Secolul al XX-lea a fost unul
dintre cele mai active din istoria omenirii. Dacă
ar fi să-l împărţim din punct de vedere
al ideologiilor, acest secol a
reprezentat confruntarea dintre două tipuri de regim: democratic[1]
şi dictatorial[2]. Perioada Războiului Rece a
fost percepută, pe scena internaţională, ca o perioadă de stabilitate. Dar nu o stabilitate absolută, ci una relativă, căci nici
pe departe nu se poate spune că a fost o perioadă de pace. Vreau să spun că,
deşi au existat pe planetă confruntări armate, războaiele au fost ţinute sub
control de cele două superputeri[3]
, de teama de a nu provoca un conflict direct care să genereze un război
nuclear[4].
Ce
este conflictul?
Conflict înseamnă opoziție, dezacord sau incompatibilitate între
două sau mai multe părți. El poate fi sau nu violent. Conflictul armat dintre state poate
evolua în război. Cel dinamic
introduce în discuție dinamica socială. Aceasta are ca și caracteristică
principală instabilitatea rezultată din schimbările neprevăzute. Din acest
motiv preziceri certe în sistemele sociale sunt greu de realizat chiar dacă, în
principiu, se poate prezice cu exactitate starea sistemului în viitor. Conflictul mai poate fi definit și ca rezultat al manifestării
diferenţelor. Ca urmare, recunoaşterea unei
stări conflictuale şi intervenţia în soluţionarea sa implică acceptarea
diferenţelor.
Clasificări
ale conflictului
Din punct de
vedere al nivelului de apariţie:
Conflict
individual interior – apare atunci
când individului nu îi este clară direcţia în care trebuie să se îndrepte,
primeşte sarcini contradictorii sau atunci când ceea ce trebuie să facă
contravine posibilităţilor, intereselor sau valorilor sale. În general o astfel de stare
conflictuală interioară potenţează cu timpul toate celelalte tipuri de
conflict.
Conflictul dintre indivizi (aparţinând aceluiaşi grup, unor
grupuri diferite sau chiar organizaţii diferite) – acestea apar, de regulă, din
cauza diferenţelor de personalitate.
Conflictul dintre indivizi şi grupuri – poate fi un efect al
presiunii pe care grupul îl exercită asupra individului. Uneori individul este pus în situaţia să suporte
consecinţele unor acţiuni ale grupului de care el se delimitează. De multe ori,
la baza acestor conflicte stau relaţii interpersonale tensionate sau conflicte
individuale interioare puternice. În principiu, acestea sunt conflicte care
apar în grupuri tinere sau cu cultură slabă.
Conflictul
inter-grupuri – este principalul tip de conflict inclus în categoria conflictelor
organizaţionale. “Stingerea” acestui tip de
conflict intră deja în competenţa managerilor superiori. Adeseori asemenea
conflicte apar între compartimente, sectoare cu profiluri foarte diferite.
Conflictul între organizaţii – în mod frecvent acest tip de conflict se manifestă sub
forma competiţiei pentru lansarea unui produs, serviciu etc. Un asemenea tip de
conflict se poate naşte în urma competiţiei pentru surse de finanţare.
Din punct de vedere al efectelor pe
care le generează:
Conflicte
distructive – sunt conflictele în care
resursele personale şi organizaţionale se consumă în condiţii de ostilitate,
fără beneficii mari, existând o permanentă stare de nemulţumire. Asemenea
conflicte se pot solda cu destrămarea organizaţiilor, pierderea unor membri,
acte de violenţă etc. Capacitatea fiecărei părţi de a ţine cont de argumentele
celeilalte este serios afectată. Comunicarea dintre competitori dispare.
Conflicte benefice – atunci când conflictele sunt recunoscute de timpuriu şi
corect abordate, ele pot face ca indivizii, grupurile, organizaţiile să câştige
în creativitate şi eficienţă. Conflictul, atunci când este benefic, stă la baza
procesului schimbării. În orice organizaţie, un anumit grad de conflict este
absolut necesar, pentru ca dinamica dezvoltării organizaţiei să fie bună.
