se apără:
-Nu sunt nebun! Moartea vrea să mă prindă. Cum, voi nu o vedeţi?! 

Georgeta Istrate

Spune-mi că nu vom fi ca ceilalţi (partea a IV-a)


O plimbare fără adresă

   Seara zilei de 23 august, 1982. În faţa Marelui Cimitir,  o femeie îmbrăcată în negru face cu mâna unui taxi. Acesta se opreşte.
   -Unde vă duc? întreabă şoferul.
   -Peste tot, spune femeia. Ţineţi-o tot înainte…aşa….acum luaţi-o la stânga….mergeţi cu viteză redusă pe această stradă. Opriţi câteva minute în faţa blocului verde!
  Cu ochii pironiţi spre etajele superioare, tânăra începu să îngâne câteva versuri:

Spune-mi de ce
Tristeţea nu mai pleacă ;
Spune-mi de ce
Ochii mi se  rotesc în lacrimi;
Spune-mi de ce
Sufletu-mi plânge;
Spune-mi de ce
Aripa mi se frânge...

Nervi şi ameninţări

Se face miezul noptii, iar femeia comandă mereu:
   -Luaţi-o  pe aici…mergeţi şi pe strada cealalată…. La această  casă locuieşte mama...aici sora….dincoace naşa…
   -Doamnă, zice taximetristul cam enervat, hotărâţi-vă odată! Vă  previn că o să vă coste cam mult…
   -Asta nu e treaba dumneavoastră! spune tânăra  pe un ton absent.
  De-abia pe la orele trei femeia pare că cedează:
   -Acum, să ne întoarcem în locul de unde m-aţi luat, adică în faţa Marelui Cimitir, adaugă ea, în timp ce priveşte cu atenţie străzile pustii, ca şi cum ar căuta pe cineva. Ajunşi la destinaţie, taximetristul spune:
    -Aveţi de plătit 570  lei!
    -Am doar 500 la mine, luaţi-i pe aceştia!
   -Dar, doamnă, aici nu suntem la piaţă. Am zis 570 de lei, aşa arată aparatul de marcat. Dacă nu-mi daţi toţi banii,  voi fi obligat să vă duc la postul de Miliţie...Îmi pare rău, eu v-am avertizat.


Dispariţia misterioasă

     Femeia îl priveşte  fără să scoată un cuvânt. Pare o statuie de marmoră albă . Şoferul, hotărât să-şi facă dreptate,  dă să pornească motorul, dar maşina nu reacţionează la niciun fel de manevră. Pare că a înţepenit în acel loc. Nervos, taximeteristul  bolboroseşte o înjurătură, apoi se întoarce şi-i trage o palmă femeii. Acesteia pare că nu-i pasă de cei 70 de lei, pe care  omul  trebuie să-i pună din buzunarul său, să acopere paguba. Însă lovitura fusese destul de dură, căci femeia începe să sângereze destul de rău.  Cu un calm de gheaţă, ea  se adresează şoferului:
   -Puteţi să-mi împrumutaţi batista dumneavoastră? Vă rog,  eu nu o am la mine!
   Mirat de calmul femeii şi simţindu-se  vinovat, bărbatul  scoate batista, i-o întinde, după care începe să se plângă:
   -Ce mă fac, doamnă? Am acasă şase copii de hrănit...Pentru mine,  70 de lei înseamnă foarte mult…
   -Notaţi o adresă, zice femeia, care, de data aceasta, pare mişcată de problemele taximetristului:  strada Stejarului, numărul 7…Aici locuieşte  soţul meu, Edgar Coronis,  căruia îi veţi arăta fotografia pe care am să  v-o dau acum. Vă veţi primi banii, cu siguranţă.  Iertaţi-mă, adaugă  femeia,  coborând grăbită din maşină şi făcându-se nevăzută.
    După câteva clipe, în care omul a rămas uluit de dispariţia instantanee, se auzi motorul pornind...


Georgeta Istrate

Spune-mi că nu vom fi ca ceilalţi (partea a III-a)


Mustrări de conştiinţă

          A treia zi este înmormântarea. Edgar se simte sfârsit. Nebărbierit si oboist,  arată acum mai bătrân cu douăzeci de ani. Ca o tortură, sufletul îi şopteşte continuu  că greşelile se plătesc. Conştiinţa strigă din interior: ce bărbat este atât de cinic încât să-şi înşele nevasta  chiar şi în  ziua nunţii? El însuşi se urăşte. Ce câştigase?
     Amintirile cu Lidia îi invadează mintea, ca nişte musafiri nepoftiţi, parcă special să-l pedepsească. Nu poate să-i găsească acestei fete niciun defect: frumoasă, bună, muncitoare, înţelegătoare, dar lucrul cel mai important,  îl iubea! Îl iubea mai mult ca pe ea însăşi!
    Zâmbetul ei din amintiri se suprapune pe cenuşiul minţii lui rătăcite. Fără să vrea,  retrăieşte starea de bine pe care o avea în prezenţa ei. Fuseseră suflete pereche? Nu ştie, dar este sigur că niciodată vreo fiinţă n-o să-i mai ofere atâta linişte şi iubire. Inima lui recunoaşte că nu merita o soţie atât de bună şi, pentru că nu a preţuit-o, i-a fost luată. Iubirea se bazează pe a da şi a primi. Or, Lidia primise mult mai puţin,  în comparaţie cu cât  dăruise. Nu se plânsese niciodată, se mulţumise cu parcimonia sentimetelor soţului .  Ea şi-a depus toate bogăţiile sufletului  într-o singură bancă, iar aceasta a falimentat,  pentru că "directorul" investise în plăceri fugare şi străine , care o goliseră .

Timpul şi sensul vieţii

       Edgar priveşte  trupul neînsufleţit al Lidiei pentru ultima oară. I se pare atât de frumoasă! Cum nu văzuse asta? De ce a crezut că fiinţa ei i se cuvine,  că îi va sta mereu la dispoziţie?  Chipul ei pare de  înger venit din cer. Durerea sfâşietoare  devine din ce în ce mai greu de suportat. Ce pustie va fi existenţa lui, fără  această făptură care zace acum lipsită de viaţă! Oare, de ce simte asta? O iubise cu adevărat? Sigur că da, altfel nu ar avea sentimentul că totul se prăbuşeşte în jurul lui, iar durerea nu ar fi aşa de mare. Realizează că  aşa  o iubire nu va mai găsi nici dacă va căuta o mie de ani de acum încolo.
     Într-un moment de tristeţe maximă, are un flash, în care se vede împreună cu Lidia, într-o altă lume. Corpurile nu sunt materiale, iar ei se scaldă într-o lumină binefăcătoare.  Oare, ce este această viziune?  Există viaţă după moarte? Făcuseră un “contract” înainte de a veni pe pământ?! Care este lucrul cel mai important în această viaţă?
  O voce interioară îi răspunde: TIMPUL!
- Cine vorbise? Dumnezeu, îngerul păzitor sau spiritul Lidiei?  
   Indiferent de unde îi venise răspunsul, recunoscu, în gând, că timpul este lucrul cel mai de preţ care-i este dat omului. Că i-a fost  dăruit de Cineva, să trăiască şi să descopere, în această lume plină de contraste, sensul vieţii. Care este acela? Ah, din nou simte fizic cum sufletul  i se zdrobeşte  în mii de cioburi. Mai pot ele fi lipite la loc? 
     Până acum, Edgar  nu cunoscuse cu adevărat durerea. De acum înainte avea să trăiască împreună  cu ea, să  bea din căuşul ei otrăvit şi să mănânce  din palmele-i veninoase. Cât va rezista?

Georgeta Istrate

Evadare în altă viaţă ( partea a IV-a)



Nervi

   Virginia îşi dădu seama că ceva se întâmplase cu ea.Visase oare? Dacă da,  Doamne,  ce vis! Ce contrast în comportamentul bărbatului din vis şi cel din realitate.
  -Ce-i cu tine, femeie? Nu eşti în apele tale. Arăţi ca dracu. Parcă  ai aterizat de pe altă planetă!
  -N-am nimic, am visat ceva…
  -Dar când nu visezi tu? Ziua visezi, noaptea visezi…acum oi fi avut un coşmar, că prea  arăţi ca o stafie…
  -Nicidecum, zise ea liniştită. A fost un vis frumos… cel mai frumos vis pe care l-am avut vreodată! Aş  fi vrut să ţină o veşnicie.
 -Şi ce-ai visat atât de frumos? zise bărbatul, deranjat de calmul ei.
  -Se făcea că eram într-o curte, care semăna izbitor cu aceasta. Era şi un leagăn…da, da, era un leagăn exact ca al nostru.
  -Iar leagăne !? Nu vreau să mai aud de ele…sunt un coşmar!
  - Şi în curte era o fetiţă cu bucle blonde, care-mi zicea mamă…
  -Ce mamă, proasto?  Tu nu eşti în stare să faci un copil…eşti o incapabilă!
  -Dar, Radu, nu e decât un vis. De ce te enervezi ?  Stai să-ţi povestesc mai departe. Acolo se mai afla şi un bărbat căruia, culmea, îi   plăcea să mă legene. Se purta cu mine de parcă aş fi fost soţia lui.Era bun, tandru şi atent. Nu mă scăpa din ochi nicio secundă. De parcă aş fi fost totul pentru el. Recunosc, îmi plăcea nespus felul în care mă privea şi cum se purta cu mine.  Mă simţeam importantă, valoroasă...înţelegi?  
  - Ia uite, proasta ! Se crede valoroasă, vrea să i se acorde atenţie. Tu nu meriţi nimic!  

