Aristotel, tipuri de prietenie (III)

Prietenia bazată pe plăcere, interes  sau utilitate

Aristotel spune că acestea sunt asemănătoare cu prietenia perfectă. Numai că acest fel de prietenie este valabilă atâta timp cât ei îşi oferă unul altuia acelaşi lucru . Prietenia bazată pe relaţii erotice , care are ca scop un interes,  durează mai puţin , căci ea dispare  o dată cu interesul : “ prieteniile bazate pe plăcere sau pe interes sunt posibile şi între doi oameni vicioşi, şi între un om virtuos şi unul vicios, şi între unul nici virtuos, nici vicios şi oricare altul. Este clar însă că prietenia bazată pe valoarea personală  nu este posibilă decât între oameni de virtute , căci oamenii vicioşi nu se simt atraşi  unul de altul decât dacă e vorba  de un interes”. Oamenii vicioşi sunt instabili faţă de ei înşişi şi faţă de ceilalţi. Prietenia lor durează numai cât   găsesc plăcere unii în viciul altora. Dacă această plăcere nu mai există, prietenia se destramă.

 În aceeasi categorie se află prietenia bazată pe utilitate. Nici aceasta nu este sortită altui  sfârşit. Şi aceasta se va destrăma uşor în momentul în care încetăm a mai fi utili. Or, utilitatea este ceva trecător, variind după imprejurări şi nevoi. Aceste prietenii oferă o fluctuaţie continuă, determinată de gradul de necesitate şi de utilitate al persoanelor implicate. Aceste prietenii pot fi dureroase. Egoismul conduce aceste prietenii către nişte limite ce pot să afecteze profund sentimentele unei persoane. Aceasta s-ar putea simţi folosită. “ Când însă serviciul este adus în mod dezinteresat, ci în vederea unei  recompense, cel mai bine este, desigur, ca recompensa să fie  cea care ambilor le pare  echitabilă. Dacă însă acest acord nu are loc, se va admite că e nu  numai necesar, ci şi drept, ca acela ce primeşte primul serviciul să-i fixeze valoare; căci dacă-l recompensează pe celălalt cu echivalentul avantajului sau plăcerii primite, schimbul va fi echitabil”.

Viaţa în comun

Viaţa în comun este un alt criteriu pe baza căruia oamenii caută ajutor şi se tolerează reciproc. În acest caz se creează o obişnuinţă , un ataşament deliberat faţă de o persoană. Cei ce trăiesc împreună doresc binele celor pe care-i iubesc, dar binele este pentru ei înşişi , căci : “ omul virtuos, devenit prieten, devine un bine pentru cel căruia-i este prieten. Şi astfel, fiecare îşi iubeşte propriul bine, oferindu-i acelaşi lucru în schimb  (...) Se spune doar că prietenia înseamnă egalitate”.

“Prin urmare, când prietenia se bazează pe interes , ne iubim prietenii pentru propriul nostru bine , iar când se bazează pe plăcere, îi iubim pentru propria noastră plăcere. În ambele cazuri, prietenul nu este iubit pentru ceea ce reprezintă el în esenţa sa , ci în măsura în care ne este util sau plăcut. Asemenea prietenii au deci un caracter accidental , de vreme ce persoana iubită  nu este iubită pentru ceea ce este ea însăşi, ci întrucât poate oferi fie un avantaj, fie o plăcere. În consecinţă , prieteniile de acest fel se destramă uşor , cei în cauză neputând rămâne prea mult timp aceiaşi ca la început: în clipa în care încetează să fie plăcuţi  sau utili, încetează şi să fie prieteni”.

