Tristeţea din privire
Fata ţinea telefonul la ureche. De la celălalt capăt al firului, asculta cea mai frumoasă şi mai dulce voce
care îi mângâiase clipele în momentele grele ale vieţii. Era vocea iubitului,
care plecase din lumea aceasta , fără să-şi ia rămas bun de la ea. Nu înţelegea cuvintele,
dar simţea o fericire fără seamăn şi, în timp ce asculta vocea, îşi spunea: „am
simţit că trăieşti!!! Am ştiut că mă vei căuta!!!...”
Apoi, ca
prin farmec, imaginea iubitului îi apăru în faţă. Avea pe umăr geanta crem, era
îmbrăcat în pantalonii maron de velur şi purta o cămaşă cu nuanţe gri. Când îşi
ridică privirea şi îi întâlni ochii, crezu că se prăbuşeşte. Privirea lui era atât
de tristă! Doamne, cât de tristă! În timp ce se priveau, ea gândea că el a
plecat din viaţa ei pentru o altă femeie. Imediat luă o atitudine mândră, apoi
mai privi o dată chipul. El nu scoase niciun cuvânt, ea îl privea înmărmurită,
dar niciunul nu avea curajul să spună ceva. Ciudat este că, după ce el dispăru în
neantul din care venise, ea simţi un fel
de satisfacţie pentru tristeţea lui. Se gândea că străina care i-l furase, nu
l-a putut face fericit şi nu îl va putea face aşa cum îl făcuse ea. De aceea
era atât de trist...
O luptă inegală
La
un moment dat, sirena unei maşini de Salvare o
trezi. Îşi dădu seama că, în sfârşit, îl visase, că acest vis putea fi un dar
de despărţire. Ţipă atât de tare, încât
simţi că se zguduie Universul. Apoi scoase un geamăt ca de animal rănit, care se transformă într-un hohot de plâns. Căzută
în genunchi, rosti cu glas tare: „şi dacă mi-ai fi făcut asta, te-aş fi iertat!
Sigur că te-aş ierta dacă m-ai înşela cu o fiinţă umană, dar cu Moartea nu pot
să mă pun! Ea este femeia neagră din ghearele căreia nu mai poţi scăpa, iar
închisoarea ei nu are nicio portiţă de evadare. Cu ea nu pot lupta!!!”
Mintea fetei era invadată de întrebări pe
care voia să le evite, dar nu reuşea. De
ce nu putea închide trecutul într-o
amintire ? De ce fiinţa lui o durea atât
de mult? De ce? Răspunsul se afla în faptul că el o iubise aşa cum, în toată istoria omenirii, niciun bărbat nu-şi iubise femeia.
Înainte să plece din lumea
aceasta, el alesese să se supună unui tratament sever, de dragul ei. Voia să fie frumos şi sănătos,
să o poată face fericită. În timp ce se
lupta să trăiască, el îi spusese: „Dragostea ta este suprema motivaţie a acestei
nedrepte şi inegale lupte cu Universul”.
„Te ador, frumoasa mea!”
Absenţa lui o durea pentru că îi
lăsase amintiri atât de puternice, încât
nu puteau fi închise într-o cutie şi depozitate pur şi simplu în podul casei. El o divinizase, o pusese
deasupra lui, o numea „Minune”, „Zeiţă”, „Zână”, „Floare”, „Rai”... Când se
afla departe de ea, lua telefonul şi-i spunea:
„Doamne, cât îmi lipsesc clipele noastre de bucurie divină! Tot trupul
şi sufletul îmi vibrează de fericire că
mă iubeşte o Minune ca tine. Te ador, frumoasa mea!”