Taci !

   Tânăra femeie continuă, ca şi cum nu realiza că se află în faţa omului care o distrugea fizic şi psihic de câţiva ani încoace. Părea un copil care cere un pic de atenţie, un strop de  afecţiune. Şi dacă le-ar fi primit, ar fi plătit însutit, cu gesturile, zâmbetul şi căldura sufletului de care ştia că e capabilă.   
  -Eram atât de fericită ! Aş fi vrut să fie adevărat…
  -Potoleşte-te, că începi să ma enervezi! După aia o să vezi cât de frumoasă poate fi viaţa ta!
  - Radu, chiar nu-ţi dai seama ce nefericită mă faci ?  
  -N-ai decât să pleci în lume, să-ţi cauţi visele! Şi-aşa n-am nevoie de o inutilă ca tine!  spuse bărbatul tăios.
  -Tu mă goneşti…aş vrea să pot pleca, dar, deocamdată,  nu am unde.  Aş vrea să pot evada în visul pe care ţi l-am povestit. Apoi, plusă,  ca şi cum ar vrea să-i arate cum ar trebui să se comporte. Ştia că riscă.
-  Ştii, bărbatul din vis avea cele mai frumoase mâini pe care le-am văzut vreodată. Şi  fetiţa aceea care-mi zicea mamă….De ce nu pot avea toate acestea în viaţa reală?
  -Mă provoci…taci! Să nu te mai aud!!! se răsti bărbatul, după care ieşi din  dormitor  trântind uşa atât de tare, încât se desprinse o bucată din perete.

Pariez că nici nu mă cunoşti...

      În timp ce strângea mizeria de pe jos, Virginia plângea. Apoi se gândi că a făcut o greşală povestindu-i soţului visul cel frumos. În clipa următoare,  un dor de moarte cumplit o inspiră să scrie câteva rânduri :

Pariez că nici nu mă cunoşti.
Pariez că nici nu-mi ştii sufletul
Şi a trecut atât de mult!

Nu mă cunoşti pentru că n-ai vrut să ştii
Nu mă cunoşti pentru că nu mi-ai dat voie
Nu mi-ai permis să-ţi arăt cum pot să fiu
Doamne, cât de mult te-am iubit!

Şi câte  aş fi vrut să-ţi dau!
Şi cât aş fi putut să te fac de fericit!
Te-aş fi făcut să pluteşti,
Te-aş fi făcut să te simţi ca o pasăre măiastră
Nici nu ştii cât de mult ai pierdut !

Pentru tine, fericirea se limitează
La pofta înfruptării celei nesăţioase,
Care e cea mai josnică,
Cea mai dezgustătoare
Şi distructivă.

Cea care-ţi vorbeşte sunt eu.
Da, eu.
Eu,  care de-atâta amar de vreme,
Aştept un gest care să mă înduioşeze
Şi pentru care să te iubesc veşnic.

Şi încă sunt aici, aşteptându-te,
Cu sufletul meu,
Cu gândurile mele,
Cu nefericirea mea.

De mi-ai fi pus o picătură de miere în pahar,
De mi-ai fi spus doar un cuvânt frumos,
De m-ai fi ascultat când mă simţeam pustie,
Ai fi avut mai mult decât doreai
Aş fi putut să-ţi spun: dragul meu,
Cât de mult te iubesc!

Dar tu nu m-ai lăsat
Dar tu n-ai vrut să ştii
Iar eu am suferit...