   Oamenii dificili, mereu nervoşi, negativişti îşi fac cu greu prieteni:  “ nici bătrânii, nici oamenii ursuzi nu se arată înclinaţi spre prietenie; ei sunt prea puţin plăcuţi şi nimeni n-ar rezista să-şi petreacă tot timpul  într-o companie supărătoare  sau, oricum, dezagreabilă. Căci tendinţa  cea mai pronunţată a naturii este să evite neplăcerea şi să caute ceea ce este plăcut. Cât despre cei ce se agreează unii pe alţii fără să-şi ducă însă viaţa împreună, ei par animaţi mai degrabă de bunăvoinţă decât de prietenie”. Cu cât un om este mai ursuz şi mai în vârstă, are un caracter mai greu de suportat, prietenia este mai departe de el. La polul opus se află  prietenia între tineri, ei fiind mai generoşi, mai deschişi şi nu sunt întotdeauna interesaţi material.

  De asemenea, prieteniile între cetăţi se bazează şi ele pe interes, creând alianţe  care au la bază interese reciproce.  Oamenii care nu au virtuţi caută binele lor , dar o prietenie imperfectă nu poate fi bazată şi pe interes, şi pe plăcere deoarece: “ rar se află reunite trăsături de caracter accidental”.

Georgeta Istrate

Aristotel, tipuri de prietenie (IV)

 Oamenii cu funcţii înalte

   De asemenea, oamenii care au funcţii înalte, au două feluri de prieteni : unii sunt agreabili, iar alţii le sunt utili. Aristotel spune că doar în cazuri rare unul şi acelaşi om poate  să  fie şi plăcut, şi util. Cei aflaţi la putere au nevoie de oameni care să-i amuze şi oameni supuşi,  care să le execute ordinele.

În cazul în care prietenia implică superioritatea uneia dintre părţi , cum ar fi cea  a tatălui faţă de copil, sau a oricărei persoane mai în vârstă faţă de una mai tânără, este vorba despre o persoană cu autoritate şi una subordonată. În acest caz,  datele problemei se schimbă: “ prietenia părinţilor faţă de copii nu este acelaşi lucru cu  cea a unui superior faţă de un subaltern, dar nici măcar cea a tatălui faţă de fiu  nu este acelaşi lucru cu cea  a fiului faţă de tată sau ce a soţului faţă de soţie  cu cea a soţiei faţă de soţ. Căci virtutea şi  funcţia proprie  fiecăruia dintre ei sunt diferite  şi diferite sunt şi motivele  sentimentelor lor; diferite vor fi, în consecinţă,  şi sentimentele lor de afecţiune şi prietenie”. Aceste relaţii se schimbă în timp , iar când diferenţele devin foarte mari  “ ca de la om la zeu”, prietenia nu mai este posibilă. Prietenia între un soţ şi o soţie este ceva firesc , omul fiind înclinat spre viaţa de cuplu mai mult decât spre cea în  societate. Soţii au îndatoriri diferite , se ajută reciproc, în acest caz, ei îmbină  utilul cu plăcutul. Aristotel este de părere că prietenia dintre soţi este întărită şi de apariţia copiilor. Prietenia poate consta uneori, mai mult în a iubi decât a fi iubit. Este cazul mamelor , care-şi dăruiesc iubirea necondiţionat.

Aspiraţia spre onoare

  Aspiraţia spre onoare este încă un motiv de legare a prieteniilor. În acest caz, oamenii vor mai mult să fie iubiţi decât să iubească. Aceştia sunt linguşitorii , de obicei afaţi pe o treaptă inferioară. Ei iubesc mai mult ori simulează acest lucru pentru un interes, în acest caz  pentru onoare.  Oamenii  care fac acest lucru doresc să fie stimaţi de persoane cu funcţii înalte, în ideea de a obţine de la aceştia favoruri : “ dar faptul  de a fi iubit este în sine un motiv  de bucurie. S-ar părea deci  că a te bucura  de iubire valorează  mai mult decât a te bucura de stimă şi că prietenia este demnă de dorit pentru ea însăşi”. Relaţiile dintre prietenii de condiţiile inegală ar trebui să aibă la bază recunoştinţa. De asemenea, acela care beneficiază de un avantaj material sau moral ar trebui să-şi onoreze prietenul (binefăcătorul) atât cât poate.

