Pictorul Gheorghe Pogan – “Falsă retrospectivă ” (V)- ultima

       În seara vernisajului expoziţiei “Falsă retrospectivă”,  pictorul Gheorghe Pogan mi-a mărturisit că este obosit, că în ultimele zile se ocupase de punerea tablourilor pe perete într-un fel anume , în aşa fel încât fiecare  să fie pus în valoare . Mi-a mai spus că detaliile i-au luat mult timp. Că a dorit să creeze invitaţilor o stare specială, în care întreaga expoziție să inducă o trăire asemănătoare cu atmosfera dată de   Micul Palat din Paris, cu  nuferii lui Monet – o stare de  liniște, de detașare. A vrut de asemenea, ca expoziţia în integritatea ei, să lase  o undă  de mister…

Lumina ca vehicul al ideilor

   Când l-am întrebat de timpul petrecut cu arta pe care o creează, mi-a dat un răspuns aproape matematic: “nu sunt obsedat de ea! De obicei, sunt un voluntar pe tema asta. Mă hotărăsc să fac un anumit lucru și atunci îl fac!Asta e povestea ardelenilor care zic : hai ş-om mere!

-        Ce vă inspiră, cum vine inspirația ?

-        Eu sunt un pictor în general lipsit de talent…

-        Nu este adevărat!, îl contrez eu.

-        Ba da, e adevărat, în măsura în care van Gogh a fost un pictor lipsit de talent și este unul dintre cei (mai mari?!) …”( mă văd nevoită să cer scuze cititorilor mei, dar cele câteva cuvinte rostite în continuare de pictor, pe care le-am pus în paranteză, cred că nu le-am înţeles bine. Am ascultat înregistrarea de sute de ori! Într-adevăr era şi un pic de zgomot în sală, mai degrabă un murmur creat de conversaţiile invitaţilor. Am vrut să scot fraza cu Van Gogh, dar mi s-a părut că fur din strălucirea discursului. Aşa că am decis să pun această paranteză).

    “ Mi-am pus următoarea problemă :toată lumea poate picta folosind culorile. Singurul care pictează cu lumină este Dumnezeu. Uneori încerc și eu. Ce am încercat să fac a fost să pictez folosind lumina ca vehicul al ideilor mele și să o transpun aici. Dacă vorbim de inspirație, ea  este dată doar de  nevoia de a crea -  Dumnezeu! De cele mai multe ori, pictura se face singură! Nu ai măiestria aia să te duci până acolo. Dar ea începe să se construiască, vine de la sine, încep să lucreze formele între ele, să aibă corespondență, să te trimită la lucruri făcute sau la unele pe care vrei să le faci. Fiecare lucrare este un instantaneu, o chestie înghețată undeva, a devenirii tale - relațiile tale cu trecutul și viitorul! E poveste filozofică,  complicată, mai mult decât povestim noi aici"…

În căutarea timpului

   

     Mereu am crezut că un om care are capacitatea de a crea , are nevoie să fie liber din toate punctele de vedere. Dar pentru asta trebuie ca  persoanele care-i sunt  aproape, să-i ofere această libertate . Artistul , fie el pictor, scriitor, cântăreţ, etc, va răsplăti lumea cu  frumuseţea pe care i-o oferă, pe care el, în liniştea şi libertatea lui, o creează.  Poveri precum câştigarea existenţei printr-o slujbă oarecare , plata facturilor, schimbarea scutecelor  şi alte chestiuni, îi ucid talentul sau cel puţin nu-i dau voie să se manifeste. Arta , oricare ar fi ea , are nevoie de timp sau poate de ieşirea din timp…

-        Când faceți o lucrare, intrați  în ea, vă rupeți de realitate, cum se întâmplă acest lucru ?

-         În ultima vreme, cu multă  dificultate. Sunt prins între stările în care mă pune viaţa şi pictură. În urmă cu mulţi ani  îmi era mult mai ușor  să fac figura asta, numai că  nu aveam tehnica de lucru . Atunci, eram în căutarea tehnicii. Acum, am tehnică, dar sunt în căutarea timpului. Lucrez… nu știu câte ore pe zi, 5-6 ore, cât mă pot  împărţi  între chestiunile de familie, mai ales cele medicale, plus  partea de  conducere a Uniunii Artiștilor Plastici - zona de cenzorat, de urmărire a tuturor chestiunilor legale, statutare şi altele. Vă închipuiți cum trebuie să comut eu de la o treabă administrativă la una din zona medicală, pe urmă să sar la una din zona artei. Am încercat să las să se contamineze cât mai puțin pictura, dar se transmite totuşi o stare a mea de deplasare…

Ca să ieşim puţin din zona asta oarecum cenuşie, am încercat să fac o glumă: faceți slalom bine, după cum văd !

-        Da, încă mai râd!

Visul artistului

  Îl acaparasem destul pe Gheorghe Pogan în seara aceea misterioasă. Şi totuşi, am insistat.  L-am întrebat dacă are un vis măreţ în ceea ce priveşte arta sa.

     “Povestea cu cele două dimensiuni, transformate în trei dimensiuni și uneori în a patra dimensiune, este un vis mai vechi pe care încerc să-l materializez. Este  o intenție de a ajunge la o pictură în care să poți intra - așa cum contemplarea imaginii te absoarbe, tot astfel să poți pătrunde într-o pictură. Să te simți copleșit de jur împrejur de spațiul cultural, de atmosfera pe care ți-o creează picturile - și de acolo presiunea materiei, presiunea culorii, presiunea dimensiunilor, presiunea spațiului, a luminii și a întunericului în acest univers. Am şi  o explicație pentru urmele  geometrice care apar în colțurile lucrărilor mele . Ele ar fi trebuit să ajungă în spatele privitorului, ca imaginile să îl absoarbă”. 

Georgeta Istrate

Pictorul Gheorghe Pogan – “Falsă retrospectivă ” (IV)

  Fântâna timpului 

   Când am intrat în spațiul expozițional al Căminului Artei, care găzduia lucrările artistului Gheorghe Pogan,  lucrarea care m-a atras în mod special a fost “Fântâna timpului”. Ştiu că este  imprecis să ceri unui  artist să-ţi vorbească despre felul în care a creat o lucrare. El va povesti, însă cuvintele nu pot reda cu acurateţe sentimentul ce a constituit motorul lucrării respective. Cu toate acestea, când am prins câteva momente  cu artistul, nu am ratat ocazia de a atinge acest subiect. 

Variaţia luminii 

Fântâna timpului

-        Spuneți-mi câteva cuvinte despre “Fântâna timpului ”, căci mi se pare o lucrare extraordinară. 

-        “Aici am aplicat ideea de a pătrunde în interiorul lucrării, în așa fel încât ea să te cuprindă de jur împrejur.  Pe măsură ce vă apropiați, veți vedea că aici și aici (în timp ce-mi vorbește, arată pe lucrare) sunt elemente de margine, elemente din laterale…Şi toată povestea e focalizată spre concavitatea despre care vorbea domnul Cătălin Bălescu, rectorul UNARTE, la început . Iar restul sunt elemente formale care pot fi orice”.

 Zic, obiectele pictate au margini de lumină. De undeva , dintr-un întuneric mai mult sau mai puţin pronunţat , ţâşneşte lumina. Surprinzător.  

-        Da, întotdeauna lucrările au un  halou pentru că…Se oprește un pic, exact ca un profesor care simte că nu este înțeles de elevi, apoi revine “spuneam că nu există în natură concretețea liniei drepte și acuratețe. Există o permanentă transformare care se produce exact pe variația luminii,  prin capacitatea acesteia  de a fi corpuscul şi undă  simultan. Și atunci am încercat să transpun această poveste și să dau o aură de mister lucrurilor pe care le vedeți -  cu trimitere la memorie, la cultură, la scheme muzicale. Eu ascult, de obicei,  foarte multă muzică în timp ce lucrez, și de multe ori mă influențează   nu ritmul, ci atmosfera pe care o creează, stările pe care mi le provoacă”.

Georgeta Istrate

Pictorul Gheorghe Pogan – “Falsă retrospectivă ” (III)

Emoție, curiozitate, încântare

    Parterul Căminului Artei devenise neîncăpător. Invitații la vernisaj se opreau pe rând în fața lucrărilor, iar pe chipurile lor am văzut încântare și mirare. Inseparabile. Oamenii discutau între ei pe marginea lucrărilor artistului Gheorghe Pogan. Contextul expoziției strânsese aici o parte semnificativă a cunoscătorilor şi iubitorilor  de artă din București.  Nu mi-au rămas indiferente câteva persoane -  jurnaliști la  Evenimentul Zilei. Cândva fuseserăm colegi. Poate de aceea eram așa emoționată. Printre ei se afla și Grigore Cartianu, pe care sigur îl cunoașteți din desele apariții la televizor.

   Artistul şi opera sa erau una!

Dar curiozitatea mea a fost artistul însuși. Un tip înalt, zvelt,  surâzător, mereu gata să facă o glumă. Și-mi părea că nu are vârstă. Îl priveam de la distanță, încercând să descifrez în delicatețea mișcărilor, misterul lucrărilor sale. Copilul seamănă cu părinții săi ; creația unui artist seamănă cu plăsmuitorul ei. Și da, în seara aceea de început de iulie, Gheorghe Pogan semăna cu fiecare dintre lucrările sale și cu toate la un loc . Aceeași lumină abia perceptibilă, aceeași aură de mister  izvorâtă din magia culorilor ascunse după alte culori, aceeași tentativă de ieșire spre mai multe dimensiuni. Artistul și opera sa erau una!

“Umbră captivă “– atât de simplu! 

       Nu știu de ce, din zecile de lucrări expuse, “Umbră captivă” mi-a atras atenția într-un mod special. Ceva din mine a rezonat  sau poate că destinul mi-a șoptit că trebuia să scriu despre ea. L-am întrebat pe artistul Gheorghe Pogan care a fost impulsul de a aduce pe lume această lucrare, în egală măsură obișnuită și misterioasă. Îmi făcusem în minte o grămadă de gânduri și idei, dar niciuna nu s-a potrivit sută la sută cu explicația pe care am primit-o chiar de la făcătorul ei. “De spus ce m-a inspirat e mai complicat, pentru că n-am o istorie anume. Eu, de obicei, îmi construiesc imaginile răsfoind  diverse reviste, observând  tot ce se întâmplă în jur, de fapt îmi iau ideile din viața cotidiană. Din combinația acestor impresii, la un moment dat, încep să-mi scriu câte ceva și să-mi fac niște schițișoare. De aici pornesc! Și aici funcționează altceva. Nu e un lucru special, este aplecarea mea spre o anumită profunzime a culorii, a spațiului. Practic, am separat umbra printr-un câmp de lumină. Acum, ea este ca o proiecție, nu are aceeași adâncime și nici nu este de aceeași dimensiune cu a pătratului. Și atunci e captivă. De fapt, ea e captivă în memorie”.

Georgeta Istrate

Pictorul Gheorghe Pogan - “Falsă retrospectivă ” (II)

“Laponă”- natură autentică şi natură artificializată

  

Laponă

    Lucrarea de față este inspirată de Lapona Enigel a lui Ion Barbu. Este   prezentată așa pentru că are o istorie de prin ‘91 – ‘92, când am fost cu un grup de astfel de lucrări la Arras,în Franţa. Expoziția a avut loc într-o sală gotică imensă. A fost atât de interesantă, încât s-au înregistrat vreo zece mii de vizitatori într-o săptămână. La vernisaj a venit un senator de Arras, însoțit de  ministrul culturii la vremea aceea. Și toată lumea a zis: ce sânge proaspăt vine prin voi în arta franceză! Asta după ce înainte cu câteva zile, spuneau : ai noștri, nimic! Și, într-o seară, când ne-am adunat mai mulți, le-am explicat ce se întâmplă cu arta din est și ce se întâmplă cu arta franceză. Și când le-am vorbit de Pignon și de alți artiști de-ai lor, și am intrat în descrierea creației lor, atunci lucrurile au început să se schimbe. Mi-am dat seama că noi eram priviți  ca niște maimuțe parașutate din estul sălbatic în vestul civilizat. Lucrarea aceasta și încă vreo zece, cinsprezece lucrări expuse în sala gotică de acolo, au fost înconjurate fin, așa cum se vede aici, de ierburi din Câmpia Panonică. Am adunat diverse chestii de la  polonezi de la cehi -   pe care le-am găsit în drumul nostru cu mașina. Le-am depozitat într-un săculeț și am pus lucrările, fiecare înconjurată de câte un teritoriu din ăsta concret. 

Arta – provocarea simţurilor

       

    Mă uit mai bine la acea lucrare ce pare din piatră și întreb : ce material ați folosit? Artistul mă privește câteva clipe și hotărăște altceva : hai să vedem! Îi spun că eu lucrez la muzeu și că acolo nu e voie să atingi operele de artă. El insistă : hai să vedem!!! Zâmbește a surpriză. Ating și sunt uimită. Constat că este un material extrem de ușor. Zic : carton sau ce ați folosit? Da! Ăsta e rolul artei. Să falsifice realitatea și să provoace simțurile să vadă dincolo de ceea ce sunt obiectele.  De fapt, e natură. Aici e natură autentică pe moarte, arătând spre cuibul creat din iarbă aproape uscată, iar aici este natură artificializată, surogat. Dar pentru cel care percepe creația, nu există diferență decât de ordin cultural. Și exemplul cel mai clar este cel despre expoziția de care vă povesteam mai devreme. În timp ce  toate exponatele erau frumos aranjate pe jos, un vizitator a venit însoțit de câinele său. Și prima reacție pe care a avut-o câinele, a fost să facă pipi pe una dintre lucrări.

    M-am gândit în clipa aceea că poate acel câine încerca să-şi marcheze teritoriul.  Însă artistul avea o altă părere : el nu avea cum să-și marcheze teritoriul, căci lucrarea era așezată chiar în mijloc.  Nu mi-a venit altceva în cap în momentul acela decât că au avut de-a face cu  un câine “artist”. Se pare că gluma i-a plăcut, căci a aprobat râzând. Apoi, după o secundă de gândire, ca și cum chiar în acel moment ar fi avut o revelație extraordinară, a adăugat :da, da, da, da!!!