Provocarea

    A doua zi, după ce soţul îi plecă la serviciu, Virginia se gândi în voie la aşa zisul ei vis. Se legănă din nou, dar visul nu reapăru. Dupa amiază, îi  veni ideea să ducă nişte obiecte vechi în podul casei. În timp ce aşeza cutiile, zări într-un colţ, în semiîntuneric, o valijoară. Nu o mai văzuse până atunci. O deschise cu uşurinţă,  ca şi cum însăşi valiza ar  fi aşteptat ca mâinile ei s-o atingă. Găsi o rochie de mireasă din dantelă albă, câteva caiete şi o pereche de pantofi albi. Pe fundul valizei, într-o pânză galbenă, erau câteva fotografii, un colier şi o pereche de cercei. Privirea i se  opri pe fotografii. Avu un şoc. Inima începu să bată cu putere. Ca să vadă mai bine, se apropie de fereastra podului. Încremeni. Erau fotografiile pe care le văzuse atunci când avusese visul. Era ea…Doamne, sunt şi ei: fetiţa cu bucle aurii şi bărbatul cu mustaţă! Nu ştia ce să facă sau ce să zică. Mâinile  începură să-i  tremure,  în timp ce fotografiile îi alunecară pe jos. Le ridică. Le mai privi o dată.  Într-adevăr, erau personajele din vis. Se întoarse la valiză. Ridică cerceii şi colierul. Observă că femeia din fotografii purta aceste bijuterii, amănunt  care-i  scăpase în vis. Apoi, deschise unul din caiete. Părea un jurnal. Coperta conţinea numele: Marta Vizitiu!  Marta…Marta… Marta….unde am mai auzit eu numele ăsta? Citi cu interes. Pe ultima filă a jurnalului scria: “ azi,  12 iunie 1950,  soţul mi-a facut cadou o maşină. Sunt fericită. Este o bijuterie. Când merg cu ea, am impresia că-mi cresc aripi, că pot zbura. De acum înainte,  leagănul nu va mai fi singura mea pasiune.” Culmea, scrisul acela era identic cu al ei. Nu se poate! Un gând îi străpunse tâmplele şi un fior rece îi trecu prin tot trupul. Ca să-şi verifice intuiţia, trebuie neapărat să ajungă într-un loc...

    Georgeta Istrate

Evadare în altă viaţă (partea I)

     
O atracţie inexplicabilă

    
    Când îşi  cumpărase casă la ţară, Virginia fusese atrasă în mod inexplicabil de un leagăn . Era ascuns între patru peri şi două tufe uriaşe de trandafiri, ceea ce-i dădea impresia de izolare. Părea o altă lume, una misterioasă şi ...romantică!   Obiectul în sine era construit banal: se sprijinea pe o bară cu rulmenţi,  sudată pe două ţevi groase din fier, îngropate adânc în pământ. Din fericire, chiar dacă nu avusese copii, fosta proprietară nu desfiinţase leagănul. Când îşi prezentase casa pentru vânzare, nu şi-a imaginat că hotărârea Virginiei va fi luată datorită acestui leagăn. Îi văzu încântarea de pe chip şi  spuse zâmbind:
   -  A, leagănul acesta este aici de mulţi ani.Când m-am născut eu, era deja în curte. Tata mi-a spus că cei care au construit această casă au murit într-un accident de maşină, în urmă cu mulţi ani...Despre leagăn, ce să spun? În copilărie,  m-am legănat şi eu, însă nu am avut o dragoste specială pentru acest “sport”.
     -Eu însă da, spuse Virginia nostalgică.
  Era adevărat. Chiar acum , la vârsta de douazeci şi cinci de ani, se legăna. Se legănase toata viaţa. Pentru asta nu-i trebuise vreo construcţie specială. Mama ei îi povestise de unde venea această obişnuinţă:  nu avusese pe nimeni care să o ajute s-o crească şi, pentru că avea multă treabă, o lega de pat să nu cadă. Pe atunci avea doar câteva luni. Se adaptase foarte repede. Plângea şi se legăna până adormea. De atunci, legănatul devenise un fel de “viciu”. Dar unul frumos căci, atunci când se legăna, Virginia visa cu ochii deschişi. Şi tot ceea ce visase legănându-se,  se împlinise. Desigur, cu mici excepţii. Aşa cum în toate lucrurile se mai strecoară şi erori. Când era obosită, câteva minute de legănat o înviorau şi o odihneau totodată.
     În realitate, leagănul, casa şi grădina exercitau asupra ei o atracţie pe care nu şi-o putea explica.

Amintirile dor...