    “ Un lucru este însă neîndoielnic, şi anume că nu trebuie să acordăm totul uneia şi aceleiaşi persoane. Şi trebuie de regulă să dăm întâietate obligaţiei de a răspunde unei binefaceri în loc să facem plăcere unui camarad, binefacerea primită fiind ca un împrumut de care trebuie să ne achităm faţă de cel care ni l-a acordat mai degrabă decât să facem daruri unui camarad”.

Georgeta Istrate

Aristotel, tipuri de prietenie (V)-ultima

Viciul destramă prieteniile

Prietenia între oamenii vicioşi este un lucru rău , căci ceea ce au ei în comun este viciul. Astfel, ei se influenţează  în rău unul pe celălalt. În concluzie,  plăcerea este cea care  atrage pe mulţi, făurind relaţii de scurtă durată. Căutând plăcerea proprie, ne găsim prinşi intr-o relaţie mai mult sau mai puţin potrivită. De multe ori nu ne întrebăm dacă acea relaţie este benefică pentru ambele părţi, ci mergem în virtutea avantajului ce ne poate reveni. Astfel, prietenul nu este iubit pentru ceea ce reprezintă el în esenţă, ci mai degrabă în măsura în care este plăcut. Această formă are la bază egoismul, acest viciu care se găseşte în fiecare dintre noi. Şi ceea ce se bazează pe vicii, va sfârşi trist. E nevoie ca cealată persoană să  dea dovadă de o dragoste adevărată care presupune renunţare de sine, altruism, sau de acelaşi egoism, care caută mereu numai plăcerea. În cel de-al doilea caz prietenia va înceta.  Pasiunea este trecătoare, deoarece  nu face decât să caute plăcere şi nu stabilitate.  Aceasta nu este adevărata prietenie!

   

Lucrul cel mai necesar vieţii

Este  posibil ca unii dintre noi să fi cunoscut prietenia, dar să nu o fi experimentat căci, după cum am văzut,  prietenia nu este doar o afinitate, ci  o virtute. Şi  este lucrul cel mai necesar vieţii ! Această virtute nu este una pe care o găseşti la fiecare persoană întâlnită, ci este mai degrabă un mărgăritar în giuvaerul virtuţilor celor întelepţi.
    Să nu uităm că prea des luăm cuvintele şi le aşezăm într-un loc în care nouă ni s-ar părea potrivit, uitând care le este adevăratul sens. Oare nu am vorbit noi prea uşor despre prietenie, oare nu i-am numit pe mulţi prieteni, fără ca aceştia să fi avut de a face cu această virtute? Citindu-l pe Aristotel, mi-am dat seama că prietenia adevărată, cea care ne construieşte,  este lucrul cel mai de preţ pentru suflet şi evoluţie.

Bibliografie:

Aristotel, “Etica Nicomahică”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988. Traducere, studiu introductiv, comentarii şi index de Stella Petecel

 Georgeta Istrate

Silvia Radu, picturi

    Zilele acestea, fără să vreau, m-am gândit mult la Silvia Radu. La îngerii pe care i-a creat, la credința ei materializată într-un sanctuar dedicat divinității, la modestia din cuvinte și veșminte. Îmi amintesc, o dată venise la Mănăstirea Antim, de care o leagă o mare iubire, și o persoană, văzând-o îmbrăcată atât de modest,  pur și simplu a umilit-o. Nu s-a apărat, nu s-a bătut cu pumnul în piept strigând: fato, știi pe cine calci în picioare? Nu! A zâmbit și s-a dat la o parte din calea aceleia. Cât a crescut în ochii mei în momentele acelea! Adevărații artiști, adevărații oameni nu fac zgomot pe unde umblă. Ei muncesc, ei obsevă, ei creează într-o liniște deplină. Vă las linkul cu ceea ce am scris despre această artistă care merită să fie cunoscută.

http://romaniaitaramea.blogspot.ro/search?q=Silvia+Radu 

     Întâmplător sau nu, căutam niște informații pe CD-uri mai vechi și am găsit lucrările ei fotografiate cu câțiva ani în urmă. M-am uitat mai ales la picturi. Există atâta culoare și viață în ele, încât privindu-le te vindeci de orice rană, de orice boală. Azi am să încarc câteva pentru voi. 

Georgeta Istrate

Vasile Gorduz- oare zeii trăiesc printre noi?

       

 

Vasile Gorduz si Silvia Radu

        L-am cunoscut pe Vasile Gorduz prin intermediul Silviei Radu, soția artistului. Tocmai publicasem în Revista Felicia un articol despre dumneaei, și am trecut pe la atelier să-i las un exemplar. Pe atunci domnul Gorduz se afla într-un scaun cu rotile, fiind operat în zona gâtului. Nu mai știu exact ce diagnostic avusese și nici pe internet nu am găsit ulterior de  ce boală suferise. Probabil că familia nu voise să intre în astfel de amănunte. Nu știu. Cert este că nu putea vorbi, doar Silvia înțelegea ce vrea să spună, prin semne.

      În timp ce noi două sporovăiam într-un colț al atelierului plin cu îngeri și flori, la un moment dat, Vasie Gorduz i-a atras Silviei atenția, printr-un zgomot produs de atingerea unui obiect de scaunul în care era țintuit . Ne-am întors privirile către el. Avea revista deschisă la paginile cu articolul pe care-l scrisesem despre artistă. Cred că i-a plăcut cum am scris, căci m-a privit îndelung, cu un soi de plăcere pe care eu am perceput-o ca pe un gest de mulțumire. Trebuie să spun că acești doi artiști au fost îndrăgostiți unul de celălalt toată viața.Cred că sunteți de acord că  nu este puțin lucru să rămâi îndrăgostit o viață întreagă de aceeași persoană. Era un soi de admirație reciprocă în privirile lor care  îmi provoca o stare de uimire. Mă gândeam: este posibil ca doi oameni să se iubească, să se respecte și să se prețuiască reciproc  o viață întreagă!!! Este posibilă o astfel de relație pe planeta asta!!!  

   După ce a vorbit cu Silvia în modul pe care l-am descris mai devreme, aceasta mi-a spus: ”Georgeta, uite, soțul meu vrea să-ți facă portretul. Spune că a căutat mult un chip ca al tău și nu a găsit. El a avut în tinerețe un model, fata era chimistă, dar de atunci a tot căutat modele potrivite și iată azi te-a ales pe tine”.

   Am fost uimită și m-am lăsat cu greu convinsă. În fine, Vasile Gorduz mi-a desenat capul pe o coală mare de hârtie, iar după ce a terminat,  au   vrut să-mi dea desenul, dar nu l-am primit. M-am gândit că altă dată nu o să mai pozez, iar artistul poate vrea să facă o sculptură după acea schiță. L-am rugat să semneze și să dateze lucrarea, apoi i-am făcut o fotografie, pe care acum v-o arăt și dumneavoastră, cititorii acestui blog.

    Când am plecat din atelier, se înserase. Mi-am luat la revedere de la Silvia, apoi, de lângă ușă, l-am salutat și pe domnul Gorduz. În acele momente, am trăit câteva clipe speciale, care m-au dus cu gândul că acest artist nu era o ființă umană oarecare. De la distanța de aproximativ 6 metri, privirea lui se transformase într-un reflector pus chiar pe chipul meu. Lumina aceea era lângă mine, pe mine, era ceva care mi-a înfiorat ființa. Oare zeii trăiesc printre noi?

Georgeta Istrate