El nu o închisese într-o colivie doar pentru plăcerea ochilor săi. Nu! O încurajase să
zboare cât mai sus, ştiind sigur că se va întoarce la el, deoarece nu poate
supravieţui fără iubirea pe care i-o
dăruieşte. Îi spunea de zeci de ori pe zi că o iubeşte şi că este cea mai
frumoasă Minune care a existat vreodată, că el este un mare norocos să o întâlnească. El era
Grădinarul care-şi adora floarea. Fiindcă era sărac, îi spunea că, dacă cineva
i-ar oferi toate bogăţiile pământului în schimbul iubitei, le-ar refuza. Sau dacă acele bogăţii ar fi deja ale lui, pentru
frumoasa lui iubită, ar renunţa la tot.
Cu ea putea trăi şi într-un bordei, dar fără ea nu putea trăi nici în palate!
A trăi pentru omul iubit
Iubirea lor fusese una
neobişnuită, căci zburau la altitudini inimaginabile, acolo unde fericirea nu
este sclava timpului. Şi ea...Ea trăia pentru el. Până să-l cunoască, nu dăduse o mare importanţă felului cum arată
sau se îmbracă. Acum devenise atentă la aceste lucruri. Iubirea pentru el şi dorinţa de a-l face fericit o transformaseră total. Nu mai făcuse pentru nimeni
ceea ce făcea pentru el. Era ca o
recunoştinţă că venise în viaţa ei. Îmbrăţişarea pe care el i-o oferea, era îmbrăţişarea lui Dumnezeu.
Credea că însuşi Iisus o iubea prin privirea, mângâierile şi ocrotirea pe care
le primea de la acest om. Ce dureroase şi grele sunt amintirile!
Revelaţia
Ieşi
în curte. Soarele nu răsărise încă. Roua
strălucea pe firele de iarbă într-un fel magic. Îşi luă sandalele albe în mâini
şi porni în picioarel goale pe câmp. Îşi căuta, cu disperare, iubitul. Şi în
acea emoţie, care făcea ca inima să-i bată ca o tobă, avu o revelaţie
liniştitoare. Fiecare picătură de rouă părea mângâierea înviorătoare şi
îmbătătoare a iubitului. Adierea vântului îi alinta pletele, aşa cum o făcuseră
mâinile lui magice. Şi ca tabloul să fie perfect, Soarele se năştea de după
dealuri. Frumuseţea momentului îi tăie răsuflarea. Astrul părea că o priveşte
cu ochii rugători şi plini de dragoste ai iubitului. Zâmbi, căci îl descoperi peste tot. Inspiră adânc, să se umple cu
fiinţa lui.
De azi înainte, în zori, va ieşi la întâlnirea
cu el. Are nevoie de dragostea lui, ca să poată supravieţui! Şi dacă iubirea lor
se metamorfozase astfel, ea nu avea decât să o accepte, căci el este omul de
neînlocuit. Ce întâlnire frumoasă avusese în acea dimineaţă!
Cum să renunţi la bucuria supremă?
Fata se întoarse în cameră.Voia să-i audă
vocea, să-i vadă chipul... Căută în
mesajele de pe telefon câteva cuvinte de la el. Avea arhivate câteva din
perioada în care fusese bolnav, când ea
îl rugase zilnic să nu o părăsească. El
îi răspundea că, atâta vreme cât ea îl
va iubi, el nu va pleca: „Dacă mii de ani am căutat vrăjita perlă albastră a
fericirii, şi în sfârşit am găsit-o, crezi că aş putea renunţa vreodată la această
bucurie supremă? De dragul tău, am să mă lupt şi cu hainul Cronos!” Apoi, degetele îi alunecară pe un alt mesaj. Fata
îşi aminti cu amărăciune că îl primise după ce ea se supărase pentru nu ştiu
care motiv: „Iartă-mă, iubito, dacă te-am supărat cu ceva, dar cred că ar
trebui să fii supărată pe Universul care mă pedepseşte pentru că am îndrăznit
să te înalţ, în inima mea, deasupra Lui.
Te voi iubi mereu!”
Georgeta Istrate
