Sfântul Maslu, a șaptea taină a bisericii

        În evanghelia sa, Matei povesteşte despre un om   care vine la  Iisus   să-i vindece copilul aflat în stăpânirea unui  demon . Acest demon  îi punea băiatului   viaţa în pericol,   aruncându-l   adesea în foc sau în apă . El precizează  totodată că a cerut ajutorul ucenicilor, dar aceștia  nu au reuşit să-l tămăduiască. Făcându-i-se milă, Mântuitorul ceartă demonul cu o autoritate care aparţine numai lui Dumnezeu.Vorbele Lui  alungă răul  şi redau  sănătatea baiatului. Uimiţi de această putere,  ucenicii vor să ştie de ce n-au reuşit ei să îl  vindece. Răspunsul este clar:”Pentru puţina voastră credinţă…Acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post”(Matei, cap17, vers.20-21).

        Grozav este păcatul şi el pândeşte credinciosul  atâta vreme cât trăieşte pe pământ. El  este în culmea gloriei când dezbină, ucide, incită la ceartă  şi ură pentru lucruri materiale trecătoare sau provoacă războaie aducătoare de moarte. Ucide visuri şi sentimente, iubiri curate şi ,ca un sculptor priceput şi viclean , modelează chipuri după asemănarea sa, făcându-ne să credem că are dreptate. Îmbolnăveşte şi aduce în pragul disperării pe cel fără nădejde, îndemnându-l la sinucidere. Cine poate măsura durerea  sufletului omenesc căzut pradă  păcatului? Am auzit odată pe cineva spunând  că suntem cu toţii într-un tren la cârma căruia se află cel rău, iar noi suntem  adormiţi în credinţă. El rânjetşe triumfător  şi  ne duce direct în prăpastie.Un hău în împărăţia întunericului.

     Și totuși, în  această beznă străluceşte o lumină: lumina salvatoare a Domnului nostru Iisus Hristos. Şi harul Duhului Sfânt se revarsă cu aripi dumnezeieşti peste inima dornică de mântuire. Totul este să nu fim   surzi şi orbi.

                              

“Peste cei bolnavi își vor pune mâinile și se vor face sănătoși”

        Ştim că, la  botez, fiecare creştin este însemnat cu pecetea Duhului Sfânt pentru a fi protejați  de capcanele răului. Însă, noi ieşim deseori din această protecţie fiind ispitiţi şi vrăjiti de păcatul  înşelător. El este ambalat frumos şi se foloseşte mai ales de simţurile noastre , de ambiţii ,dorinţa de mărire. Şi ne dă ceea ce vrem,  deoarece  ne cunoaște punctele slabe. Ca să ne păzim de aceste ispite, care ne îndepărtează de Dumnezeu şi ne transformă în unelte ale răului, ar trebui ca religia noastră, comuniunea cu Dumnezeu, să nu fie doar din când în când, ci ea să devină un mod de viaţă, o permanență.  Miza este mare: veşnicia noastră pe care ori ne-o petrecem cu Iisus ori (alternativa este teribilă!) cu duşmanul   Lui şi al sufletului omenesc.

        Ca şi celelalte taine ale bisericii, Sfântul Maslu are rolul de medicament al trupului şi al sufletului. Ea a fost instituită de Domnul nostru Iisus Hristos , după  înviere, în momentul în care şi-a trimis apostolii să propovăduiască evanghelia zicându-le:”Iar celor ce vor crede, le vor urma aceste semne; în numele meu, demoni vor izgoni, peste cei bolnavi îşi vor pune mâinile şi se vor face sănătoşi.” Marcu , cap.16, vers.17-18) . Dacă avem vreo îndoială că răul există , putem privi un demonizat  al cărui trup este chinuit. Ne va fi de ajuns!

        Taina Sfântului Maslu se săvârşeşte de către un număr de de trei până la şapte preoţi care sfinţesc untdelemnul, citesc şapte Evanghelii şi Apostole împreună cu şapte rugăciuni pentru vindecarea celui suferind. Apoi, fiecare preot participant la slujbă unge pe cel bolnav cu untdelemn sfinţit,  spunând în acelaşi timp rugăciunea de vindecare a celui în suferinţă. Când este vorba despre exorcizare, preoţii cu har ştiu cât de greu se recuperează un suflet din mâna răului. Ca urmare a săvârşirii acestei taine, credinciosul primeşte vindecarea tuturor bolilor sufleteşti şi trupeşti şi chiar iertarea păcatelor pe care a uitat să le mărturisească preotului la timpul spovedaniei. Şi pentru că este o taină , de asemenea are implicaţii dumnezeieşti. Sunt martori văzuţi, dar şi nevăzuţi care  participă la ea. Energia Duhului Sfânt lucrează într-un fel tainic  făcând astfel o minune. Pentru că, nu-i aşa, ce-ar fi  credinţa noastră fără minuni? Ce-ar fi credinţa noastră şi ce-am fi noi fară puterea lui Dumnezeu?

“Rugăciunea credinței  va mântui pe cel bolnav”

     

       Sfântul Maslu  se face în perioada celor patru posturi de peste an  precum şi în zilele de miercuri şi vineri. Există cazuri speciale în care  suferindul se află în primejdie de moarte. Atunci,  Taina Sfântului  Maslu se săvârşeşte   la domiciliu în fiecare zi sau ori de câte ori este nevoie. Pe vreme de secetă îndelungată  se rânduiesc zile speciale de post,  apoi  credincioşii,  împreună cu preoţii, merg în procesiuni pe câmp  şi se roagă de mai multe ori până ce Dumnezeu dă ploaie. Cel mai solemn Sfânt Maslu se face în Miercurea Mare din Săptămâna Patimilor, în amintirea femeii păcătoase care a uns cu mir picioarele Domnului înainte de patimi. Oamenilor posedaţi de duhuri rele sau cărora li s-au făcut farmece li se citesc suplimentar înainte sau după Sfântul Maslu, moliftele Sfântului Vasile cel Mare şi ale Sfântului Ioan Gură de Aur .

          Iubirea este cea mai puternică forţă din univers. Ea ne-a fost dată în dar şi prin ea ne putem apropia de Dumnezeu.Toate tainele ne-au fost date ca instrumente pe care să le folosim împotriva răului dintr-o iubire atât de mare încât nu o putem inţelege.”Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoţii Bisericii şi  să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn, în numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica, şi de va fi făcut păcate se vor ierta lui”(Iacov, cap5, vers. 14-15)

      

     Georgeta Istrate

Nunta, a șasea taină a bisericii

  

     

     Biblia spune că,  după ce l-a creat pe Adam, Dumnezeu s-a gândit că omul nu trebuie să fie singur. Astfel,  a făcut-o  pe Eva din coasta bărbatului,  femeia care va sta alături de el la bine şi la rău. Prin urmare,  căsătoria este sfinţirea uniunii bărbatului cu femeia în vederea trăirii unei vieţi  comune. Scopul căsătoriei este naşterea de copii, ferirea de păcate, dar şi susţinerea reciprocă în toate situaţiile pe tot parcursul vieţii  “până  ce moartea ne va despărţi”

“Doamne, Dumnezeul nostru, cu mărire și cu cinste încununează-i pe dânșii ”

       “Cunună-se  robul lui Dumnezeu X cu roaba lui Dumnezeu Y , în numele Tatălui, Al Fiului şi-al Sfântului Duh.Amin”.  Vi se par cunoscute aceste cuvinte? Sigur ca da. De câte ori nu aţi  avut emoţii   participând la o cununie? Dar câţi dintre noi ştim că nunta este o taină  dorită şi binecuvântată de Dumnezeu încă de la prima pereche de oameni?  

    Înainte de căsătorie preotul face slujba logodnei în faţa unei mese pe care se află Sfânta Evanghelie, cununiile, Sfânta Cruce, sfeşnice cu lumânări şi inelele de logodnă. Atât la logodnă cât şi la cununie, tinerii sunt însoţiţi de naşi,  de asemeni  creştini ortodocşi,  care devin astfel părinţii lor spirituali. Aceştia trebuie să  să aibă o viaţă exemplară fiind astfel capabili să sprijine şi să-i sfătuiască pe finii  lor nou căsătoriţi.  În timpul ceremoniei, naşii  ţin mâna pe cununii (coroane care simbolizează cinstea şi răsplata care se aduce curăţiei fecioriei celor doi prin încoronarea ca împăraţi) atunci când sunt puse şi luate de pe capul mirilor. De asemenea, în timpul slujbei păstrează lumânările aprinse , simbol  al  luminii darului de sus .”Doamne, Dumnezeul nostru, cu mărire şi cu cinste încununează-i pe dânşii”…

    După ce preotul vorbește despre minunea transformării apei în vin înfaptuită de Iisus la nunta din Cana Galileii, binecuvântează vinul şi pâinea din care dă mirilor să guste. Apoi, se face înconjurul mesei de trei ori în semn de bucurie.

         Căsătoria trebuie să fie un consimţământ liber din partea amândurora, bazat pe iubire, compatibilitate, înţelegere şi respect reciproc. Este un drum lung şi adesea destul de greu. Susţinerea şi binecuvântarea din partea părinţilor face parte din regulile de bază ale căsătoriei. Ea se oficiază numai în biserică de către preot sau episcop care,  prin rugăciune şi intermedierea Duhului Sfânt, revarsă asupra mirelui şi a miresei harul de binecuvântare a voinţei şi dorinţei lor de a rămâne uniţi pentru toată viaţa.

       Cununia în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor cere o legătură permanentă între soţ şi soţie.Conform învăţăturii creştine, Taina Căsătoriei poate fi dezlegată doar prin moarte sau când unul dintre soţi devine necredincios. Pentru ca legatura căsătoriei să dureze, soţii trebuie să trăiască în credinţa faţă de Dumnezeu şi Biserica Sa. Trei elemente ţin o căsătorie  pe picioare: soţul, soţia şi Dumnezeu. Cum se zice în popor, “funia împletită  în trei nu se rupe”

Dacă unul din aceste elemente lipseşte,  va fi  foarte greu ca acea căsnicie să dureze.

În final, totul se va încheia cu o nuntă

    Căsătoria  simbolizează unirea Lui Dumnezeu cu omenirea,  iar haina de nuntă despre care vorbeşte Iisus în pilda   nunţii fiului de împărat,  reprezintă caracterul pe care trebuie să-l  aibă cei pregătiţi pentru nuntă.  Ei nu pot participa la această sărbătoare fără haina neprihănirii primită chiar de  la  mire. Şi pentru că întreaga biblie este o chemare  plină de iubire a lui Dumnezeu la unirea cu El, deducem că, în final,  totul se va încheia cu o nuntă.  “Şi te voi logodi cu Mine pe vecie şi te voi logodi Mie după dreptate şi bunăcuviinţă întru bunătate şi dragoste; şi te voi logodi Mie întru credincioşie, ca să cunoşti că Eu sunt Domnul”(Osea, cap.2, vers.21-22).

     Faţă de Dumnezeu nu ne putem ascunde sentimentele pentru că El nu acceptă o iubire din interes, ci una din inimă . Să vedem ce zice pilda pe care ne-o spune Însuşi Mântuitorul:un împărat, care făcea nuntă fiului său,  a chemat pe cei poftiţi la  eveniment dar aceştia s-au scuzat pe motiv că au altceva de făcut. Unii chiar au ucis pe trimişii împăratului. După ce îi pedepseşte, împăratul face o altă  chemare , neobişnuită de data aceasta: “mergeţi deci la răspântiile drumurilor şi pe câti veţi găsi, chemaţi-i la nuntă”(Matei ,22:9). Când totul era gata şi nuntaşii la locul lor, împăratul a venit şi a observat printre ei pe unul fără haină de nuntă.( În tălmăcirea pildei  nuntaşul cu pricina îl respinsese pe Iisus şi de aceea nu se putea bucura de ospăţ.) A fost alungat, iar concluzia este că ”mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi”(Matei, 22:14).

 Georgeta Istrate

Preoția, a cincea taină a bisericii

    Vine o zi când nu mai reuşim să facem faţă întunericului şi goliciunii din noi, o zi când ne dăm seama că fără Dumnezeu suntem nimic şi că  în lumea asta  nimic nu ne mai poate face fericiţi.Probabil că există în memoria sufletului nostru  un dor  pentru viaţa cerească ce ne îndeamnă să căutăm răspunsuri. Şi acestea vin de la slujitorii lui Dumnezeu. Dar cine sunt ei şi care le este misiunea pe acest pământ? Cum se hotărăşte un adolescent să devină preot?

Vise, idealuri, hotărâre

    Până ce vine  momentul care te duce la o răscruce  cerându-ţi să alegi , s-ar putea să fii un copil sau un tânăr jucăuş, fără griji iar ochii şi visele tale să caute frumuseţea exterioară sau zgomotul asurzitor al discotecilor…S-ar putea ca idealurile tale să fie legate de verbul a avea , ce ştiu eu, vile, maşini, o soţie frumoasă şi deşteaptă, vreun post de unde să fii apreciat şi lumea să se plece înaintea ta cu respect…Şi s-ar mai putea ca  nimeni din familia ta să  nu fie un căutătaor fervent al împărăţiei lui Dumnezeu şi de aceea nici tu să nu ştii prea multe despre existenţa Lui…în afara faptului că simţi în propria inimă că există o forţă superioară care supraveghează şi ocroteşte fiinţele omeneşti atât de slabe. A cere de la viaţă totul este normal şi omenesc. Dar ce faci când , într-o zi, în cămara inimii tale sună telefonul? La celălalt capăt Însuşi Împăratul Cerului care face prezenţa şi vrea să te angajeze? Normal, vrei să ştii care e salariul. Ei bine, plata pentru munca pe care o vei face este mai mare decât toate de pe pământ.Visele tale legate de verbul a avea, deja rămân în urmă,  deoarece  pentru serviciul care ţi se oferă nu s-a inventat încă vreun verb. Pentru că răsplata este obţinerea unui paşaport pentru împărăţia veşnică a lui Dumnezeu. Şi dacă El te-a ales, înseamnă că poţi. Şi dacă-ţi dai seama de importanţa slujbei, realizând că Dumnezeu te cheamă să fii deosebit,  te cheamă să trăieşti pe pământ dar să nu mai fii de pe pământ , să   nu mai trăieşti pentru tine, ci pentru ceilalţi, accepţi. Cu surprindere vei afla că altele-ţi sunt visele, că Duhul Sfânt a aprins în inima ta un foc ce nu te arde şi că pe faţa ta  porţi amprenta paradisului, ca o carte de vizită a cerului deschisă pentru căutătorii de mântuire. Îţi găseşti plăcerea în rugăciune şi simţi o nevoie imperioasă de a-i îndruma pe ceilalţi către cărarea cea strâmtă dar mântuitoare. Şi vei putea spune asemeni apostolului Pavel “M-am răstignit împreună cu Hristos, şi eu nu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa mea de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine”(Galateni, cap2:20)

   

Succesiunea apostolică

                 “Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi; luaţi Duh sfânt;cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute”(Ioan cap.20, vers 21,22,23)

Corul cântă încetişor şi dulce “Doamne miluieşte” în timp ce candidatul la preoţie stă îngenuncheat înlăuntrul altarului, în faţa Sfintei Mese .Episcopul hirotonisitor , în timp ce-şi pune mâinile deasupra viitorului  preot, rosteşte rugăciunea prin care invocă pogorârea Sfântului Duh  : “Tu însuţi, stăpâne al tuturor, pe acesta pe care ai binevoit să pui mâinile prin mine, binevoieşte să primească acest mare har al Duhului Sfânt, ca să aibă viaţa vrednică de această mare cinste de preot, dăruită lui prin providenţa Ta atotputernică”. Apoi, în faţa uşilor împărăteşti , episcopul dă celui hirotonit veşmintele treptei în timp ce le arată spre cei prezenţi rostind cuvintele:”vrednic este” la care corul şi credincioşii repetă de trei ori  aceleaşi cuvinte.

            Preoţia sau hirotonia este o continuare a misiunii apostolilor lui Iisus Hristos. Ea este un har care nu se bazează neapărat  pe vocaţia pesonală,  ci mai ales pe chemarea bisericii. O taină care depăşeşte persoana celui hirotonit, deoarece ea reprezintă chiar preoţia lui Hristos.Prin urmare,originea  preoţiei  este divină. Fiecare creştin are nevoie de un duhovnic  care să-l ajute cu sfaturi şi îndrumări. Preotul  este învăţătorul prin care vorbeşte Hristos , el este acela care ni-l  arată pe Dumnezeu dincolo de realitatea vazută. Pentru că o religie care nu atinge inima omului şi nu-l pune în legatură directă cu creatorul  său este nulă. Sunt oameni care merg de ani de zile la biserică, ştiu învăţăurile Bibliei  pe dinafară, dar au o credinţă moartă. Misiunea preotului este dificilă nu atât prin faptul că   trebuie să aducă în actualitate jertfa lui Iisus, învierea şi implicit mântuirea omului,  cât activarea credinţei , înţelegerea celor spuse aşa încât omul să audă şi să creadă cu toata fiinţa lui. Odată activată, această credinţă  îl face pe om să renască în Dumnezeu şi îl strămută în lumea divină prin puterea Duhului Sfânt  care îl impinge irezistibil  spre bine.

    Atribuţiile preotului în biserică  ţin de predicarea evangheliei sau slujirea cuvântului . Aceasta presupune citirea şi interpretarea sfintei scripturi, dar şi propovăduirea concepţiilor religioase referitoare la soarta finală a lumii  şi a omului. Apoi, săvârşirea sfintelor taine,  în primul rând a euharistiei.Validitatea tainelor nu depinde de vrednicia preotului, ci de Darul Sfântului Duh pe care îl primeşte atunci când este hirotonit. Slujirea pastorală este o altă îndatorire a preotului care nu înseamnă numai a oficia şi a conduce,  ci mai ales a păstori. El  reactualizează  pentru fiecare generaţie actul în care Isus s-a dat pe sine pentru viaţa lumii şi  explică semnificaţia acestui act în procesul de mântuire.

   Georgeta Istrate

Povestea destinului nostru

   Sătul de atâtea intrigi şi răutăţi, polemici şi războaie, răzbunări şi frici, omul de bine nu înţelege de ce s-a născut într-o lume în care nu se regăseşte, o lume care nu seamănă deloc cu dorinţa lui de a trăi într-o patrie a iubirii, a surâsului, a bunătăţii şi a fericirii.

   Orice ar face şi oricât de bune i-ar fi intenţiile, rezultatul este mereu acelaşi. Îşi dă seama că nu poate schimba lumea, dar nu acceptă ideea de a fi obligat să trăiască într-o lume atât de contrastantă cu idealurile sale. El a uitat, desigur, că singur şi-a ales destinul. De multe ori plânge neputincios şi, din lacrimile lui, sufletul naşte întrebări pe care le strigă din răsputeri, sperând că cineva o să-i răspundă. Uneori o face fără speranţă, fără să ştie că el este Copilul Universului:

De ce?

     Nu-mi amintesc să fi cerut să mă nasc pe  pământ. De ce sufletul meu respinge orice gând care-i intră  neinvitat în casă şi începe să distrugă ? De ce este îngrozit când în exterior vede visul perpetuu al dramei născută din curiozitatea Evei şi gelozia lui Cain, dramă care biciuieşte până la sânge orice vis de fericire ? De ce lacrimile ustură obrazul rănit de suferinţă? Si de ce roşul se preface întotdeauna într-un cenuşiu murdar ? De ce îmi simt existenţa ca o metastază dureroasă ce-mi ucide fiecare fibră? Doamne, cum înving  acea vrajă care mă îmbată şi mă îndrăgosteşte de magia morţii ? Este o condamnare?!  Să fie pământul captat în globul unui vrăjitor teribil de posesiv care nu se hrăneşte decât cu lumina din om  pusă acolo de Dumnezeu ? Şi dacă da, există alternativă ?

 Există alternativă ???? 

Lumina eliberatoare

    Da, vine răspunsul Universului, există alternativă ! Vrăjitorul nu a luat în calcul faptul că omul are un Destin pe care nu poate să-l biruiască. Acel Destin este mai presus de vraja lui odioasă. Există în globul Vrăjitorului o Lumină căreia nu i-a fost teamă să intre acolo de bunăvoie. Vrăjitorul ar vrea să o alunge , dar nu poate. De când a pătruns în globul său, este în război cu ea. Are multe nelegiuiri de ascuns, mai ales faţa hidoasă în cutele căreia se ascund instrumentele celor mai nebănuite orori. Şi-a creat un imperiu în care stăpâneşte groaza. Prin simpla ei prezenţă Lumina poate să destrame acest imperiu şi să elibereze sufletele inocente căzute sub jugul întunericului. Lumina aceea este  Dragoste şi, dacă eşti în stare să o vezi şi să te apropii de ea, Vrăjitorul nu va mai avea nicio putere asupra ta.Vei trăi într-o veşnicie cu acea  lumină, te vei uni cu ea  şi nici nu-ţi închipui ce fericire te aşteaptă.  Numele luminii este Iisus, Creatorul Planetei Pământ.

Povestea Lui este cea mai dureroasă din câte ai auzit vreodată. Ascultă!

    Cea mai frumoasă poveste de iubire din Univers

     El era îndrăgostit de creaţia Sa. Sentimentul avea reciprocitate. Era cea mai frumoasa poveste de iubire din întreg Universul. El era puternic, fiind soţul, iar ea, ca toate femeile , avea nevoie permanentă de dragostea Lui, de ocrotire. Nu putea trăi fără El, fără lumina ce-i dădea puterea să strălucească. Într-o zi, gelos pe aceasta iubire curată, Vrăjitorul cel negru a descoperit o modalitate prin care a reuşit să-i despartă, răpind fata cu ochii în care se oglindea cerul. Din acel moment,  Planeta Pământ a început să cunoască  suferinţa, boala, moartea . Într-o zi, s-a uitat în oglindă şi a văzut că seamănă tot mai mult cu acela care o răpise. Albastrul ochilor dispăruse, acum avea moarte în privire …din adâncul oceanului din suflet scânceau dureros Frumuseţea şi Iubirea despre care, acum , sub biciul sângeros al celui rău, răzbătea doar o amintire vagă a ceea ce fusese odată. Speranţa, leşinată şi apăsată de prăpastia nimicirii, părea doar un spectru mic, atât de mic încât putea fi confundată cu un fir de nisip. Pământul era pierdut, iar  singur nu se putea salva. Pe câmpii, sângele luptătorilor năştea petale de maci; în palate, regii huzureau şi nici nu voiau să audă despre sărăcia şi suferinţa în care se zbăteau supuşii; plânsetele pruncilor îi determinau pe mai marii pământului să se creadă dumnezei şi să-i sacrifice ca pe nişte miei;vecinii se vindeau unii pe alţii pentru un blid de mâncare… 

Nu plânge, am să-ţi dau o veste bună !  

Iubirea merită orice sacrificiu

  Creatorul simţea durerea Pământului ca pe o rană în suflet, ca pe un gol imens. Auzea din cerul Lui plânsetele iubitei, Îi era milă de suferinţele ei şi ştia că El Însuşi nu va putea fi fericit decât în momentul în care o s-o  salveze. Nu-l consolau palatul şi slava în care trăia, şi…la ce bun, dacă alături nu avea fiinţa iubită? Încerca să-i vorbească, însă ea nu-l auzea. Erau despărţiţi de o prăpastie. Topit de dor, s-a gândit să ia trup muritor şi să vină s-o salveze.  Era cam riscant , dar iubirea merită orice sacrificiu. Şi, într-o seară de decembrie, în cântece de îngeri, ca un vis senin de iarnă, dintr-o Fecioară se naşte un prunc...

      În acea noapte binecuvântată, întunericul pământului fusese străbătut de o stea luminoasă care trezise speranţa. Şi aceasta crescuse aşa de mare încât vârfurile ei străpungeau inima Pământului, care simţea o căldură, ca o adiere primăvăratică…În oglindă, moartea din privire era învinsă de fâşii luminoase; în păr răsăreau curcubeie;  în gând speranţa începuse să strige…Se întâmplă ceva!, şi-a spus Pământul.

Da, se întâmpla ceva unic şi irepetabil!

Ce frumoasă este regăsirea!

  Îl vezi ? Aici primeşte botezul prin care se identifică cu Pământul. Apoi, trece prin cele mai viclene ispite cu care Vrăjitorul încearcă să-l elimine. Şi chiar dacă acesta îl urmăreşte cu gândul lui Cain, Iisus deschide inima Pământului şi intră. Odată intrat, începe să repare şi să refacă chipul iubitei de dinainte de a fi răpită. El plânge, suferă, îi mânâgie obrajii, vindecă părţile cuprinse de lepră, de orbire, de paralizie, îi spală sufletul murdărit de minciună şi îi vorbeşte despre iubire cu atâta blândeţe încât Pământul obosit îi sărută picioarele, i le unge cu mir şi cu lacrimi. Ce frumoasă este regăsirea ! Cât de vindecătoare sunt vorbele Lui ! Câtă forţă emană din privirea Lui atât de blândă! Pe cărarea întunecoasă cresc lumini. Cuvintele Lui sunt ca o sămânţă în stare să răsară chiar şi în deşert. El ia greutăţile de pe umerii iubitei cu care o împovărase Vrăjitorul. Nu voia să fie strivită sub ele, pentru că atunci viaţa Lui nu ar mai fi avut rost.

Şansa de a alege

    Pierzându-şi răbdarea, Adversarul îl prinde şi îl condamnă la moarte pe cruce. Inventează acuzaţii, îşi găseşte complici şi ,undeva pe un deal, Iisus moare de dragul Planetei Albastre. Este o moarte dulce şi amară, care trage cortina peste o iubire neîmplinită… Planeta plânge, nu ştie ce-o aşteaptă, este dezorientată gândindu-se că, de data asta, nu va mai fi nicio speranţă… Îngerii din cer şi-au acoperit ochii,  pentru că nu mai puteau să vadă agonia Lui pe cruce. Atunci au crezut că  iubirea a murit pentru veşnicie. Lacrimile cerului au umplut văile, supărarea lui a născut fulgere...

Numai că  Lumina nu poate fi ucisă.

     Priveşte!  Din cele patru zări, din mijlocul Cerului şi al Pământului, cu toată iubirea Universului se creează forţa care învinge moartea. Este nevoie de un asemenea efort pentru că altfel inima iubitei cu ochi de azur, ar înceta să mai bată. Trebuie să învingă cu orice preţ! Şi o face. A treia zi , calcă peste moarte ca peste un spin putred pentru a da o nouă şi indestructibilă speranţă Planetei Albastre. Iisus revine la viaţă pe altarul vieţii veşnice , acolo unde, într-o zi, va ridica Pământul eliberat de otrava Vrăjitorului.

Pleacă, nu înainte de a-i spune iubitei ca îi lasă şansa să aleagă între El şi cel care o răpise Şi dacă va fi El, ce fericit ar fi !…

Să nu plângi în seara asta ! Bucură-te, pentru că destinul tău este chiar Împăratul Universului !

   Georgeta Istrate

Privește-mă o dată cu ochii tăi de cer senin!

    

    Fata coborî din autobuz, iar după ce străbătu vreo 50 de metri , intră într-un magazin să cumpere o pâine. După ce mulțumi vânzătorului, ieși. Când să intre în scara blocului, o voce îi străpunse  sufletul și îi făcu trupul să tremure. Era vocea pe care o iubea cel mai mult, cea mai frumoasă care existase vreodată.  Dar cum e posibil? Omul pe care-l iubise cel mai mult pe lumea asta, murise. Își spuse că probabil visează, dar vocea insistă:

-   Iubito, nu mă mai recunoști? ... Privește-mă măcar o dată cu ochișorii tăi de cer senin, și după aceea voi dispărea în neantul din  care am venit...

Fata încerca să-și dea seama dacă ceea ce i se întâmplă este real sau dacă nu cumva i se pare. Se întoarse în direcția din care venea vocea. Încremeni. Era chiar el, iubitul crezut pierdut pentru totdeauna. Avea lacrimi în ochi și o privire rugătoare. Rosti aproape șoptit: mă mai primești?

     Fata îl privea uluită, căci îl știa mort de aproape doi ani de zile... Să-i fi ascultat Dumnezeu rugile  și să-l fi readus la viață, mișcat de imensa ei suferință? Acum stătea în fața ei nemișcat, implorând o privire. Era îmbrăcat complet în alb, așa cum îi plăcea ei să îl vadă.  Părea real, atât de real , încât nu mai stătu pe gânduri și fugi direct în brațele lui. Era atât de bine, ca o fericire fără margini. El îi șopti, ca și cum ar fi scăpat de o mare povară: dorul de clipa asta m-a readus la viață, fetița mea frumoasă!

-         Trăiești, dragul meu. Cum s-a întâmplat asta? Doamne, cât m-am rugat la Dumnezeu  să mi te dea înapoi! Doamne, oare e adevărat? Voi fi iarăși fericită?

-         În timp ce fata îl strângea din ce în ce mai tare cu teama de a nu fi  doar un vis, el o asigură că nu va mai pleca nicăieri fără ea.

-         Dragostea mea,  nu o să te mai las singură niciodată!  M-am întors din moarte după tine, am făcut un pact cu zeii doar să mai fiu cu tine pentru o vreme în această lume. Chinul, suferința și lacrimile tale nu m-au lăsat să-mi găsesc odihna. Ți-am văzut fiecare lacrimă, ți-am ascultat fiecare suspin și am simțit apăsarea suferinței tale pe pieptul meu. Îți aduci aminte că, uneori, îți spuneam că sunt fiul preferat al Universului? Te uitai la mine într-un mod ciudat și probabil îți spuneai în gând: uite ce spune și nebunul ăsta! Dar eu nu glumeam, iubito. Dacă ai crezut vreodată în minuni, chiar acum ți se întâmplă și ni se întâmplă una. Oamenii nu mai cred în miracole, de aceea nu au parte de ele.  Ei bine, recunoști că după moartea mea îi spuneai lui Dumnezeu să-ți fiu redat ? Îți amintești că ai invocat chiar și metempsihoza, că nu conta ce trup am, că dacă voi veni mă vei recunoaște după voce, după privire și după mâinile acestea pe care le iubești atât de mult? Ți-am auzit până și gândurile, iubito... Te-am văzut intrând în biserică, aprinzându-mi câte o lumânare în fiecare dimineață, am primit de fiecare dată invitația la masă, că nu ai pus nimic în gură fără să spui  tare sau în gând: iubitule, hai să mâncăm! Te-am văzut, draga mea, căci după moartea trupului, sufletul trăiește. Credeam că o să fiu îngerul tău păzitor până vei fi venit și tu cu mine, dar tu doreai să vin fizic, aveai nevoie de ajutor, căci viața asta nu este așa blândă cu tine, știu... 

    Cuvintele bărbatului o nedumeriră. Era adevărat, ar fi făcut orice să-l aducă înapoi. Și da, se gândise chiar și la metempsihoză, chiar dacă  știa că acest lucru  nu era corect. Era egoistă? Dar ea îl  simțise cum o iubește și dincolo de moarte și nu-și explica acest lucru. Deși nu-l vedea, îi simțea mângâierile la modul fizic, îi auzea șoaptele când punea capul pe pernă să adoarmă. Uneori, în suferința ei, își imagina că se coboară acolo în groapă și adoarme la pieptul lui, alteori îl simțea pe el cu capul în palmele ei. Și nu, nu era nebună, căci o relație ca a lor nu auzise să mai fi existat vreodată. Ce să înțeleagă cei ce nu trăiseră o iubire  ca a lor? Nici nu merita să stai să le explici, ți-ar fi pus amprenta de anormal și n-ar mai fi stat să te asculte. Dar unde e credința aceea cât bobul de muștar? Ea o avea și, iată, nu fusese în zadar. Iubitul se afla acum lângă ea. Arăta ca un înger și mirosea a sfânt . Cu ani în urmă, într-o seară pe când stătea cuibărită la pieptul lui,  îi spusese asta,  iar el zâmbise. Acum stătea din nou lângă inima lui și din nou se simțea în al nouălea cer.  El îi șopti cu un glas plin de suferință: 

-         N-ai uitat, frumoasa mea iubită. Acesta este locul tău și, Doamne, cum te mulezi aici! Te potrivești ca pantoful Cenușăresei. Aici, lângă inima mea este locul tău!  Un loc pe care nu ți-l poate lua nimeni,  pur și simplu pentru că  doar ție ți se potrivește, căci în centrul inimii mele este scris cu litere de aur numele tău.

                 Fata zâmbi. Parcă timpul se înnodase de unde se rupsese în urmă cu doi ani. Apoi spuse:

-         Știi, iubitule, există o sculptură, creația unui artist pe nume Oscar Han, care se cheamă Iisus și Magdalena. Mi-am pus poza aceasta și pe desktopul calculatorului. De câte ori o privesc, mi se umezesc ochii, am impresia că suntem noi doi. Sculptura aceea îmi amintește de trăirile noastre. Întotdeauna am avut senzația că, atunci când mă îmbrățișezi tu, parcă o face Dumnezeu însuși.

-         Doamneeeeee! Iubita mea nepereche, n-ai uitat! Am spus și o voi mai spune: sunt cel mai norocos bărbat de pe această planetă, căci mă iubește o minune ca tine!

-         De-aș fi știut că nu o să te mai văd, de-aș fi știut când te-am îmbrățișat la gară că e ultima oară, te-aș fi strâns așa de tare până ce te-aș fi unit pe veci de mine. De ce te-am lăsat să pleci, de ce nu am simțit că-ți luai adio?

-         Ți-am spus de multe ori că am să mă lupt cu timpul și cu spațiul să vin să-ți îmbrățișez trandafirii roșii ai dragostei, să-i mângâi cu lacrimile dorului și ale iubirii mele nepământene. Ți-am spus doar că nu sunt un om ca ceilalți!

-         După ce ai plecat printre stele, mintea și sufletul mi-au fost ocupate de imaginea ta. Inima îmi bătea în ritmul pașilor tăi, în fiecare lucru ce mă înconjura te vedeam pe tine. Pe stradă, dacă vedeam pe cineva că seamănă cu tine, toată ființa mi se înfiora, dar când îmi dădeam seama că nu ești  tu, mă întristam profund. Mi-am lăsat sufletul confiscat de dragostea ta, așa că nimeni nu putea să mai intre în viața mea. Ești singura persoană care m-a iubit așa cum am simțit eu. Tu nu ai căutat propria fericire, ci ai pus-o mai presus pe a mea. Astfel ai găsit cheia fericirii absolute. Orfeu nu a reușit să-și  scoată iubita din lumea morților, dar sămânța iubirii pe care ai pus-o în inima mea,  a rodit atât de frumos, încât te-a scos și din  infern. Cine o să creadă această poveste atât de minunată? Dar merită să convingi pe cineva?!

Georgeta Istrate

A patra taină a bisericii: spovedania

     Povestea pe care am s-o spun este una adevărată. Mărturisirea păcatelor poate fi considerată medicamentul cel mai eficient pentru vindecarea fizică și psihică a omului. O legătură strânsă cu duhovnicul nostru este vitală, în condițiile în care avem nevoie permanent de sprijin din partea preoților. Există preoți cu har, doar trebuie să-i descoperim.

     Este o zi obişnuită de vară. Mara C. din Bucureşti, îsi îndeplineşte  maşinal  sarcinile de serviciu. Nu se mai  poate concentra la nimic. Sufletul îi este apăsat de o greşeală care simte că o murdăreşte si  îl răneşte cumplit pe Dumnezeu.  Dacă înainte de a săvârşi acel păcat putea să vorbească în voie cu El , acum   nu mai poate. Îl simte departe , străin de ea, nu-i mai percepe privirea plină de dragoste şi îngăduinţă. Asta o distruge. Nu, nu se mai poate duce acasă după   orele de serviciu, pentru că acolo nu o mai aşteaptă fericit acel Dumnezeu pe care ea îl iubeşte. Ce apăsare! Cât de greu îi este să mai privească oamenii în ochi! Parcă ei ar şti ceea ce a făcut şi ar condamna-o. Chiar dacă nu frecventează biserica,  îi vine un gând: şi dacă  aş intra în prima biserică pe care o s-o întâlnesc? Nu, nu văd altă soluţie! Dacă trebuie să fac ceva ca să-mi schimb starea, atunci doar un preot mă poate ajuta! Poate că nu o să mă certe că vin aşa rar…

        Văzând-o într-un colţ  retras al bisericii, preotul cu barbă lungă şi ochi blânzi se apropie de ea,  ghicind parcă  de ce venise acolo: pot să te ajut cu ceva, copilă? Da, părinte, răspunde ea prinzând curaj. Am făcut un păcat aşa de mare,  încât nu pot să mă mai duc acasă. Aş vrea să mor! Pe măsură ce-şi mărturiseşte păcatul, lacrimile îi curg neîncetat şi sufletul îi tremură ca şi cum mărturisirea  ar face-o chiar în faţa lui Dumnezeu...

      Mara  părăseşte lăcaşul sfânt cu inima uşoară. Simte o linişte  care îi cuprinde sufletul. Nu ar fi crezut. Oare ce se întâmplase cu ea? Parcă cineva i-ar fi luat povara  să o poarte în locul ei. Se grăbeşte spre casă. Acum ştie sigur că Dumnezeu o va întâmpina acasă,  aşa cum o face în fiecare zi.  Faţa i se luminează, plină de speranţă, iar paşii aleargă pe scările metroului  din ce în ce mai repezi…

Păcatul desenează  neliniștea pe chipurile noastre

       

 

      “Veniţi să ne judecăm, zice Domnul.De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, ca zăpada le voi albi, şi de vor fi ca purpura, ca lâna albă le voi face”(Isaia 1:18). Aceste cuvinte rostite de  gura lui Dumnezeu sunt o garanţie că păcatele  oricât de grele ar fi, pot fi iertate dacă regretăm că le-am săvârşit.

         Spovedania este a patra  din cele şapte taine ale bisericii. Se mai numeşte şi taina pocăinţei.  Prin această taină , credinciosul   primeşte iertarea păcatelor mărturisite şi  recuperarea harului din care a căzut. Aşa cum o haină  se murdăreşte şi trebuie spălată, tot astfel sufletul înnegrit de păcat are nevoie să fie  curăţit. În urma mărturisirii , pacea sufletească este restabilită . Omul  îşi poate continua activităţile de zi cu zi, împăcat cu Dumnezeu, cu sine şi cu lumea din jur. ChAş zice chiariar dacă nu ne dăm seama, mărturisirea păcatelor este lucrul cel mai important pentru a duce o viaţă  echilibrată , în armonie cu ceea ce ne înconjoară. Sigur, ideal ar fi ca omul să  se străduiască  din răsputeri să nu mai păcătuiască,  pentru a nu-şi mai încărca conştiinţa cu poveri greu de suportat.

          Păcatul este un act de revoltă împotriva cerului, un act de mândrie. Antidotul  pentru aceasta este mărturisirea lui , ca o formă de conştientizare şi de smerenie . Uneori, ne simţim ruşinaţi de greşelile noastre şi nu avem curajul de a le mărturisi. Apoi, observăm  că păcatul desenează pe chipurile  noastre   groaza, laşitatea , ruşinea. Nu mai putem privi în ochi persoanele de lângă noi, suntem permanent măcinaţi de frică şi avem tendința să ne ascundem. Iubirea şi ura sunt două sentimente antagonice dar deosebit de puternice. Biblia ne învaţă că pocăinţa adevărată  constă  în  a ne manifesta ura faţă de păcat şi iubirea faţă  de cel care ne-a creat.  Pentru că doar  Dumnezeu  poate umple golul şi prăpastia din vieţile noastre atât de încercate şi ispitite de cel rău. Păcatul  îmbrăcat în poleială falsă ne cucereşte dar ne şi distruge în acelşai timp. El ne îmbolnăveşte trupurile şi sufletele,  furându-ne dreptul la mântuire.  

    Cine suntem, de unde venim şi către ce destinaţie ne îndreptăm?! Taina spovedaniei are un rol esenţial  în aflarea acestor răspunsuri. Binefacerile ei ne duc înaintea tronului lui Dumnezeu . Lui nu-i pasă cum arătăm , cu ce ne îmbrăcăm , ce diplome deştepte avem în buzunar, ce funcţii înalte care ne umplu sufletele de mândrie. El  se uită să vadă curăţenia inimii , simplitatea caracterului,  cât este de vie şi adevărată credinţa noastră.

                         

Georgeta Istrate

A treia taină a bisericii: împărtășania sau euharistia

     În joia de dinaintea patimilor Sale, la cina cea de taină  sărbatorită în casa unui om evlavios din Ierusalim, Iisus a instituit taina împărtăşaniei. Ştiind că vremea Sa pe pământ este pe sfârşite şi că foarte curând va fi răstignit, a dorit să mai mănânce încă o dată împreună cu ucenicii săi . Înainte să se aşeze la masă, El a spălat picioarele ucenicilor, demonstrând astfel că cel ce doreşte să fie mai mare trebuie să slujească pe cei pe care îi conduce.

“Aceasta să faceți spre pomenirea Mea”

      Timp de trei ani, cât a avut o viaţă publică, Iisus a atras prin simplitatea, iubirea şi blândeţea învăţăturilor sale simpatia multor oameni dar şi antipatia mai marilor vremii care se temeau că popularitatea Sa va creşte atât de mult încât ei vor fi alungaţi de la putere. Erau vremuri tulburi, iar stăpânirea romană îi făcea pe mulţi să spere într-un conducător viteaz care, prin sabie, să elibereze poporul evreu. Ascultând învaţăturile Fiului lui Dumnezeu, s-au gândit că El este mântuitorul mult aşteptat care  le va reda demnitatea. Şi era adevărat, numai că Iisus era un alt fel de eliberator. Unul ale  cărui arme  erau iubirea şi iertarea, unul care  nu semna tratate de pace,  ci oferea  în dar o pace a inimii nepământeană capabilă să treacă peste toate vicisitudinile. El elibera omul de sub povara grea  a păcatului propovăduind iubirea de aproape şi comunicarea reală cu Dumnezeu. După ce a făcut multe minuni, din milă pentru oameni şi spre slava lui Dumnezeu, venise şi vremea ultimului act de dinaintea patimilor Sale: tainica cină.

  După ce s-a aşezat la masă împreună cu ucenicii, Isus le-a vorbit despre trădarea care-L va duce la moarte.Tristeţea şi dezamăgirea vine tocmai din faptul că tocmai unul dintre ucenici va fi autorul acestei trădări: Iuda Iscarioteanul. În timpul cinei, Mântuitorul a luat o pâine, a binecuvântat-o, a frânt-o şi  a oferit-o ucenicilor zicând:”Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu” . Apoi a luat paharul şi le-a spus:”Beţi dintru acesta toţi, că acesta este sângele Meu, al legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor” (Matei, cap. 26, vers. 26-28). Apoi a mai spus:”aceasta să faceţi spre pomenirea Mea”(Luca,22:19).

      Aceasta este instituirea cinei cea de taină în toată simplitatea sa. O cină ce cuprinde în ea mai mult decât se spune şi se ştie. Este un act mistic cu rezonanţe cereşti. Împărtăşirea cu sfintele taine conţine în ea germenele fraternităţii la nivel mondial. Este concluzia tuturor învăţăturilor creştine.

Prin  Sfânta  Împărtășanie, credinciosul se unește cu Hristos

     Împărtăşania are loc la Sfânta Liturghie şi poate fi săvârşită numai de preot sau episcop. Prin Sfânta Împărtăşanie, care simbolizează  Trupul şi Sângele Mântuitorului, credinciosul se uneşte cu Iisus Hristos .

    Ea se pregateşte din pâine dospită, de grâu curat,   şi vin numai din struguri. Acestea sunt aduse de credincioşi la biserică şi pregătite de preot sau episcop care, prin ridicarea mâinilor şi frunţii spre cer, roagă pe Dumnezeu ca, prin lucrarea Duhului Sfânt, aceste daruri să fie preschimbate în Sfântul Trup şi Sfântul Sânge ale lui Hristos. În timpul acestui ritual, corul cântă laude lui Dumnezeu: “Pe Tine Te lăudăm, pe Tine Te binecuvântam, Ţie îţi mulţumim, Doamne. Şi ne rugăm Ţie Dumnezeul nostru”.

   Se pot împărtăşi cei ce duc o viaţă curată, cei ce nu  au impedimente canonice date de preot. Numai copiii de până la cinci ani sunt  consideraţi nevinovaţi. Ei se pot împărtăşi fără a fi spovediţi în prealabil. Prin urmare, cel care doreşte să ia sfânta euharistie trebuie să ţină mai întâi trei zile de post, apoi să meargă la preot  să se mărturisească .

     Despre această taină, Toma de Kempis spunea:” În această Sfântă Taină se dă harul duhovnicesc, se aduce iarăşi în suflet buna deprindere pierdută şi se întoarce frumuseţea stricată de păcat. Lucru minunat şi vrednic de credinţă care covârşeşte priceperea omenească este că Tu, Doamne Dumnezeul meu, Dumnezeu adevărat şi om, Te afli întreg într-o fărâmă de pâine şi vin şi eşti mâncat de cel ce te primeşte, fară să Te sfârşeşti vreodată. Bucură-te suflete al meu, şi multumeşte lui Dumnezeu pentru un dar atât de măreţ şi pentru deosebita mângâiere lăsată ţie în această vale a plângerii”.

 Georgeta Istrate