Conflictul benefic este acela care poate avea o soluţie acceptabilă pentru
toate părţile implicate. În cadrul unui asemenea conflict, părţile sunt
capabile să comunice corect şi să stea la masa tratativelor.
Din punct de vedere al esenţei lor
Conflictele esenţiale / de substanţă – determinate de existenţa unor obiective diferite (fie că
individul are obiective diferite de ale grupului din care face parte, fie că
diferenţele apar între obiectivele a 2 sau mai mulţi indivizi/grupuri). Acest
tip de conflicte se manifestă cel mai puternic în cazul în care indivizii tind
să îşi satisfacă nevoile individuale folosindu-se de grup. Cu cât obiectivele
sunt mai clar definite, cu atât şansele soluţionării unui asemenea conflict
cresc. O situaţie fericită este aceea în care realizarea obiectivelor presupune
competiţie bazată pe standarde de performanţă – caz în care conflictul este o
sursă de progres.
Conflictele afective – sunt cele generate de stări emoţionale şi apar în cadrul
relaţiilor interindividuale.
Conflictele de manipulare (pseudoconflictele) sunt în general efectul comportamentelor duplicitare şi
lipsei de comunicare şi transparenţă. Ele apar în general între grupuri şi sunt
rezultatul practicilor politicianiste. Spre exemplu, un pseudoconflict poate fi
“lansat” atunci când două grupuri între care există interese comune ar aduce
prejudicii grupului dominant în relaţia sa cu alte grupuri, dacă ar continua
coabitarea. Pentru reuşita acestei strategii, de regulă conflictele sunt
mediatizate puternic.
Din punct de
vedere al intensităţii:
Criza
– se manifestă în general prin reacţii violente, hotărâri nenegociate (şi
uneori nenegociabile). În timpul crizei, oamenii se lasă de obicei dominaţi de
sentimente.
Tensiunea – tensiunea interioară distorsionează imaginea realităţii
sau imaginea altei persoane şi acţiunile sale. Relaţia este afectată de
atitudini negative şi idei preconcepute şi fixe. Tensiunea creşte atunci când
părţile refuză să recunoască faptul că există un conflict.
Neînţelegerea
– provine din faptul că oamenii uită
foarte des să-şi verifice percepţiile şi se înţeleg greşit unii cu alţii,
trăgând concluzii eronate. Cauza este comunicarea defectuoasă.
Incidentul – este acea mică problemă, care, deşi de obicei perfect
rezolvabilă pe loc prin comunicare, atunci când este neglijată şi evitată duce
în mod frecvent la neînţelegere.
Disconfortul
– este sentimentul intuitiv că “ceva
nu este în ordine”. .
Din punct de vedere al nivelelor cauzelor
declanşatoare de conflict:
Conflicte de nivel informaţional – declanşate de lipsa unor informaţii, transmiterea unor
informaţii greşite sau distorsionate etc. Sunt cel mai simplu de rezolvat, din
moment ce informaţiile lipsă pot fi completate, iar cele greşite, corectate.
Conflicte la nivelul strategiilor – apar atunci când există diferenţe de opinie în ceea ce
priveşte modul în care trebuie făcut ceva.
Conflicte la nivelul scopurilor – apar atunci când există diferenţe în privinţa
rezultatului ce trebuie obţinut.
Conflicte la nivelul normelor – apar atunci când comportamentele manifestate nu sunt
cele aşteptate – nu sunt conforme cu normele acceptate sau impuse.
Conflicte la nivel de valori – dacă primele 4 nivele de conflict pot fi soluţionate
prin obţinere/oferire de informaţii, comunicare şi negocierea unei soluţii,
acest tip de conflict este mai dificil de abordat. Oamenii reacţionează de
obicei violent atunci când le sunt “călcate în picioare” valorile.
[1] Având ca principali piloni
următoarele state: Marea Britanie, Franţa, SUA, Canada, Australia, ţările
nordice.
[2] De orientare comunistă, fascistă,
nazistă, dictaturi personale.
[3] SUA şi URSS
[4] de regulă, războaiele au avut loc
la periferia celor două blocuri militare, de cele mai multe ori în lumea a treia, între aliaţii celor două superputeri
sau una dintre acestea şi o ţară din lumea
atreia.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu