Pictorul Murivale Mureşan Vasile – A picta ca şi cum ai face dragoste




  
   Articolul de astăzi este foarte puţin prelucrat. Cuvintele artistului redau pasiunea pentru munca sa într-un mod atât de viu şi original, încât orice aş fi scos sau aş fi adăugat, i-ar fi luat din viaţă. În timp ce pronunţa vorbele, inflexiunile vocii şi mişcarea continuă a trupului completau tabloul unei fiinţe  în inima căreia  focul artei arde cu o intensitate maximă. Am avut senzaţia că el însuşi este o flacără… 


Starea de genialitate


-        - Artistul are la îndemână o uşă, o fereastră către o altă dimensiune care-i  permite să intre, să simtă, să vadă, să audă, să aducă de acolo idei ?
-        - Poate fi şi cum zici, dar artistul trebuie să fie foarte conştient. Până nu ajunge în ceva pe care nu-l mai înţelege, că după aia, se numeşte nebunie. Starea respectivă  poate fi o chestie aproape genială! Eu de exemplu, cu starea de genialitate m-am întâlnit pe la vârsta de 32 de ani. Mergeam pe Rue de Rivoli în Paris, prin ’91, şi deodată am simţit că cineva mă gâdilă la degete . Nu era nimeni!  Şi după aia am zis: A, e geniul meu!”
-         - Ce drăguţ! am exclamat râzând. Imediat mintea m-a purtat în Grecia antică, pe vremea lui Socrate, care povestea că vorbea deseori cu daimonul lui…

Pictam, pictam, pictam , de parcă duelam
    
După o pauză de câteva secunde, observându-mi reacţia, continuă:


-       - “Şi atunci am spus că  sunt o sămânţă bună.  Într-un teren ca Parisul, altfel simt că mă pot dezvolta! În acele momente  mi-am dat seama de dimensiunea ideii de genialitate. În fiecare zi mergeam cu şevaletul în spate, pe străzile Parisului. Şi pictam, pictam, pictam,  de parcă duelam.  Eu, când pictez, sunt spectacol. Toată lumea se adună lângă mine … La şcoală pictam întotdeauna cu o mătură. Ei nu înţelegeau … Ştii de ce lucram în felul acesta?  Pentru că, dacă ai  o mătură în mână şi faci aşa pe pânză… desenezi cu o pasiune pe care mulţi nu o înţeleg. Ei nu ştiu ce ai. Se uită ciudat la tine… Este  o tensiune care  se lipeşte ca o energie pe suprafaţă. Şi după aia, vii şi o creionezi şi iar o desenezi şi îmbini trăirea , tensiunea ta …o, este atât de frumos! Ştii de la cine am învăţat? De la nenea Van Gogh . Când am văzut un Van Gogh prima dată în viaţa mea, am simţit că el  era lângă mine şi picta floarea soarelui. Pictura lui te magnetizează! O pictură trebuie să te magnetizeze.  Prin ce?! Mai ales prin culoare-lumină. Şi pe urmă contează  cum pui tuşa…”

Când suprafaţa începe să vină spre tine…


 -Aţi simţit  un fir invizibil care vă leagă de Van Gogh?
 - Da, era un fel de iubire! M-am simţit şi nebun, chiar aş fi fost în stare  să-mi tai şi  urechea…Râde.  Arta, ştii cum e? Pleci de la marmura asta (interviul a avut loc la MNAR,unde pardoseala este din marmură) şi tu începi şi desenezi… şi tragi o linie… şi după aia, simţi că te încarci. Le spuneam  studenţilor mei  (fetelor le plăcea la nebunie) :  pictaţi ca şi cum aţi face dragoste!  Că dragostea vine aşa  câte un pic, câte un pic, până ajungi pe cele mai înalte culmi . Aşa e şi cu pictura. Dă-i, lucrează, pac!, uite, ia modelul ăsta, iei de acolo… De fapt, e o trăire, o energie pe care o ai şi o pui acolo… şi tu observi , iar mai pui , adaugi ceva al tău, după aia începe suprafaţa să vină spre tine. Te  captează cu totul. Nu te  mai uiţi în nicio parte, nu te interesează ce vine de acolo, pe tine te interesează ce vine aici, cu ce-i mai dai acolo… cât poate  fi ea de vie, cât poate fi cum vrei tu:  să-ţi mai plângă un pic, să-ţi mai urle un pic, să fie tandră, dulcică, să fie într-un fel anume. Şi dintr-o dată zici stop!... gata!… nimic!

Ce mişto!
     
    

   Noi avem o vorbă: nemulţumitului i se ia darul. Aveam un coleg. Lucram fiecare la tema lui… şi dintr-o dată, mi-au căzut ochii pe lucrarea pe care o făcea. Am zis: ce mişto! Las-o aşa, în sânge! Nu, că-i mai fac ceva şi… o nenorocea… normal că  nu-i ieşea. I-am zis atunci:  nu ţi-am zis să te opreşti? El îmi spunea: ce faci, măi? Ce, eu vin să te opresc când tu te iubeşti? Nu, acolo tre să te gândeşti, să te mai şi concentrezi un pic . Ai văzut cum e artistul? Acum l-ai văzut… Studenţii îmi spun : mai ziceţi-ne dom’ profesor, că ne place!  Nu, dar aşa este. Trebuie să ai o trăire,  eşti credibil când eşti pe scenă şi joci acolo… Dacă pictezi o fătucă cu o cafea şi o ţigară, nu prea merge. Trebuie să transmiţi tu ce ai vrea,  repede, nu aşa… Lucrul ăsta l-am învăţat ca   impresioniştii. Ei erau conştienţi  de  modificarea luminii. Mergi  în peisaj şi e musai  să lucrezi repede că, peste o oră, lumina-i alta. Asta  îţi schimbă totul -  optica, emoţia, etc. Şi atunci m-am învăţat să lucrez repede… Şi după aia, i-am înţeles un pic pe fovi[i]  şi când am înţeles locul care i-a fascinat pe ei – sudul Franţei – unde am şi fost în 2010, te simţi vrăjit de clima aia mediteraneană, vegetaţia din acele locuri. E magic. Acum îl înţeleg foarte bine pe Matisse…

 https://www.youtube.com/watch?v=TH5qJQC2J9c

Sursa fotografiilor:  https://www.facebook.com/murivale.muresanvasile

Georgeta Istrate



[i] - Curent artistic apărut în pictura franceză la începutul sec. XX, ca reacție împotriva disocierii impresioniste a tonurilor; exaltă culoarea pură, așezată în pete mari, adeseori violente, excluzând preocupările de clarobscur și perspectiva atmosferică și tinzând spre efecte decorative (Matisse, Derain, Friesz, Vlaminck, Marquet ș.a.).,

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

La psiholog. De vorbă cu Florentina: Forța cuvintelor stă în emoția rostirii

  - Cât de importante sunt cuvintele? Care este puterea lor?   -   Cuvintele se formează în interiorul nostru. Limbajul este un rezult...