România-i ţara mea

Sfinții Împărați Constantin și Elena - Partea I

La început a fost dragostea...

Simplă şi plină este viaţa Elenei în timp ce se străduieşte să facă hanul tatălui ei din Drepane cât mai primitor pentru ca oaspeţii să fie mulţumiţi! Amabilitatea înnăscută şi privirea îi trădează o bunătate a sufletului de excepţie.Frumuseţea fizică accentuată de o faţă ovală şi un nas uşor acvilin, gesturile atât de delicate şi modeste atrag atenţia tuturor călătorilor găzduiţi la han.Viaţa fetei curge lin, într-o seninătate netulburată, până în ziua în care un general roman pe nume Constantinus Chlorus o remarcă. El se află la o masă, discutând cu soldaţii din subordine. Apariţia Elenei frânge firul discuţiei…se îndrăgosteşte la prima vedere de frumoasa hangiţă. Îmbrăcat în hainele strălucitoare, cu privirea pătrunzătoare , frumuseţea interioară ce parcă luminează totul în jur, curajul de care dă dovadă…toate acestea au menirea să farmece sufletul modest al fetei. Urmează o căsătorie din dragoste, care pare indestructibilă.

Naşterea lui Constantin şi exilul Elenei

Din această iubire se naşte, în februarie 285, un băiat căruia îi dau numele de Constantinus Flavius Valerius, pe care îl ştim astăzi sub numele de Constantin cel Mare.,Pentru corectitudinea în îndeplinirea îndatoririlor, împăratul Maximianus îi oferă lui Constantinus postul de prefect al pretorienilor, primindu-l astfel la curtea imperială.,La puţin timp, când împăratul Diocleţian (care împărăţeşte împreună cu Maximianus) instituie tetrarhia, îi oferă tatălui lui Constantin titlul de Cezar, încredinţându-i conducerea Galiei şi a Britaniei.,Din motive politice, Constantinus este sfătuit să-şi repudieze soţia, adică pe Elena, şi să se căsătorească cu Teodora, fiica vitregă a lui Maximianus.,Cum legea romană nu recunoaşte o căsătorie între două persoane de clase sociale diferite, interesele politice şi funcţia se dovedesc mai puternice decât iubirea.

Constantin are opt ani în momentul în care este despărţit de mamă. Umilită, Elena se retrage în casa veche din Drepane. Îi rămân doar amintirile dureroase ale unei iubiri scurte şi amărăciunea despărţirii de fiul ei, Constantin.

Constantin fuge de la curtea lui Galeriu

Constantin primeşte o educaţie aleasă şi, la şaptesprezece ani, îşi face serviciul militar sub conducerea Cezarului Galeriu. Se remarcă în mai multe rânduri pe câmpul de luptă şi chiar primeşte o decoraţie ca tribun de rangul cel mai înalt. Anul 303 este începutul persecuţiilor creştine pornite de Diocleţian, care fac să curgă râuri de sânge. Chiar dacă este păgân, Constantin are sentimente nobile faţă de creştini, este impresionat de atitudinea umilă, iertătoare şi plină de milă a acestora faţă de prigonitorii lor. În anul 305, viaţa politică este profund tulburată de abdicarea celor doi - Diocleţian şi Maximianus. Conform prevederilor legale, cei doi cezari, Constantinus şi Galeriu devin împăraţi. Prin scrisori repetate, Augustul Constantinus îi cere lui Galeriu permisiunea de a-şi revedea fiul, pe Constantin. Tânărul tribun ştie că nu este agreat de Galeriu şi, după ce află de o conspiraţie, într-o noapte, fuge de la curtea acestuia. Ajunge la tatăl său care tocmai plănuia o luptă împotriva scoţienilor şi a picţilor rebeli din Britania, pe care-l ajută să-i înfrângă.

Împărat la 21 de ani

La 25 iulie 306, Constantinus Chlorus, măcinat de o boală necruţătoare, moare la reşedinţa imperială din Eboracum (York-ul de astăzi).Înainte de moarte însă, îşi exprimă dorinţa ca fiul său Constantin, în vârstă de 21 de ani, să-i urmeze la tronul imperial al Galiei şi Britaniei. Tânărul împărat dovedeşte maturitate politică iar înzestrările de excepţie ies la iveală pe măsură ce inteligenţa politică îi este solicitată. Calităţile umane deosebite, iubirea sinceră faţă de oameni, faptul că sub domnia lui creştinii nu sunt persecutaţi, atrag simpatia poporului. În toamna anului 306, îşi aduce mama, la curtea din Trier. Aici, Elena se ocupă de Crispus, primul băiat al lui Constantin, născut dintr-o iubire neoficială. În vârstă de 55 de ani, Elena este o femeie încă frumoasă, pe care totuși suferinţa necruţătoare îşi pusese amprenta. Sufletul încă îndrăgostit de soţul care o repudiase, plânge acum la mormântul acestuia. Ca să evite neplăcerile în familie, Constantin face un gest necugetat, obligând-o pe Teodora şi cei şase copii să părăsească reşedinţa imperială de la Trier. Îi trimite la Tolosa (azi Tolouse) într-o reşedinţă potrivită rangului şi suitei fostei împărătese care, evident, suferă din cauza acestui exil. Elena primeşte rangul de nobilissima foemina apoi cel de împărăteasă.

Georgeta Istrate

Sfinții Împărați Constantin și Elena - partea a II-a

sursa foto

Căsătoria lui Constantin

După abdicarea lui Diocleţian, situaţia politică în imperiu devine confuză. Războaiele provocate de o sete nestăpânită de putere incită la acţiune şi, din pacea ce trebuia să caracterizeze tetrarhia, se naşte monstrul dorinţei după puterea absolută. Din camarazi, cezarii şi auguştii devin adversari. Din considerente politice, Constantin se căsătoreşte cu Fausta, fiica fostului împărat Maximianus.Tânăra soţie este însă o copilă de doar zece ani. Se înţelege că, la acel moment, fetiţa nu avea cum să devină o parteneră matrimonială în adevăratul sens al cuvântului. Până în momentul în care are să-şi poată îndeplini rolul de soţie, rămâne în grija mamei ei, Eutropia. În cei nouăsprezece ani de căsătorie, Fausta îi dăruieşte lui Constantin cinci copii : trei băieţi şi două fete.

Un socru intrigant

Haosul din tetrarhie determină organizarea la Carnutum, în noiembrie 308, a unui congres cu scopul de a readuce pacea în imperiu. La întrunire participă şi cei doi ex-auguşti, Diocleţian şi Maximianus. Întâlnirea însă este un eşec. Supărat că nu primise reconfirmarea ca împărat, Maximianus , socrul lui Constantin, intrigant din fire, încearcă un complot împotriva ginerelui. Acesta află şi îl iartă, însă, la câteva zile, socrul său este găsit spânzurat la reşedinţa din Marsilia. Fiul său, Maxenţiu, se proclamă împărat şi doreşte să răzbune moartea tatălui.Tulburările continuă...

În primăvara anului 312, Constantin porneşte să cucerească Italia. În fruntea unei armate de patruzeci de mii de oameni bine organizaţi, obţine victorie după victorie la Segusium,Torino, Milano şi Verona . Multe oraşe din nordul Italiei, asuprite de impozitele exagerate stabilite de Maxenţiu, se predau fără luptă, văzând în Constantin un adevărat eliberator. Oraşele Ravena, Modena şi Aquileea îi deschid porţile de bunăvoie după un scurt asediu. Modul inteligent în care-şi conduce campaniile militare atrage respectul italienilor. Bătălia decisivă pentru cucerirea Romei se dă la Podul Milvius. Constantin este îngrijorat pentru că armata sa este în inferioritate faţă de cea a rivalului său.

“Cu acest semn vei învinge”

În timp ce se roagă Dumnezeului creştinilor,Constantin vede pe cer o cruce luminoasă alcătuită din stele însoţită de cuvintele:”In hoc signes vinces”(cu acest semn vei învinge). Apoi Constantin îl visează chiar pe Iisus Hristos , Fiul lui Dumnezeu, arătându-i acelaşi semn şi spunându-i că, dacă îl va reproduce pe scuturi, va învinge. În cealaltă tabără, Maxenţiu pregăteşte o cursă: dărâmă podul de piatră de peste Tibru de la porţile cetăţii şi improvizează un pod din bărci, la trecerea căruia armata rivalului său să fie prinsă ca într-o capcană. Bătălia decisivă are loc în dimineaţa zilei de 28 octombrie 312. Armatele celor doi conducători sunt acum faţă în faţă. Pe scuturile ostaşilor lui Constantin străluceşte semnul divin...Lupta este aprigă. Trupele lui Maxenţiu dau înapoi. Panicate, încearcă să fugă pe podul de bărci care se rupe aruncând în apele Tibrului oastea adversă cu împărat cu tot. Astfel Maxenţiu cade în propria capcană. Constantin intră triumfător în Roma unde este primit cu bucurie. În urma acestei victorii, senatul îi acordă titlul de Maximus ceea ce înseamnă că este August de rangul cel mai înalt. Şi are doar 27 de ani... În inima lui, Constantin ştie că fără ajutorul Dumnezeului creştinilor nu ar fi reuşit să-l învingă pe Maxenţiu. Chiar dacă este păgân, are o afinitate deosebită faţă de acest Dumnezeu ca şi cum ar exercita asupra lui o chemare irezistibilă. Apariţia crucii de stele pe cer, a Mântuitorului în vis şi, mai ales, confirmarea celor spuse prin victoria pe care o obţinuse, sunt dovada că Dumnezeul adevărat există. Ca să-i mulţumească, oferă palatul din Laterano drept reşedinţă pentru episcopul Romei şi construieşte o biserică închinată lui Hristos.

Georgeta Istrate

Sfinții Împărați Constantin și Elena - Partea a III-a

sursa foto

Împărat al întregului imperiu roman

În februarie 313, cei doi lideri ai lumii romane, Constantin şi Licinius, publică Edictul de la Milano care prevede libertatea cultelor şi, ca un act reparator, restituie bunurile bisericii creştine. În toamna aceluiaşi an, Maximinus Daia, al treilea conducător al tetrarhiei, moare în urma unei boli grave. La conducerea imperiului roman rămân doar doi: Constantin, în Occident, şi Licinius în Orient. Totuşi, pacea absolută este departe de a fi atinsă. Un prim conflict are loc în 316 în urma căruia Constantin îşi extinde imperiul în ţinuturile balcanice şi dunărene cedate de Licinius, care rămâne cu Tracia. Tensiunile dintre cei doi revin atunci când, luptând împotriva goţilor, Constantin pătrunde pe teritoriul tracic fără consimţământul lui Licinius. Înfruntarea finală are loc opt ani mai târziu, mai precis la 18 septembrie 324 când Constantin, ajutat de fiul său Crispus, îl învinge pe Licinius. Din acel moment, fiul Elenei rămâne singurul împărat al imperiului roman. La 20 mai, 325 convoacă un conciliu ecumenic la Niceea în cadrul căruia este condamnată erezia ariană şi proclamată divinitatea lui Iisus, contrar afirmaţiilor eretice ale lui Arius. Cei 300 de episcopi participanţi stabilesc principii de doctrină şi de disciplină valabile pentru întreaga biserică.

Pe parcursul domniei sale, Constantin se dovedeşte un ocrotitor puternic al creştinilor scutind biserica de taxe şi acordând sume importante pentru construirea unor lăcaşuri de cult creştine. El păstrează totuşi titlul păgân de Pontifex maximus (episcop universal) pentru a proteja mai bine creştinismul şi a evita o eventuală confruntare cu un rival păgân care şi-ar fi impus autoritatea. Intervine şi în dreptul penal, abolind pedeapsa morţii prin răstignire, stigmatizarea sau zdrobirea picioarelor. În luna mai a anului 330, inaugurează Constantinopolul, care devine şi noua capitală a Imperiului Roman, dar şi noua sa reşedinţă. Ridică nenumărate biserici la Roma, Constantinopol şi în Ţara Sfântă. Cu toate acestea, Constantin primeşte botezul de-abia pe patul de moarte, în anul 337. În acel moment el declară:”acum trăiesc într-adevăr cu convingerea că merit viaţa veşnică, odată ce am primit lumina veşnică”. Meritele sale pentru marile servicii aduse creştinismului sunt recunoscute de biserică fiind cinstit asemeni unui apostol şi este trecut în rândul sfinţilor împreună cu mama sa.

Elena, o creştină activă

Semnul divin pe care îl primise Constantin înainte de bătălia de la Milvius devine motiv de meditaţie pentru Elena. Ea este atrasă de crucea pe care o vede continuu cu ochii minţii. Semnul îi este familiar. Îl văzuse de-atâtea ori în gesturile sau pe fruntea martirilor! Crucea aceasta parcă le dă creştinilor putere să înfrunte moartea cu seninătate , naşte în ei o bucurie fără margini şi luminează chipurile acelea umile şi prigonite. Trebuie să fie o putere minunată aceea care cucerise bogaţi şi săraci; ignoranţi şi învăţaţi ; lideri şi ostaşi. Cine eşti tu, Isuse? Până să-şi răspundă, iubirea faţă de Dumnezeul cel Adevărat îi inundă fiinţa şi creşte ca un copac imens ale cărui crengi vor să iasă din interiorul ei. În anul 312, ca o acceptare a acestei iubiri, Elena primeşte botezul. Deşertul credinţelor păgâne în care trăise până acum, începe să fie inundat de apa vie şi înnoitoare a sfântului botez purificându-i sufletul. Ea cunoaşte o fericire de care nu ştiuse până atunci. Liniştea îi este umbrită însă, de tragedia din familie:condamnarea şi uciderea, în anul326, a nepotului său Crispus şi moartea prin sufocare a norei Fausta, în vârstă de treizeci de ani, ca urmare a unui adulter. Durerea şi remuşcările lui Constantin, dar şi propria durere, o apropie şi mai mult de iubirea lui Hristos . Îşi împarte palatul de la Roma cu nevoiaşii cetăţii, înfiinţează case pentru bătrâni şi case de rugăciune, vizitează locurile în care mulţi creştini fuseseră martirizaţi, chiar şi închisoarea în care fusese ţinut Sfântul Petru. Pelerinajul în Ţara Sfântă o apropie şi mai mult de Mântuitorul ei. Aici construieşte trei biserici: una la Betleem, alta la Golgota şi a treia pe Muntele Măslinilor, de unde Iisus se ridicase la cer. Găseşte lemnul crucii lui Hristos din care duce o parte cu ea la Roma. Elena moare la vârsta de optzeci de ani, nu înainte de a-şi binecuvânta băiatul, pe Constantin...Împăraţii Constantin şi Elena sunt prăznuiţi de Biserica Ortodoxă la data de 21 mai , ziua morţii lui Constantin.

Georgeta Istrate

Balada iubirii

El a promis că va trăi atâta timp cât ea îl va iubi

Un vis ca o rugăciune...

Când miezul nopții bate

La tine gându-mi zboară

Nu pot trăi, iubite,

Din lumea-ți vino iară!

Ca vântul ce adie

Pe catifeaua nopții

Voiesc a ta iubire

Până în ceasul morții.

Prea greu m-apasă-n noapte

Singurătatea crudă,

Mă strânge lângă tine

Pe frunte mă sărută.

Prințul meu, ca o Minune,

Vino, vino mai degrabă,

Fericire fără nume

Căci iubirea mea te cheamă!

Povestea a-nceput ca un cântec:

Fără să știu, căutam fericirea.

Fără să vreau, am găsit iubirea.

Îl iubesc, îl ador, îl doresc

În fiece clipă, la el mă gândesc.

Într-o zi frumoasă de mai,

Într-o zi, parcă ruptă din Rai,

La poarta inimii mele bătea

O iubire cu aripi de catifea

Fără să știu, eu o așteptam

Fără să vreau, la iubire visam,

Gândul meu căuta printre stele

Un anume ceva ferecat în mistere

Am văzut fața lui în ape

Chipul lui l-am zărit printre flori

Ca năluca ce-apare în noapte

Și dispare-n neanturi în zori

Fără iubirea ta, nu aș avea nume,

Un sloi ori o piatră aș fi fără tine,

Un val izbitor de stânci neclintite,

O perlă pe țărmuri atât de străine!

Te văd printre flori, te văd printre stele

Cum vii din adâncuri, în visele mele

În fulgii de nea, în vii curcubeie

În inima mea, în strop și-n scânteie.

Georgeta Istrate

Bolile și psihoterapia

Terapeutul Nicu Ghergu

„Reţeta vindecării are trei componente: conştientizare, iertare şi autosugestionare pozitivă”, explică terapeutul Nicu Ghergu

Trăirile pozitive, stările de bucurie, de fericire, de mulţumire te înfloresc, te fac să ai încredere în tine, pe când stările negative te transformă într-o fiinţă neputincioasă. La nivel fizic, o stare negativă scade sistemul imunitar, iar o stare pozitivă creşte imunitatea cu peste 40 la sută.

Cauzele bolilor

Este pentru prima oară când terapeutul Nicu Ghergu lucrează cu Mădălina care, în anul 1995, a fost diagnosticată cu leucemie. A suferit 4 operaţii, în urma cărora medicii nu i-au dat şanse de viaţă. Şi totuşi, ea trăieşte. Cum este posibil?! Unii o numesc minune, alţii o numesc noroc sau credinţă. Surpriza cea mai mare, pe care nici marii psihologi nu au descifrat-o complet, vine din interiorul nostru. Psihicul uman schimbă lucrurile la 180 de grade prin atitudine pozitivă, putere de iertare, dorinţa de ridicare din starea de prăbuşire.
Viaţa Mădălinei a fost o dramă continuă, iar tristeţea şi suferinţa au creat în trupul fragil o boală necruţătoare. O copilărie trăită în frică şi lacrimi, continuată într-o căsnicie la nici 17 ani, cu bătăi şi umilinţe. Când a ajuns la capătul puterilor, a implorat ajutor: “Doamne, Dumnezeule, dacă Tu exişti, vreau să te cunosc!”. Strigătul acesta i-a schimbat viaţa, deoarece Dumnezeu i-a răspuns foarte repede. Mădălina ajunsese la limita dintre viaţă şi moarte, când “parcă din mine a strigat cineva: ridică-te, că altfel vei muri!”. Şi s-a ridicat. Acesta este tabloul unei vieţi care poate că seamănă izbitor cu a unora dintre noi sau ale cunoscuţilor noştri. În realitate, aceste drame sunt cauzele bolilor care ne macină vieţile. Eliminarea cauzelor este cel mai bun medicament.

O ruşine mereu vie

      Terapeutul începe şedinţa cu câteva exerciţii fizice de deblocare ale căilor de recepţie. Apoi, când pacienta este relaxată complet, vine prima întrebare: “Dacă ar fi să împărţim viaţa ta în trei etape: copilărie, adolescenţă şi maturitate, ce note i-ai da şi ce medie i-ai face?”. Mădălina, cu glasul pierdut, priveşte în tavan, apoi răspunde: “În copilărie mi-aş da 6, în adolescenţă 5, iar restul perioadei l-aş împărţi în două etape: în prima mi-aş da 4, iar în a doua 8. Deci media ar fi sub 6”. Întrebarea “cu ce probleme te confrunţi în prezent?” este dureroasă, căci Mădălina începe să plângă. Ca şi cum ar fi o ruşine, spune printre lacrimi “am leucemie!”. Câteva momente terapeutul tace. Apoi hotărăşte că, pentru moment, va evita subiectul acesta. Aduce apoi în discuţie perioada copilăriei sperând că, pentru nota 6, ar trebui să fie şi lucruri bune. Amintirile însă aveau să fie dramatice. Mădălina se îneacă în plâns, dar continuă: “Am avut un tată beţiv, din cauza căruia de multe ori dormeam pe străzi, în parcuri sau pe la vecini. Seara pleca şi noi nu ştiam dacă o să vină treaz sau beat. Îmi făceam ghiozdanul, îmi puneam pijamaua pe mine, deasupra uniforma, apoi aşteptam să vină acasă… să vedem dacă fugim sau nu. La şcoală am trăit un moment penibil când profesorul de sport ne-a spus să ne dezbrăcăm toţi în trening. N-am avut alternativă, aşa că am rămas în pijamaua mea oranj cu albastru. Culmea ironiei a fost că toţi copiii mi-au admirat «treningul», numai unei prietene bune i-am spus că, de fapt, costumaţia mea era pijamaua cu care fugeam de acasă şi pe care o aveam mereu sub uniformă… Amintiri frumoase nu prea am. Doar faptul că mama ţinea la noi şi se străduia să ne ofere tot ceea ce depindea de ea. A mai fost şi bunicul matern, care a încercat să contracareze cumva iadul în care trăiam. Mai sunt şi jocurile copilăriei, altfel mi-aş fi dat nota 3”. Terapeutul discută cu pacienta despre încercarea de a conştientiza stările prin care a trăit în copilărie şi de a vedea cum s-a simţit atunci. De exemplu, emoţiile pe care le-a avut când profesorul de sport i-a pus să se dezbrace: „Şi acum retrăiesc ruşinea acelor momente!”. Apoi vorbele îi sunt înăbuşite din nou de lacrimi.

Răspunsul specialistului

    “Există câteva posibilităţi de a acţiona asupra trecutului: varianta cea mai la îndemână este să rămâi cu ruşinea în continuare, dar asta nu va schimba cu nimic starea ta. Acest lucru însemnă că şedinţa de terapie nu-şi va fi atins scopul şi tu vei duce ruşinea ca pe o povară multă vreme de acum înainte. Varianta pe care ţi-o recomand este să conştientizezi problemele şi să încerci să te detaşezi de ele. Ştiu că este foarte greu, dar pot să-ţi dau o idee: imaginează-ţi un tablou în dreapta ta şi încadrează mental ruşinea pe care încă o trăieşti. Poţi?” Da, răspunde Mădălina. “Cum o percepi? Luminoasă, întunecoasă, în culori...?” “În culori vii!”, vine răspunsul. “Fă un efort şi depărtează acest tablou de tine. Lasă-l să se ducă încet în fundal, iar în prim plan adu, cu ajutorul imaginaţiei, un peisaj frumos cu o apă curgătoare... Depărtează acum imaginea ruşinii până ajunge doar un punct care se pierde departe pe linia orizontului”. În cabinet se aşterne tăcerea. După un timp, terapeutul propune reconstituirea momentului ruşinii. Îi cere să fie sinceră cu ea însăşi: “Mă văd pe mine în pijama, dar nu-mi mai este ruşine!”

    O strălucire de satisfacţie se vede pe chipul terapeutului şi un zâmbet care aduce uşurare luminează faţa Mădălinei. Nicu Ghergu mai face o încercare şi-i propune pacientei să încadreze într-un tablou mult mai mare problemele şi emoţiile care o încercau în momentele de nesiguranţă, când tatăl ei venea acasă şi îşi alunga soţia şi copiii. Încercarea a fost nereuşită. Fusese prea mult pentru o singură zi: “E foarte greu! Poate o s-o fac într-o şedinţă viitoare!”.

    Terapeutul explică: “Vindecarea se află în mâinile pacientului! Niciun medic sau terapeut nu-ţi poate garanta vindecarea, pentru că, în realitate, cauza bolilor se află în noi. Vezi bine ce poveşti îngrozitoare stau în spatele unei boli, ce drame, ce traume! Dacă fiecare ar fi sincer cu el însuşi, dacă ar trece din nou pe firul vieţii să conştientizeze sentimentele pe care le-a trăit şi pe care le-a ţinut ascunse mulţi ani, ar scăpa de probleme, s-ar vindeca. Este adevărat că-ţi trebuie curaj să vorbeşti despre stările prin care treci. Prin urmare, reţeta vindecării are trei componente: conştientizare, iertare şi autosugestionare pozitivă”.

Georgeta Istrate

Cine ești tu, Viorel Pop?

Îl văzusem pe Viorel Pop la televizor de mai multe ori. Atât de tare m-a impresionat, încât mi-am zis că, dacă o să merg vreodată la un bioenergetician, el va fi acela. Când mă aşteptam mai puţin, întâlnirea s-a produs. Aveam emoţii, din cauza asta credeam că o să stric tot. Dar nu a fost aşa. Din momentul în care i-am auzit glasul, orice emoţie a dispărut ca prin minune şi, cu toate că nu-l întâlnisem niciodată, m-am trezit exclamând entuziasmată, în timp ce mă îndreptam spre cabinetul lui: aud glas de brăilean de-al meu! Nu ştiu când m-am aşezat pe scaun, nu mai ştiu nici dacă am dat mâna cu el, vedeam doar un om înconjurat de icoane. Ce mi s-a părut ciudat a fost faptul că, în timp ce vorbea cu mine, se concentra spre televizor. Auzisem de la niște prieteni că, în terapiile sale, folosește culorile televizorului, dar nu-mi dădeam seama cum și de ce. Posibil să fi fost doar o presupunere. Cert este că, în acele momente, simţeam furnicături în tot corpul. Era ca o energie ce mă răscolea, o căldură îmi cuprinsese fiinţa, îmi ardeau obrajii şi auzeam ca prin vis:”ai dureri de coloană, ficatul nu este în regulă, picioarele şi mâinile îţi sunt reci, ai probleme la un sân,… de ce-ţi pare rău de viaţa pe care ai trăit-o până acum şi de ce, mă rog, nu porţi ochelari?!...”. Rămăsesem mută. Nici nu avusesem timp să mă dezmeticesc, nu-l întrebasem nimic şi el începuse să-mi citească toată viaţa. Cunoştea evenimente atât de intime din viaţa mea şi le spunea cu atâta precizie, încât am rămas fără cuvinte.

“Niciodată nu mi-a fost greu să rezolv un caz”

Mi-a povestit apoi despre karma pe care o am în această viață și mi-a dat câteva sfaturi. L-am întrebat cum crede că unul ca Hitler ar putea să-şi plăteasca păcatele... “ Un astfel de om nu-şi poate plăti datoriile decât dacă vine cu un destin de a ajuta sufletele să se mântuiască. Şi apoi… poate ţi se pare ciudat, cei care au fost închişi în lagăr şi au fost supuşi unor suferinţe enorme, gândindu-se că vor muri, în ultimele clipe şi-au îndreptat sufletele către Dumnezeu… Ei, ce-ţi spune asta?”...

Conversaţia era întreruptă din două în două minute de telefonul care suna continuu, dar el nu pierdea firul. Simţeam că nu mă mai doare nimic. Energia lui îmi transmitea o stare de fericire care-mi inunda inima. Povesteşte-mi , îi zic, despre un caz pe care l-ai scos cu greu la capăt. Zâmbeşte.” Niciodată nu mi-a fost greu să rezolv un caz, însă îmi este greu că nu am familia lângă mine ; meseria mă solicită atât de mult încât nu prea mai am timp de viaţă personală.”

Crucea de pe piept

Nu ştiu cum era Viorel Pop în toate zilele, dar acum radia de fericire, părea în largul lui şi chiar avea chef de glume. Am profitat şi l-am rugat să-mi spună ceva ce nu a mai spus nimănui. Mi-a întins o fotografie în care se distingeau nori, o aripă de avion şi un spectru luminos circular alcătuit din toate culorile curcubeului ce urmărea avionul îndeaproape. Fiind clarvăzător, ştia că avionul acela trebuia să se prăbuşească. Curcubeul era protecţia pe care o făcuse pentru fiul său şi colegii care-l însoţeau în călătorie. Copiii nu s-au putut abţine şi l-au fotografiat. Apoi, s-a îndreptat către calculator şi mi-a arătat o altă poză . Era el, alături de alte persoane într-o sală de aşteptare .Toţi, cu excepţia unei femei, erau învăluiţi într-un halou alburiu. Mă uitam nedumerită. Mi-a explicat ca acea persoană se ocupa cu vrăjitoria şi că în prezenţa ei începuse să aibă dureri de cap. A făcut protecţie pentru el şi pentru cei din preajmă.

Avea pe chip o bucurie ca de copil când îmi spunea toate astea. Îmi arăta tot felul de fotografii în care, lângă oameni, apar entităţi luminoase sub forma de îngeri, preoţi care în timpul slujbei sunt protejaţi de un fascicul de lumină albă, un botez la care apare chipul lui Iisus în apa din cristelniţă, cruci de lumină protejând biserici şi oameni.”Vrei să vezi ce mă protejează?” Este posibil aşa ceva ?! îi răspund eu tot cu o întrebare. Îşi ridică bluza şi ,pe pieptul său,am văzut o cruce perfectă. Din nou rămăsesem fără cuvinte. Aş fi vrut să-l rog să mă lase să fotografiez acea cruce, că altfel n-o să mă creadă nimeni, dar nu am îndrăznit.Poate data viitoare….

“Pe mine nu m-a primit!”

Viorel Pop în timpul ședințelor de vindecare

Când am plecat din biroul lui, pluteam. Ca să-mi revin, m-am aşezat pe un scaun, în sala de aşteptare. Era plin. Unii veniseră pentru diagnosticare, alţii pentru clarviziune, iar cei mai mulţi îşi aşteptau rândul pentru tratament. Erau oameni de toate vârstele , inclusiv copii. Fiecare cu propria dramă, cu propriile speranţe, cu propria credinţă.

“Acum doi ani îmi aşteptam moartea. Medicii îmi dăduseră cel mult o lună de viaţă. Dintr-o hepatită cronică de tip C, făcusem ciroză. Eram paralizată şi, pentru nevoile fiziologice, ai mei foloseau pampers. Îmi cumpăraseră loc de veci şi, cu toată tristeţea, familia se pregătea pentru înmormântare. De pe patul de suferinţă, l-am văzut pe domnul Viorel Pop, la televizor. Am simţit un impuls. Speranţa mea înviase într-o clipă. M-au adus pe braţe şi, în câteva minute, reuşisem să fac câţiva paşi. Acea energie îmi cuprinsese toată fiinţa… Acum sunt aici şi mă bucur de fiecare clipă de viaţă , am renăscut… Au trecut doi ani de când soarta-mi era pecetluită”, îmi spune cu lacrimi de fericire una din pacientele terapeutului.

Am ieşit în curte . O doamnă , care avea o pareză facială vizibilă, stătea rezemată de peretele clădirii. Când m-am apropiat, mi s-a plâns: “Pe mine nu m-a primit! A zis să nu mai fiu rea, să merg mai întâi să ma împac cu oamenii cu care sunt certată, să mă rog mai mult la Dumnezeu şi de-abia după aceea să mă întorc la el, să mă vindece.”