      Duminica  Învierii Domnului o găsi pe Virginia singură. Soţul îi era plecat pe la rude. Mai bine! Uneori, simţea nevoia să fie singură, să nu-i mai audă glasul mereu reproşator, căci lui nu-i plăcea nimic din ce făcea sau spunea ea.  Parcă  se străduia să facă lucrurile să pară mai grele, mult mai grele. Voia  cu orice preţ să-şi facă soţia  să se simtă slabă,  să aibă nevoie de ajutorul lui. Să se simtă o nimeni... Şi ea? Uneori  voia să aibă puterea să iasă pe poartă, să nu se mai uite în urmă, să plece departe, cât mai departe...Alteori, se gândea că ar fi bine să suporte,  pentru că - cine ştie?- poate omul acesta este marele test al vieţii,  pe care trebuie să-l treacă.Oare?  Dar cum rămâne cu dorinţa de a trăi alături de un om căruia să-i poată mulţumi, să-i poată spune : “ dragul meu, tu faci lucrurile să pară mai uşoare !”.  Când îi era foarte greu, se simţea  un căutător  de aur, dar în această mocirlă, în acest om,  nu exista nici urmă de  aşa ceva. Încercase toate posibilităţile de convieţuire, dar toate falimentaseră. Acum doar căuta să găsească o reţetă de supravieţuire. Îşi spunea: dacă tot sunt în aceeaşi barcă... Dar nu! Câteodată, în lipsa lui, i se părea că va reuşi, dar atunci când apărea, tunând şi fulgerând,... ea devenea  sacul lui de box! Nu, sigur că nu  va putea. Durerea i se va părea din nou insuportabilă şi iar o să-şi dorească să moară.  Îşi aduse aminte că ultima discuţie a durut-o enorm: “ du-te dracului de proastă! Gura mă-tii de ordinară, nu eşti bună de nimic!”  Îşi aminti momentul în care o verişoară de-a soţului, căreia Virginia îi povestise despre relaţia dezastruoasă dintre ea şi soţul ei, îi replicase: “ Păi, nu mă mir. Înainte să te căsătoreşti cu el, nu ţi-ai dat seama deloc de caracterul lui? Chiar dacă sunt rudă cu el, trebuie să recunosc, familia lui e una de nenorociţi. Maică-sa, ca şi el, ţipă şi se ceartă cu toată lumea, iar taică-su este un beţiv şi un neisprăvit...” Cuvintele verişoarei veneau prea târziu. Este adevărat, pentru că se îndrăgostise de el, nu a interesat-o din ce fel de familie provine alesul . Nu avea astfel de prejudecăţi. Mare greşeală!
   Căci acum, dar şi în multe alte momente,  îşi simţea sufletul greu şi nu-şi putea lua gândul de la cenuşiul vieţii ei. Parcă  veneau toate trăirile, toate părerile, ca o avalanşă care părea că vrea să o strivească. Paradoxal, exista un fel de plăcere neagră în toate aceste gânduri, ca şi cum această suferinţă perpetuă ar fi fost singurul mod de a trăi. Toate aceste aduceri aminte erau ca un puzzle, din care ea trebuia să facă un tablou, care odată completat i-ar fi revelat răspunsul. Ca şi cum trăirile prezente, amplificate de amintiri dureroase, nu i-ar fi ajuns, mai deschise  şi jurnalul, singurul prieten care îi suporta toate lacrimile. Cu o zi în urmă, îşi scrisese trăirile în versuri:

Sunt claunul ce plânge
Sunt claunul ce nu-şi poate trăi viaţa
Pentru că, evident, joacă rolul claunului...
Sunt claunul fără importanţă
Ce trece ca o umbră
Pe sub zidurile casei tale

De ce nu-mi priveşti lacrimile?
De ce nu-mi auzi suspinele
Ce-mi ies prin porii pielii
Ca o sudoare de sânge cald,
Ca o şoaptă a destinului
Ce se pierde în urletul furtunii
Din miez de decembrie?

Sunt focul ce arde
Îţi face cu mâna
Priveşte! Indiferenţa ta mă stinge.
Răceala ta mă ucide.
Şi mă voi pierde,
Aşa cum scânteia moare neobservată
Într-un incendiu imens şi flămând

Ia-mi inima în căuşul palmelor tale
Simte-i bătăile
Simte-i vibraţia
Simte-i iubirea
Simte-i sărutul
Răspunde-mi
Şi dă-mi ocazia să renunţ
La rolul de claun!

După ce citi poezia, câteva lacrimi îi inundară obrazul. Îşi plângea de milă?

Georgeta Istrate

Dialoguri - Axya și Giaxya : despre magie

 Axya :  - Mi se pare doar mie sau,în ultima vreme,  au apărut mulți magicieni? Si nu mă refer la magia de circ.Ce părere ai despre asta ? V...