Floare albă şi albastră, floare roşie ca focul!

     

  " Dacă cineva iubeşte o floare care nu există decât într-un singur exemplar în milioane de stele, asta e de ajuns pentru ca el să fie fericit cînd le priveşte. El îşi spune: „Floarea mea este acolo undeva… Dar dacă oaia mănîncă floarea, pentru el este ca şi cum, brusc, toate stelele s-ar stinge!"( Micul Prinţ, Antoine de Saint-Exupéry).

Grădinarul a uitat...

Floare albă şi albastră, floare roşie ca focul!

Eşti unică, eşti frumoasă, iar parfumu-ţi este dulce,

Te-am găsit însingurată, într-o  margine de lume,

Floare născută din soare, te-am ales să-mi fii norocul!

Să-ţi fiu veşnic grădinar, să-ţi dau apă, să-ţi vorbesc,

Să-ţi dau soarele din suflet, să-ţi dau dulce-mbrăţişare,

Să-nfloreşti ca nimeni alta, iar din zâmbetul tău tandru,

Să simt viaţa, să simt dorul, să-mi dau seama că trăiesc!

Chiar şi de departe el o ocrotea, cu iubirea lui - şoaptă de Zefir,

Mângâierea lui zilnic o-nflorea, fericirea ei - dulce  trandafir,

Numai că-ntr-o zi cerul s-a-nnorat, grădinarul pare că a şi  uitat

Timpul petrecut lângă floarea sa, de parfumul ei când se bucura!

Georgeta Istrate

    

  P.S. „Nu trebuie niciodată să asculţi florile. Trebuie să le priveşti şi să le miroşi. A mea parfuma planeta, dar eu nu ştiam să mă bucur de asta (...). Nu am ştiut să înţeleg nimic atunci! Ar fi trebuit să o judec după fapte,  nu după cuvinte. Ea mă parfuma şi mă bucura. Nu ar fi trebuit deloc să plec! Ar fi trebuit să ghicesc afecţiunea ei de dincolo de vorbele ei mari, orgolioase. Florile sunt atît de contradictorii! Dar eram prea tînăr ca să ştiu să iubesc.” (Micul prinţ, Antoine de Saint – Exupéry)

Evadare în altă viaţă ( partea a IV-a)

Nervi

   Virginia îşi dădu seama că ceva se întâmplase cu ea.Visase oare? Dacă da,  Doamne,  ce vis! Ce contrast în comportamentul bărbatului din vis şi cel din realitate.

  -Ce-i cu tine, femeie? Nu eşti în apele tale. Arăţi ca dracu. Parcă  ai aterizat de pe altă planetă!

  -N-am nimic, am visat ceva…

  -Dar când nu visezi tu? Ziua visezi, noaptea visezi…acum oi fi avut un coşmar, că prea  arăţi ca o stafie…

  -Nicidecum, zise ea liniştită. A fost un vis frumos… cel mai frumos vis pe care l-am avut vreodată! Aş  fi vrut să ţină o veşnicie.

 -Şi ce-ai visat atât de frumos? zise bărbatul, deranjat de calmul ei.

  -Se făcea că eram într-o curte, care semăna izbitor cu aceasta. Era şi un leagăn…da, da, era un leagăn exact ca al nostru.

  -Iar leagăne !? Nu vreau să mai aud de ele…sunt un coşmar!

  - Şi în curte era o fetiţă cu bucle blonde, care-mi zicea mamă…

  -Ce mamă, proasto?  Tu nu eşti în stare să faci un copil…eşti o incapabilă!

  -Dar, Radu, nu e decât un vis. De ce te enervezi ?  Stai să-ţi povestesc mai departe. Acolo se mai afla şi un bărbat căruia, culmea, îi   plăcea să mă legene. Se purta cu mine de parcă aş fi fost soţia lui.Era bun, tandru şi atent. Nu mă scăpa din ochi nicio secundă. De parcă aş fi fost totul pentru el. Recunosc, îmi plăcea nespus felul în care mă privea şi cum se purta cu mine.  Mă simţeam importantă, valoroasă...înţelegi?  

  - Ia uite, proasta ! Se crede valoroasă, vrea să i se acorde atenţie. Tu nu meriţi nimic!  

Taci !

   Tânăra femeie continuă, ca şi cum nu realiza că se află în faţa omului care o distrugea fizic şi psihic de câţiva ani încoace. Părea un copil care cere un pic de atenţie, un strop de  afecţiune. Şi dacă le-ar fi primit, ar fi plătit însutit, cu gesturile, zâmbetul şi căldura sufletului de care ştia că e capabilă.   

  -Eram atât de fericită ! Aş fi vrut să fie adevărat…

  -Potoleşte-te, că începi să ma enervezi! După aia o să vezi cât de frumoasă poate fi viaţa ta!

  - Radu, chiar nu-ţi dai seama ce nefericită mă faci ?  

  -N-ai decât să pleci în lume, să-ţi cauţi visele! Şi-aşa n-am nevoie de o inutilă ca tine!  spuse bărbatul tăios.

  -Tu mă goneşti…aş vrea să pot pleca, dar, deocamdată,  nu am unde.  Aş vrea să pot evada în visul pe care ţi l-am povestit. Apoi, plusă,  ca şi cum ar vrea să-i arate cum ar trebui să se comporte. Ştia că riscă.

-  Ştii, bărbatul din vis avea cele mai frumoase mâini pe care le-am văzut vreodată. Şi  fetiţa aceea care-mi zicea mamă….De ce nu pot avea toate acestea în viaţa reală?

  -Mă provoci…taci! Să nu te mai aud!!! se răsti bărbatul, după care ieşi din  dormitor  trântind uşa atât de tare, încât se desprinse o bucată din perete.

Pariez că nici nu mă cunoşti...

      În timp ce strângea mizeria de pe jos, Virginia plângea. Apoi se gândi că a făcut o greşală povestindu-i soţului visul cel frumos. În clipa următoare,  un dor de moarte cumplit o inspiră să scrie câteva rânduri :

Pariez că nici nu mă cunoşti.

Pariez că nici nu-mi ştii sufletul

Şi a trecut atât de mult!

Nu mă cunoşti pentru că n-ai vrut să ştii

Nu mă cunoşti pentru că nu mi-ai dat voie

Nu mi-ai permis să-ţi arăt cum pot să fiu

Doamne, cât de mult te-am iubit!

Şi câte  aş fi vrut să-ţi dau!

Şi cât aş fi putut să te fac de fericit!

Te-aş fi făcut să pluteşti,

Te-aş fi făcut să te simţi ca o pasăre măiastră

Nici nu ştii cât de mult ai pierdut !

Pentru tine, fericirea se limitează

La pofta înfruptării celei nesăţioase,

Care e cea mai josnică,

Cea mai dezgustătoare

Şi distructivă.

Cea care-ţi vorbeşte sunt eu.

Da, eu.

Eu,  care de-atâta amar de vreme,

Aştept un gest care să mă înduioşeze

Şi pentru care să te iubesc veşnic.

Şi încă sunt aici, aşteptându-te,

Cu sufletul meu,

Cu gândurile mele,

Cu nefericirea mea.

De mi-ai fi pus o picătură de miere în pahar,

De mi-ai fi spus doar un cuvânt frumos,

De m-ai fi ascultat când mă simţeam pustie,

Ai fi avut mai mult decât doreai

Aş fi putut să-ţi spun: dragul meu,

Cât de mult te iubesc!

Dar tu nu m-ai lăsat

Dar tu n-ai vrut să ştii

Iar eu am suferit...

Provocarea

    A doua zi, după ce soţul îi plecă la serviciu, Virginia se gândi în voie la aşa zisul ei vis. Se legănă din nou, dar visul nu reapăru. Dupa amiază, îi  veni ideea să ducă nişte obiecte vechi în podul casei. În timp ce aşeza cutiile, zări într-un colţ, în semiîntuneric, o valijoară. Nu o mai văzuse până atunci. O deschise cu uşurinţă,  ca şi cum însăşi valiza ar  fi aşteptat ca mâinile ei s-o atingă. Găsi o rochie de mireasă din dantelă albă, câteva caiete şi o pereche de pantofi albi. Pe fundul valizei, într-o pânză galbenă, erau câteva fotografii, un colier şi o pereche de cercei. Privirea i se  opri pe fotografii. Avu un şoc. Inima începu să bată cu putere. Ca să vadă mai bine, se apropie de fereastra podului. Încremeni. Erau fotografiile pe care le văzuse atunci când avusese visul. Era ea…Doamne, sunt şi ei: fetiţa cu bucle aurii şi bărbatul cu mustaţă! Nu ştia ce să facă sau ce să zică. Mâinile  începură să-i  tremure,  în timp ce fotografiile îi alunecară pe jos. Le ridică. Le mai privi o dată.  Într-adevăr, erau personajele din vis. Se întoarse la valiză. Ridică cerceii şi colierul. Observă că femeia din fotografii purta aceste bijuterii, amănunt  care-i  scăpase în vis. Apoi, deschise unul din caiete. Părea un jurnal. Coperta conţinea numele: Marta Vizitiu!  Marta…Marta… Marta….unde am mai auzit eu numele ăsta? Citi cu interes. Pe ultima filă a jurnalului scria: “ azi,  12 iunie 1950,  soţul mi-a facut cadou o maşină. Sunt fericită. Este o bijuterie. Când merg cu ea, am impresia că-mi cresc aripi, că pot zbura. De acum înainte,  leagănul nu va mai fi singura mea pasiune.” Culmea, scrisul acela era identic cu al ei. Nu se poate! Un gând îi străpunse tâmplele şi un fior rece îi trecu prin tot trupul. Ca să-şi verifice intuiţia, trebuie neapărat să ajungă într-un loc...

    Georgeta Istrate

Jocul cu Moartea, Bebe Anastasie Matei

...Seara începuse să acopere ferestrele clădirii cu perdelele sale întunecate, când, în sfârşit, s-a încheiat şi ultima licitaţie a zilei; câştigată, ca de obicei, de el.

Se ridică din fotoliu şi porni grăbit spre ieşire, dar fu oprit de glasul ironic al unei colege:

- “Stăpâne”, care este secretul acestor frustrante succese?

- Sunt fiul favorit al Universului - care mi-a dăruit puterea de a influenţa oamenii şi evenimentele după bunul meu plac!

Răspunsul, deşi reflecta aproape în totalitate adevărul, o şocă la fel de mult ca atunci când, trecând pe lângă un accident, îi spusese: “Nu înţeleg de ce vă sperie moartea atât de mult, şi de ce o vedeţi ca pe o baba hâdă şi rea, când, de fapt, este una dintre cele două entităţi cu care fiecare dintre noi venim pe pământ, Viaţa şi Moartea; Viaţa ne va veghea evoluţia pe Pământ, şi Moartea pe Celălalt Tărâm.”

După acest răspuns aiuritor - rămas fără replică, deschise uşa, dar femeia îl prinse de mână şi, privindu-l atentă câteva clipe, îi spuse:

    - Ştii, eşti cel mai ciudat om – dacă eşti om - pe care l-am văzut vreodată! Şi nu doar pentru modul nonconformist în care abordezi unele subiecte, ci, mai ales, pentru sentimentele ciudate pe care mi le induci atunci când mă aflu în preajma ta: admiraţie şi încântare, dar şi nelinişte şi teamă, pentru că am senzaţia că eşti… un extraterestru!

Deşi îi treceau prin minte zeci de răspunsuri, care mai de care mai sarcastice şi mai stranii, renunţă, gândindu-se că n-ar fi făcut decât să adâncească şi mai mult misterul şi confuzia.

O salută cu o uşoară înclinare a capului, şi coborând în fugă scările spitalului, se urcă în maşină şi porni spre casă.

   Singur, la volanul bolidului ce aleargă nebuneşte pe şoseaua umedă, priveşte cu uimire şi încântare, cum lacrimile de bucurie ale Primăverii, trezită la viaţă de sărutul fierbinte al Soarelui, se transformă – atinse de aripa îngheţată a Craiesei Zăpezilor – în mii de perle ce strălucesc feeric în lumina crudă a farurilor.

    Treptat, albul diafan al ţesăturii de perle căpătă nuanţe roşii-fosforescente, la apariţia unui panou ce semnalizează o curbă periculoasă. Oricare alt şofer de pe Terra, şi nu numai, ar fi redus viteza, dar el reacţionă într-un mod absolut stupefiant: Apăsă pedala de acceleraţie la maximum, şi privind amuzat spre fotoliul din dreapta, se adresă unei persoane doar de el văzută:

    - Preafrumoasă stăpână a Tărâmului Morţii, dacă mă vrei în împărăţia ta, iată ocazia!