Georgeta Istrate

Pictorul Gheorghe Pogan - “Falsă retrospectivă ” (I)

   

      Lucrările lui Gheorghe Pogan au  “  rafinament cromatic,  vibrație şi  tonalitate gravă. Artistul  a ieșit din limita convențională a dreptunghiului sau a pătratului, a spațiului rectangular,  oferindu-i o gamă mai nuanţată .Este un exercițiu de exasperare a unui artist în fața unei forme și a unei viziuni care, ori nu a fost suficient de bine receptată, ori artistul nu o regăsește ca un reflex complementar a ceea ce vede el de fapt” (Cătălin Bălescu, rector UNARTE).

Pictor şi poet

       

     

    Nu sunt critic de artă, ci un privitor și un călător prin spații cât mai diferite. Am intrat să vizitez expoziția domnului Gheorghe Pogan, în ideea identificării altor emoții și percepții decât cele la care viața mă supune în mod curent.  Și am ales bine, pentru că am găsit un artist cu o viziune  diferită de tot ce am cunoscut până acum . Ceea ce m-a încântat în mod special, au fost titlurile lucrărilor. Acestea sunt de-a dreptul poetice. Practic, am descoperit un spațiu expozițional în care pictura și poezia nu pot fi separate. Autorul îmi confirmă faptul că scrie și poezie. Şi fiindcă nu vreau ca mintea să o ia razna căutând explicații și simboluri inexistente în lucrările domnului Gheorghe Pogan, mă gândesc să aleg câteva lucrări și să-l întreb cum anume au fost create, ce anume l-a inspirat şi ce a vrut  să transmită minţii şi inimii privitorului.

Noduri criptice – răscruce de drumuri

  

 

Noduri criptice

  Prima lucrare pe care am ales-o se numeşte “ Noduri criptice”. Mi s-a părut o lucrare misterioasă, iar formele și cromatica de-a dreptul speciale.Ce ați simțit  şi la ce v-ați gândit când ați creat-o?

   “E destul de complicat… Lucrarea e de prin ’82, iar pe vremea aia eram foarte de revoltat de tot felul de chestii şi încercam să ies din cele două dimensiuni care nu-mi erau satisfăcătoare. Voiam să rup spaţiul, să  înțeleg  altfel decât bidimensional. Şi îmi puneam următoarea problemă: toate  revoluțiile în arte au modificat temă, tehnică, subiecte, etc. Și s-a făcut revoluție în culoare, în tratarea  liniară, grafică… Singura revoluție care nu s-a făcut  până atunci a fost  cea a ieșirii din formă, a spargerii cadrului tabloului. Însă dincolo de ce-am vrut eu, a existat un accident de un firesc înnebunitor. În fine, la un moment dat, în timp ce lucram, mi s-a rupt un șasiu . Și dintr-o dată, a apărut  suprafața regulată . Eu sunt foarte atent la detalii de această natură şi,  obișnuit cu surprizele materiei și materialelor , am tras concluzia că e o zonă care trebuie exploatată.  Și atunci am trecut la aceste șasiuri rupte, să le transpun în  pânză. Aici este șasiul din lemn, simplu. Asta este deja  geometrie riemanniană. Este combinația de euclidian, spațiul euclidian, spaţiul riemannian -  cel în care linia dreaptă este o chestie care naște linie curbă.  Practic,  în natură, linia dreaptă nu există! Este invenţia ochilor noștri, o invenţie a percepției noastre acumulată prin educație. Transmitem generațiilor, prin educație, o grămadă de  adevăruri pe care noi le-am acumulat, dar ele sunt adevăruri aproximative. Și atunci am încercat să ies din zona asta și am intrat într-o bidimensiune adăugând   trimiteri la troiţă.  Asta ( și arată spre lucrare), are o trimitere oarecare la o troiță . Toată  povestea asta mi s-a părut că   se întâmplă undeva, la o răscruce de drumuri: ale mele cu ale contemporanilor. Și atunci am denumit toată povestea asta “Răsadniță”,   “Noduri criptice”… Ea mai are un titlu dincolo de acesta care se vede aici. Am creat o serie de lucrări de tip  bidimensional. Ele se află pe undeva prin Germania și nu mai știu pe unde.

  În lucrare există elemente simbolice: flacără, încrucișare de drumuri… Aici  sunt încă  într-o zonă a figurativului care, dacă apelezi puțin la memoria vizuală și treci peste prejudecăți, sunt imediat  recognoscibile. Asta e povestea acestei lucrări.

Georgeta Istrate