M-am îndepărtat, dar o întrebare îmi revenea obsedant în minte : Cine eşti tu, Viorel Pop?

Georgeta Istrate

Pe urmele lui Grigore Tocilescu- excursie la Adamclisi, ultima parte

Un strop de istorie…

Cu toate că în această zonă s-au descoperit urme care preced anii 101-102, s-ar putea spune că istoria acestor locuri începe în primii ani ai secolului al II-lea când, provocat de atitudinea sfidătoare a dacilor, Traian decide să transforme Dacia în provincie romană. Astfel că împăratul roman trece Dunărea şi înaintează spre capitala statului dac, ajungând la începutul iernii 101 d.Hr, aproape de Sarmizegetusa. Decebal reuşeşte să atragă de partea sa triburile traco-dace, sarmate şi germanice din nordul şi nord-estul Daciei, formând o coaliţie.

El construieşte un plan prin care vrea să prindă armata romană, aflată în acel moment undeva în munţii Daciei, între două fronturi. Un portret militar al regelui dac ni-l face Cassius Dio, care spune că “ era foarte priceput la planurile de război şi iscusit în înfăptuirea lor, ştiind să aleagă prilejul pentru a-l ataca pe duşman şi a se retrage la timp. Dibaci în a întinde curse, era un bun luptător şi se pricepea să folosească izbânda, dar şi să iasă cu bine dintr-o înfrângere”.

Aşadar, alianţa formată de Decebal urma să vină dinspre Moesia în spatele armatelor romane. Situaţia fiind destul de îngrijorătoare, însuşi împăratul roman preia conducerea operaţiunilor militare şi porneşte pe Dunăre în întâmpinarea coaliţiei.

Din nefericire pentru Decebal şi aliaţii săi, iarna 101-102 d. Hr. a fost blândă, iar dezgheţul, intervenit prea devreme, a făcut ca mulţi luptători de-ai săi să-şi găsească sfârşitul în apele Dunării în timp ce încercau să pătrundă prin Dobrogea, în estul Moesiei Inferioare şi la sud de Balcani. Această tragedie a dat posibilitatea lui Traian să-şi folosească flota pentru a transporta rapid trupele de pe frontul dacic, pe noul teatru de război. S-au dat lupte grele al căror ecou s-a păstrat şi în numele oraşelor Nicopolis ad Istrum şi Tropaeum Traiani. După înfruntarea de la Nicopolis – Oraşul Victoriei- de pe teritoriul de azi al Bulgariei, s-a dat o luptă crâncenă pe platoul de la Adamclisi. Victoria, cu mari pierderi umane, a revenit romanilor; dovadă complexul comemorativ de pe Dealul monumentului (Complexul Muzeal de la Adamclisi, Ghid ilustrat, 2011, p.8).

Monumentul Triumfal de la Adamclisi se află la o înălţime de 151 metri faţă de nivelul mării, cel mai înalt punct din această regiune. Lucrarea domină relieful deluros de jur împrejur, iar locul a fost probabil ales şi cu scopul de a pune în valoare simbolul forţei romane. Sângeroasa bătălie desfăşurată pe platoul de la Adamclisi a arătat încă o dată superioritatea tehnică şi tactică a romanilor. Cu toate acestea, bătălia a fost câştigată cu greu de romani. Ghidul spune că “dacă nu intervenea un ofiţer - praefectus castrorum - ce conducea o armată de profesionişti, romanii nu ar fi câştigat bătălia ce s-a dat pe aceste locuri. Acest comandant a înclinat balanţa, iar la final, în cinstea victoriei, a fost ridicat monumentul. În onoarea acelui comandant, care a şi murit pe câmpul de luptă, s-a ridicat un mausoleu, la o distanţă de circa 50 metri.

Ca urmare, victoria Romei avea să decidă soarta statului dac, iar Dacia avea să fie transformată în provincie romană câţiva ani mai târziu, respectiv 106 d.Hr. Convieţuirea daco-geţilor cu romanii a constituit baza etnogenezei româneşti.

Pe lângă Monumentul Triumfal de la Adamclisi, care comemorează izbânzile împăratului roman, şi mausoleul dedicat comandantului pe care l-am menţionat, Traian a construit şi un altar în cinstea celor peste 3800 de soldaţi căzuţi în luptă, ale căror nume sunt săpate în piatră pe pereţii altarului. Inscripţia conţine emoţionantele cuvinte: „în cinstea şi amintirea celor mai viteji bărbaţi care au murit năpraznic, luptînd pentru patrie”.

Georgeta Istrate