Brusc, maşina se înclină periculos spre exteriorul curbei, iar urletele apocaliptice ale roţilor intrate în derapaj, sparseră liniştea nopţii.

    Când roţile pătrunseră pe acostament, şi înclinarea maşinii atinse punctul de rostogolire, iar oglinda retrovizoare zbură în mii de bucăţi la impactul cu parapetul de protecţie, se părea că, în sfârşit, Moartea câştigase jocul şi, implicit, trofeul – sufletul acestui temerar. Şi totuşi, când dezastrul părea iminent, se întâmplă o minune: Nu ştiu dacă el, cu talentul lui de şofer înnăscut, sau Viaţa, sora sa geamănă, cea care-l scăpase pentru o clipă din braţele sale protectoare, transformă ţipetele ascuţite ale roţilor într-o dulce melopee şi reaşeză uşor maşina pe toate cele patru roţi.

Odată cu ieşirea din curbă, zâmbetul acela ciudat – care nu-l părăsise de-a lungul acestor clipe tensionate - se transformă într-o teatrală bezea, ce zbură spre invizibila pasageră, căreia îi şopti:

- Iar m-ai ratat...pentru a câta oară?

Oare, calmul acela imperturbabil, cu care a traversat această dramatică situaţie, se datorează unei stări de alienare sau certitudinii că legătura simbiotică dintre cele trei entităţi: Viaţa, Moartea şi el îi conferă nemurirea?

Deşi Mama Natură l-a dăruit cu inepuizabile resurse de energie şi optimism, iar şofatul este una dintre puţinele sale bucurii, monotonia peisajului nocturn îl deprimă atât de mult, încât are senzaţia că cei zece kilometri rămaşi pâna la destinaţie reprezintă cel puţin distanţa de la Pământ la Lună.

Luminiţele jucăuşe ale roiului de licurici, proiectate pe orizontul întunecat al nopţii, ce anunţă apropierea oraşului – punctul său terminus – îl scot din starea aceea de apatie şi îi redau buna-dispoziţie.

Traversează pasajul, pătrunde pe bulevardul central şi, fără să reducă viteza, virează brusc pe aleea din faţa casei, frânând la doar câţiva centimetri de zidul clădirii.

Deschise portiera, şi coborând în mijlocul furtunii, se prinse în hora fulgilor de nea - ce dansau frenetic în bătaia vântului - şi se lansă într-o amplă şi elegantă piruetă. Dar căţelul, un ignorant în arta baletului, îşi înfipse colţii în pantalonii „Zburătorului”, şi-l „coborî” pe pământ. Trezindu-se în genunchi, cu potaia în braţe şi elegantul costum, „whol england”, fraternizând cu noroiul daco-roman, izbucni în râs, şi pupându-şi javra pe bot, se ridică şi-şi continuă drumul în paşi de dans până în mijlocul livingului, unde aruncă haina şi servita pe un fotoliu şi deschise computerul.

După ce a expediat firmei raportul de activitate şi şi-a „răsfoit” corespondenţa, a vrut să închidă calculatorul, dar nu-şi putea desprinde privirea de pe un I.D. – „Perla Albastră”, aflat pe lista destinatarilor unui mail...

 

Bebe Anastasie Matei,

23 Februarie, 2008.

Zâmbiţi, vă rog!

Înfăţişare

Să-ţi schimbi înfăţişarea! i-a spus iubita drastic.

Şi,  ca să scape de atâtea culpe,

A fost chiar şi pe la chirurgul plastic

Dar firea i-a rămas tot ca de... vulpe.

Poliţistul

Se umflă-n pene că e poliţist

Şi că dreptatea este al său crez,

Dar ieri, la cârciumă, mi-a spus-o trist,

Că nu a arestat decât un... maidanez.

Visăm

Tot ciocnind prea des cu ţoiul

S-a dus, neică, tot butoiul

Pân’ la toamnă, măi copii,

Doar visăm să fim cheflii!

Bodyguard 

Te-ai pus bodyguard la cramă

Însă tu bagă de seamă,

Vinul dulce să nu-l bei

Ca să nu vezi totu-n... trei!

Georgeta Istrate