Cu ce l-ai mituit pe gardian?
Văzând atâta ostilitate, femeia întoarse spatele
și se îndepărtă.Uimit, bărbatul o urmări cu privirea, din patul lui de fier,
apoi sări ca ars. Strângând gratiile cu amândouă mâinile, strigă:
- Cristina, stai!
- Da,
domnule Irimia,v-au mai rămas cuvinte urâte cumva și nu aveți cui să le oferiți?
Făcându-se că nu aude, domnul Irimia,
răspunse:
-
La urma urmei, de ce să nu fiu de
vânzare? Cu ce ziceai că l-ai mituit pe gardian?
-
Cu verigheta, domnule.
-
Și crezi că merita să faci un
astfel de sacrificiu, numai pentru a-ți pierde o după amiază de sâmbătă, pe culoarele unei închisori, în
compania unui tiran ca mine?
-
Sinceră să fiu, am crezut că
merită. Chiar mai mult decât atât...
-
Zău?! Se miră bărbatul
apropiinduse mai bine de gratii pentru a o privi pe îndelete. Îmi place cum
ești îmbrăcată. Bleu-ciel te prinde foarte bine, veneai în culoarea asta și
când îți eram șef.
-
Deci vă amintiți perfect de
mine...
-
Cum naiba să nu-mi amintesc? Erai
cea mai frumoasă femeie din firma mea! Acum îți pot mărturisi, că nu am nimic
de pierdut. Simțeam o atracție stranie față de tine. Ca și cum te-aș fi
cunoscut de când lumea. Nu cred că era o atracție sexuală obligatoriu, dar îmi
plăcea să te urmăresc atunci când erai preocupată. Și,din biroul meu, îmi era
dor să te văd. Așa că mă uitam pe monitor și te priveam minute în șir. Voiam
să știu ce mă atrage atât de mult la tine.
-
E un mod cam ...
-
Pervers?
-
Nu știu...n-am știut că v-am atras
atenția...
-
Singura chestie care mă deranja
era faptul că purtai niște rochii maxi. Tu de mini n-ai auzit? Ești încă tânără
și ai un corp superb, cred că ți-ar sta bine...
-
Mă faceți să roșesc, domnule
Irimia. Și, mă rog, de ce poartă femeile rochii sau fuste mini? ... Rochiile pe
care le port, atât croiala, culoarea sau lungimea, reprezintă moda mea, e ceea
ce simt eu în interior.
-
Ei hai, nu te ambala așa! Nu am
știut că ai idei fixe în privința asta! Și, la urma urmei, ce vezi atât de rău
că ne desfătăm și noi bărbații puțin privirea?
-
Ajunge! Îl întrerupse femeia
nervoasă. Eu am venit aici să discutăm alte probleme, dar m-am înșelat.
-
Și care e problema ta, fătucă?
-
Venisem la dumneavoastră pentru că
vă consideram altfel, un om integru, un model...
-
Vezi c-ai început să faci poezii.
Și, al naibii să fiu, niciodată nu mi-a plăcut poezia!
-
Păcat. Poeții sunt sufletul unei
națiuni. O națiune fără suflet nu valorează nici cât o ceapă degerată.
-
Ia te uită! Știi că eu te-am
angajat la firma mea din compasiune? Mă mișcase foarte mult povestea ta și mi-am zis:
săraca, ia s-o ajut! Mi-era teamă să nu te sinucizi și m-am gândit că
te-aș fi avut pe conștiință toată viața.
Mă gândeam că n-ar fi rău să am și eu grijă de cineva. Așa că, fără
să-ți dai tu seama, te urmăream mereu, te ocroteam din umbră. Dar s-a întâmplat
un lucru ciudat. De la milă am ajuns la o mare simpatie. De aceea nu te-am lăsat
să pleci de câte ori ți-ai dat demisia
sau ai plecat fără să te intereseze nimic. Într-un fel, mi se părea că semeni
cu mine, că la fel ca tine eram și eu în tinerețe. De aceea, micuța mea, nu se
atingea nimeni de tine, câtă vreme eram eu prin preajmă. Și acum îmi vii aici
și mă judeci?!
-
Nu, nu vă judec. Vă rog să mă
iertați dacă ați înțeles așa. Apropo, dacă aș fi știut că m-ați angajat din
milă , n-aș fi acceptat postul niciodată.
Georgeta Istrate
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu