România-i ţara mea!

Terapie prin râs

2012-02-26T23:58:00.011-08:00

Cred că cei care au inventat filmele comice au ştiut că râsul este bun pentru sănătate. Unde strică tristeţea, vine veselia şi repară.

Râsul alungă depresia, prelungeşte considerabil viaţa, este cea mai eficientă metodă de comunicare. Mai mult, tradiţia spune că, dacă răul este luat în râs, îşi pierde maleficitatea. Ei, şi dacă uneori te gândeşti că viaţa poate fi un joc, nicio boală nu te va mai atinge. Jocul provoacă zâmbete care te fac mai optimist, obstacolele par mai uşor de trecut şi astfel emoţiile negative dispar. Acestea fiind spuse, putem concluziona că râsul este şi o metodă de igienă emoţională.

Miracolul de pe DVD

Eram la nunta unor prieteni. Într-un moment al petrecerii, am fost invitată la dans de un personaj cunoscut, dar lângă care mi se face mereu rău. Unul dintre noi, cu siguranţă, are mai multă energie negativă!Nu am avut încotro, a trebuit să accept, căci nuntaşii o cereau. În timpul „supliciului” un băieţandru s-a apropiat cu aparatul de filmat şi m-a rugat să zâmbesc. Am făcut-o, dar inima-mi plângea, căci mă durea triumful partenerului. Şi asta se vedea pe faţa mea, dar eu nu conştientizam atunci.

La vreo două săptămâni, prietenii la a căror nuntă participasem, mi-au dat DVD-ul cu petrecerea înregistrată. Eram curioasă, căci nu mai fusesem filmată până atunci. Am ajuns şi la momentul în care executam dansul „comandat”. M-am privit şi aproape că nu m-am recunoscut. Eram foarte supărată, mâinile încercau parcă să ţină la o distanţă cât mai mare partenerul respectiv. Nu observasem până atunci că supărarea mă urâţeşte la propriu. Apoi, am putut să văd momentul în care puştiul mă atenţiona că sunt filmată şi mă ruga să zâmbesc. Am afişat un surâs, apoi, când am realizat că mulţi dintre invitaţi erau cu ochii pe mine, am râs de-a binelea. Pesemne momentul mi s-a părut comic. Am pus pauză filmului, căci ceea ce observam era de-a dreptul un miracol. Acel zâmbet larg îmi luminase chipul, mă întinerea şi mă făcea mai frumoasă decât mă ştiam eu...

Râsul întinereşte şi înfrumuseţează

Din ziua aceea, indiferent cât de mult sau puţin agreez un personaj, zâmbesc. Nu numai că mă simt bine, nu numai că-mi atenuează reacţiile negative, dar îmi induce şi o stare de fericire. De ce?! Am căutat răspunsul la persoane care au analizat râsul de-a lungul anilor:

- surâsul şi râsul relaxează, eliminând astfel unele tensiuni mai vechi

- protejează organismul de boli

- încetineşte procesul de îmbătrânire

- măreşte secreţia de endorfine ( hormonul fericirii)

- întăreşte sistemul imunitar al organismului

- reduce tensiunile musculare şi arteriale

- are efect tonic asupra plămânilor şi a circulaţiei sanguine

- stimulează memoria, dezvoltă imaginaţia şi creativitatea

- elimină durerea, fizică şi psihică

- vindecă inima

- îmbunătăţeşte capacitatea sexuală, etc.

Râdeţi, fraţilor, râdeţi!

Simţul umorului diminuează orgoliile, apropie oamenii, micşorează imaginaţia pesimistă, disperarea, mânia, plictiseala, cinismul, evită lezările sufleteşti. Umorul sincer, lipsit de răutate şi prefăcătorie, face viaţa mai frumoasă, descoperă dorinţa de joacă a sufletului. Trebuie să simţi comicul din fiecare lucru, căci dacă vezi numai partea goală a paharului, intri într-un con cenuşiu din care cu greu mai poţi ieşi. Vizionează cât de des comedii, priveşte din nou desenele animate care te făceau să râzi în copilărie, ţine aproape o carte cu glume sau bancuri. Dacă nu ai altceva la îndemână, pune pe cineva să te gâdile, chiar dacă nu îţi place. Întoarce-te la starea de copil, chiar dacă ai o vârstă...respectabilă! Sunt contraindicate glumele proaste, bufoneriile sadice ori masochiste, sarcasmul cinic ori râsul forţat, căci acestea mai mult te fac să plângi. Râsul din inimă ajută persoanele lipsite de voinţă sau complexate. Dacă ai inima „zdrobită”, ar trebui să stai pe lângă persoane altruiste, vesele, cu simţul umorului.

Iată ce spune unul dintre susţinătorii terapiei prin râs, Lenny Ravich: “Sfatul meu pentru toată lumea este să găsească umor şi bună dispoziţie în fiecare zi. Nu încetăm să mai râdem pentru că îmbătrânim. Îmbătrânim pentru că am încetat să mai râdem”.

Cu atâtea beneficii, nu pot decât să spun: râdeţi, fraţilor, râdeţi!

Georgeta Istrate

Suflet otrăvit

2012-02-26T05:08:00.005-08:00

Spuneai lumii că eşti prietena mea…

Dintre făpturile toate

Te-ai dovedit a fi cea mai rea,

Tu judeci pe nedrept viaţa mea

Te lauzi c-ai soluţii şi dreptate

Ştii bine să te foloseşti de oameni

Ca de nişte proprietăţi,

Apoi, fără să le iei în seamă sufletele,

Îi răneşti cu otrăvite săgeţi.

Într-o zi, zâmbind, mi-ai deschis o uşă

Şi eu, naivă, crezând că te-ai schimbat

Şi că a dat norocul peste mine

Am cedat ispitei şi, iată, am intrat!

Tu ai zâmbit din nou, răutăcioasă,

De parca raiul era la mâna ta,

Mi-ai spus să ies, vezi doamne, diplomat

Şi după mine, uşa ai blocat.

Ai vrea îngenuncheată să mă vezi

Şi lacrimile-n valuri să curgă peste tot,

Să te implor, ca sclavul ce plânge pentru-o pâine

Şi tu, de sus, să-mi spui că”dragă, nu mai pot!”

Aştepţi, poate, şi-acum să vin umilă,

Al tău cherem să fie mulţumit,

De tine vreau să uit, nu-mi trebuieşte milă

Căci masca ce o porţi e-un suflet otrăvit.

Georgeta Istrate

Remember Maica Tereza (ultima parte)

2012-02-26T02:28:00.003-08:00

« Cristos strălucitor »

Una din rugăciunile pe care Maica Tereza ne invită s-o rostim este cea a cardinalului Newman: « Dragă Iisuse, ajută-mă să răspândesc parfumul tău oriunde merg. Inundă sufletul meu cu spiritul Tău şi cu viaţa Ta. Pătrunde întreaga mea fiinţă, atât de adânc încât întreaga mea viaţă să poată fi numai o strălucire a vieţii Tale. Străluceşte prin mine şi fii prezent în mine în aşa măsură, încât fiecare suflet pe care îl întâlnesc să poată simţi prezenţa Ta în sufletul meu. Fă aşa încât ceilalţi să mă privească, şi să nu mă vadă pe mine ci numai pe Iisus. Rămâi cu mine, căci atunci voi începe să strălucesc aşa cum străluceşti Tu ; să strălucesc într-atât încât să fiu o lumină pentru ceilalţi ;lumina, o Iisuse, vei fi tu strălucind asupra celorlalţi prin mine. Fă să te propovăduiesc fără predici, nu prin cuvinte, ci prin prezenţa mea şi prin forţa pe care faptele mele o exercită, pentru ca să transpară în chip văzut plinătatea iubirii pe care ţi-o port.Amin ».

Pentru ea, nu contează apartenenţa religioasă atâta vreme cât vrei să ajuţi. În capela fiecărei case înfiinţate de Maica Tereza, lângă Iisus pe cruce, stau scrise cuvintele : « Mi-e sete ».Regulile Misionarelor Carităţii fac zidurile să vorbească : « Mai mult decât orice altă congregaţie, noi avem nevoie de sărăcie adevărată. Ea ne oferă detaşarea şi libertatea necesare pentru a înţelege lumea în care lucrăm.Avem nevoie de tăcere pentru a atinge sufletele şi avem nevoie de zâmbet pentru că nu vreau să faceţi minuni cu obrăznicie.Prefer să faceţi greşeli cu gingăşie. Zâmbiţi, zâmbiţi mereu »

O viaţă ca o rugăciune

Agnes Ganxhe Bojaxhiu,de origine albaneză, se naşte la Skopje (Macedonia) într-o familie înstărită cu trei copii. La 18 ani este acceptată în rândul Surorilor Misionare de Loreto, la Rathfarham, Irlanda. La 1 decembrie 1928, cu numele de Maria Tereza a Pruncului Iisus, pleacă în India, unde-şi începe noviciatul la Darjeeling, la poalele Himalayei. La 24 mai 1937 îşi depune cele trei voturi :de sărăcie, castitate şi ascultare. Până la 18 august 1948 predă religia, engleza şi geografia la Colegiul Sf.Fecioară Maria, cartierul Entally, Calcutta unde ajunge directoare.În anul 1948,primeşte aprobarea Papei Pius al XII-lea, de a părăsi ordinul de Loreto şi de a se ocupa de indienii cei mai săraci, rămânând totuşi călugăriţă. Pe lângă cele trei voturi, Maica depune şi pe cel al carităţii. Ca să se familiarizeze cu bolnavii şi să capete cunoştinţe medicale, merge la Patna unde urmează cursuri de infirmerie timp de trei luni, cursuri obligatorii în cariera unică pe care şi-o alesese. Pentru început, deschide o mică şcoală în cel mai mizerabil cartier din Calcutta: Moti Jheel, unde îi învaţă pe copiii indienilor literele alfabetului şi le citeşte primele poveşti. La 7 octombrie1950, obţine aprobarea pentru înfiinţarea la Calcutta a Congregaţiei Misionarelor Carităţii. Ordinul are la bază două realităţi vizibile: Iisus întrupat în euharistie şi Iisus întrupat în săraci. Era primul pas spre a-şi împlini visul de a oferi celor mai săraci dintre săraci o viaţă sau o moarte demne de o fiinţă umană. Astfel iau naştere Casa muribunzilor, Casa copiilor, Oraşul leproşilor. Nici o boală nu o sperie chiar dacă este vorba de SIDA , lepră iar cele mai urâte plăgi n-o fac decât să se implice mai mult. Ea nu judecă şi nu caută vreo vină cuiva. Pur şi simplu face tot ce-i stă în putere să elimine sau să atenueze suferinţa. Iniţiativa sa atrage mii de tinere a căror vocaţie este compatibilă cu a ei. La 1 februarie 1965, Congregaţia Misionarelor Carităţii devine o instituţie de drept pontifical astfel că maica are permisiunea de a deschide case pentru dezmoşteniţii soartei în toată lumea. De-a lungul vieţii a primit sute de premii şi distincţii, titluri academice honoris causa, dar cel mai prestigios dintre ele este premiul Nobel pentru pace, la Oslo, în 10 decembrie 1979.A trecut în nefiinţă la 5 septembrie 1997, în urma unui stop cardiac, lăsând în urmă 450 de case răspândite în diferite ţări de pe glob, printre care şi România. La 19 octombrie 2003, Maica Tereza este beatificată de către Papa Ioan al II-lea, fiind sărbătorită la data de 5 septembrie a fiecărui an.

Viaţa Maicii Tereza poate fi un indicator pentru aceia dintre noi pentru care nici un model nu ni se potriveşte, nu ne găsim vocaţia sau nimic nu ne mai motivează. Acolo, în cămările timpului se ascund caractere demne de luat în seamă care, pe deasupra, deschid perspectiva unei veşnicii alături de Dumnezeu. Şi dacă îl ai pe El, ai totul! Pentru că numai El dă valoare fiinţei noastre.

Georgeta Istrate

Remember Maica Tereza (partea a II - a)

2012-02-26T02:13:00.000-08:00

«Dumnezeu mă cheamă»

Chemarea lui Dumnezeu este ca o putere extraordinară care o însufleţeşte şi, cu fiecare zi care trece, este tot mai entuziasmată, mai nerăbdătoare să-şi înceapă noua misiune.Scrie o scrisoare Vaticanului, în care îşi destăinuie dorinţa de a-L sluji pe Iisus, precum şi cererea de a părăsi ordinul Loreto pentru a împărtăşi soarta săracilor:”…doresc cu umilinţă să încep o viaţă foarte diferită de cea pe care am trăit-o până acum în mănăstire, pentru a-mi oferi viaţa săracilor, în slujire totală, pe urmele Sfântului Francisc de Assisi. Din septembrie 1946, Dumnezeu mă cheamă astfel. Pentru a desfăşura această muncă, în rugăciune şi jertfă, este necesar să mă apropii de săracii de pe stradă şi să devin săracă asemenea lor, pentru a vedea în fiecare sărac pe Hristos…” După ce primeşte aprobarea Papei Pius al XII-lea, în vara lui 1948, părăseşte siguranţa mănăstirii doar cu câteva rupii în buzunar, Rozariul şi două sari-uri albe cu dungi albastre ca seninul cerului din pânza cea mai ieftină. Apoi, pleacă în stradă acolo unde-şi aflase vocaţia. Poartă cu ea o nesfârşită dorinţă de a dărui iubire şi compasiune, de a se dărui pe sine. Ştie sigur că darul, odată plecat de la ea, se întoarce însutit. Acest dar nepreţuit care te goleşte, dar care te şi sporeşte în acelaşi timp este iubirea de aproape. Ea nu aşteaptă ca bolnavii să-i ceară ajutorul. Pleacă în căutarea lor, îi culege de pe străzi. Mai întâi înfiinţează “Casa muribunzilor”, un loc lângă templul zeiţei Kali, unde aerul greu poartă în el mirosurile antisepticelor şi ale rugurilor întreţinute de arderea trupurilor moarte, amestecate cu parfumul florilor de la picioarele zeiţei. Peste toate, moartea insensibilă la durere se luptă cu această fiinţă micuţă care mai crede că omul poate să moară cu demnitate, nişte mâini pot să-i mângâie fruntea rece sau ai cărei ochi îl pot privi cu blândeţea de care poate că nu a avut parte toată viaţa lui. Câteva clipe de alinare ca plecarea să-i fie mai uşoară ! Pasiunea ei pentru săraci a atras sufletele în ale căror inimi dormea neactivată cariera iubirii lui Dumnezeu. Mâinile Maicii Tereza s-au înmulţit, căci probabil, mulţi erau în căutarea unui scop nobil în viaţă, iar acum îl găsiseră. În plus, săracii lumii pot fi consideraţi materializarea predicii de pe munte a lui Iisus. Sărăcia şi boala te obligă să dechizi ochii sau să-i închizi, răscolesc şi răstoarnă parametrii logici umani, transformă şi înalţă sufletul făcându-l să atingă cerul.

O atitudine şocantă

Cred că cele mai frumoase mâini ce s-au născut vreodată sunt ale sfinţilor, din rândul cărora face parte şi Maica Tereza. Mâinile acestei făpturi micuţe nu s-au dat la o parte şi nu li s-a părut prea greu sau prea umilitor şi degradant să cureţe trupuri mâncate de viermi, furnici sau şoareci ; să spele şi să hrănească guri îmbăloşate ; să îngrijească trupuri chinuite de boală sau să mângâie frunţi ce se zbat în agonie. Nu poţi despărţi sărăcia de fiinţa ei. Ele sunt una şi aceeaşi, se confundă, se contopesc.Ruptă din contextul sărăciei şi al mizeriei unde ştie întotdeauna ce are de făcut adaptându-se oricărei situaţii, este parcă o fiinţă incompletă. Scriitoarea Franca Zambonini în cartea sa despre viaţa Maicii Tereza spunea:”La Universitatea din San Francisco din California, în biroul administratorului Gjon Sinishta, totul este confortabil, răcoarea aerului condiţionat, mochetă moale, mobilă masivă, secretară discretă care ne serveşte cafeaua şi dispare.Pare a fi un loc nepotrivit pentru a vorbi aici despre Maica Tereza, profetă neînţeleasă, mai mult decât oriunde altundeva, în această parte bogată a lumii. În India, când Maica Tereza spune « cei mai săraci dintre săraci », înţelegi în profunzime ce vrea să spună.În California, unde sănătatea este o obligaţie şi frumuseţea un cult, iar bogăţia un semn calvinist de bunăvoinţă divină, Maica Tereza poate părea o bătrână excentrică, îmbrăcată exotic în stil hippy, care umblă cu geanta ca acele bag ladies, vagaboandele. Aşa au considerat-o într-o zi catolicii din San Francisco; persoane bine, care au considerat că atitudinea ei este şocantă dacă nu chiar ofensatoare.”

Într-adevăr, Maica Tereza este incompatibilă cu bogăţia şi aroganţa pentru că alesul ei este Isus.Şi Lui îi este sete, îi este rău, este bolnav şi fiecare fibră a trupului Lui este o agonie în ghearele morţii. El îi cere ajutorul prin ochii atâtor oameni. Şi nu a găsit o altă fiinţă decât pe a ei, cea mai slabă şi neputincioasă dintre toate. De ce ?! Pentru că puterea lui Dumnezeu s-a arătat întotdeauna în cei slabi şi umili în cei care I s-au abandonat total în ascultare. Cine ar fi crezut că acţiunea Maicii Tereza va căpăta dimensiuni planetare şi că ea va revoluţiona lumea? Cine ar fi crezut că atâtea fiinţe, în inimile cărora stătea adormită vocaţia milei şi a iubirii de aproape, se vor înrola în această armată al cărei lider este ea, aleasă de Providenţă să-I facă lucrarea? Cine ar fi crezut că autorităţi şi oameni bogaţi laolaltă îşi vor deschide visteriile pentru a-i sprijini opera ? Pentru că aceasta, cu siguranţă, este opera lui Dumnezeu :”Nu eu atrag ajutorul oamenilor, ci săracii. Eu sunt doar un creion de care se serveşte Dumnezeu pentru a scrie ce vrea”.

Georgeta Istrate

Remember Maica Tereza (partea I)

2012-02-24T07:08:00.001-08:00

“ După sânge şi origine sunt albaneză. Am cetăţenie indiană. Sunt călugăriţă catolică.În inimă, aparţin cu totul inimii lui Isus.Miracolul cel mai mare este că Dumnezeu se serveşte de lucruri mici ca noi.Ne foloseşte pentru a realiza opera Sa”.

Formula fericirii

Într-o lume în care sărăcia şi bogăţia nici măcar nu se mai urăsc, ci pur şi simplu se ignoră, o lume în care viaţa şi moartea dansează împreună valsul suferinţei atât de dureroase ai putea sa zici că nu mai este nimic de făcut să schimbi situaţia.Chiar dacă nu-ţi place, spui că nu ai încotro şi te afunzi în ignorare, consolându-te cu ideea că singur nu poţi schimba lumea şi că oricum nu este treaba ta s-o faci. Totuşi, în acest haos descurajator şi resemnant, o făptură mică şi slabă deţine cheia care poate schimba totul: iubirea. Dacă i-ai fi ştiut intenţiile încă de când îi încolţiseră în minte, cu siguranţă ai fi sfătuit-o să stea cuminte în banca ei pentru că va fi înghiţită de “ocean”.Greşit. Intenţiile ei sunt astăzi certitudini, ca nişte izvoare dătătoare de viaţă întinse pe suprafaţa pământului, ca venele ce poartă sângele într-un trup. Pentru Maica Tereza găsirea fericirii nu a fost o misiune imposibilă. Ea a reuşit ca nimeni altcineva să dea clipei un scop, nelăsând-o să plece în sanctuarul timpului aşa goală şi tristă, aşa de săracă. A împodobit-o cu frumuseţea unei fapte, a încoronat-o ca pe o regină. Acolo, în sarcofagul timpului, clipele Maicii Tereza strălucesc în întunericul uitării, luminând cărări întortocheate şi ne cheamă la acţiune.

Vino, fii lumina Mea!

Timp de douăzeci de ani, Maica Tereza a dus o viaţă monahală liniştită în mănăstirea Loreto din Calcutta predând catehismul,engleza şi geografia la colegiul din Entally.Avea o înfăţişare luminoasă iar zâmbetul nu-i lipsea niciodată de pe buze. Liniştea paradisiacă a mănăstirii, grădinile de flori, arborii şi lacul, slujbele şi rugăciunile îi asigurau o viaţă simplă, curată, aproape de Dumnezeu. Şi, într-o zi, a părăsit siguranţa confortului de la Entally, adierea ventilatoarelor, statutul de profesoară şi veselia elevelor, deoarece că visul ei era altul…Un vis unic, care trebuia adus la viaţă pentru că numai astfel strălucirea lui va putea fi o lumină şi un scop pentru ceilalţi. Cunoştea viaţa săracilor Indiei de la distanţă, protejată fiind de zidurile mănăstirii. De la fereastra ei văzuse trupurile acelea muribunde şi bolnave înşirate pe trotuare, copiii goi, murdari şi flămânzi, poate chiar a fost supărată când vreun bogat, îmbrăcat în haine luxoase, îşi făcea cărare printre ei, fără măcar să-i privească. Ca şi cum, dacă i-ar fi privit sau inima i s-ar fi înmuiat la vederea suferinţei, ar fi fot pierdut. Mizeria şi orgoliul preferau să se ignore. Însă totul avea să se schimbe după un scenariu al cărei protagonistă nu putea să fie decât ea, Maica Tereza. Ziua revelaţiei avea să fie aceea în care, bolnavă de tuberculoză fiind, călătorea spre Darjeelig, la mănăstirea Loreto de la poalele Himalayei pentru a-şi vindeca plămânii în aerul puternic parfumat al câmpurilor de ceai şi înălţimile albe ale piscurilor de zăpadă. Poate că Dumnezeu are nevoie să ştie dacă lumea îl mai iubeşte, dacă nu cumva inima lumii a fost cucerită în totalitate de rău şi poate că mai vrea să ştie dacă El mai are loc, dacă pentru El s-ar mai vărsa o lacrimă sau ar mai ieşi la iveală puţină milă…Astfel inima Maicii Tereza este încercată în acel tren care purta în el oameni şchiopi, orbi, leproşi, săraci ai căror priviri erau pierdute şi de pe care zdrenţele murdare atârnau acoperind schelete mutilate de foame şi boală. În acel moment, măicuţa vede uluită în fiecare făptură chipul lui Iisus care plânge şi cere ajutor. Îi priveşte cu uimire ca şi cum acum ar vedea pentru prima oară. Transfigurată astfel, Maica Tereza aude glasul celui pe care îl iubea atât de mult şi căruia îi închinase viaţa: Iisus. Acele cuvinte divine au avut puterea să facă din ea ceea ce nici ea însăşi nu credea că poate face:”Vino, fii lumina Mea!”

Georgeta Istrate

Cum să fac?

2012-02-24T06:33:00.000-08:00

Cum să traieşti fără să fii rănit?

Cum să trăieşti fără să răneşti?

Când,oricât te-ai strădui,

Este mereu cineva care te huiduie,

Aruncă în tine cu pietre

Fiindcă nu-i place părul tău

Nu-i place culoarea ochilor

Sau cine ştie ce motiv o avea...

De ce este mereu cineva care te pedepseşte

Pentru că l-ai ajutat când era în suferinţă?

De ce te suspectează

Că, prin fapta ta,

Ai vrut să-ţi faci...imagine ?

Cine să-i mai înţeleagă

Pe cei care cer fără să dea,

Pe cei care au şi tot ar mai vrea

Pe cei ce-şi fac loc

Cu coatele, cu banii, cu tonul,

Câlcandu-te pe tine în picioare

Chiar dacă înainte cu un minut

Probabil le-ai salvat viaţa?

Cum să te fereşti de vorbele lor

Ca focul, ca veninul ucigaş

Născute din limbile lor ascuţite?

De ce sunt vinovată pentru că sunt ?

De ce mă răstigneşti doar pentru că respir ?

Cine te crezi ?

Cum să trăiesc, Doamne, fără să fiu rănită ?

Cum să fac să nu rănesc pe alţii?

Georgeta Istrate

Dorinţă în ziua de Dragobete

2012-02-24T04:45:00.002-08:00

Să am căldura unei mărinimoase inimi,

O mângâiere să simtă ar vrea obrazul,

Privire blândă şi plină de iubire

Şi două mâini să mă cuprindă cu ocrotire.

Şi gândul lui să fie doar la mine

Să-mi dea din bunătatea lui divină

Şi să visăm ţinându-ne de mână

Că aripi ne-au crescut ş-atingem altă lume.

O, bunătate! Ia chip de om şi vino către mine

Să te iubesc, să mă iubeşti, cum n-a făcut-o nimeni,

Să unim fericirea cu pacea şi speranţa

Pe-o astfel de iubire, mi-aş da până şi viaţa!

Georgeta Istrate

Vei înţelege mai târziu (ultima parte)

2012-01-28T08:06:00.001-08:00

Ispita

-Ai înnebunit de tot, omule. Glumele tale mi se par cam nesărate şi ar fi bine să pleci până nu vine bărbatul meu. O să-ţi dea el o mamă de bătaie, să-ţi treacă cheful de amor, băiete. Da’ nu ţi-e ruşine aşa puţin? strigă femeia foarte serioasă.
   -Nu mi-e deloc ruşine şi nu glumesc…ia patru sute de lei de-aici şi hai s-o facem!
   -Ce dracu zici, măi omule, pleacă până nu strig să vină vecinii şi te-oi face singur de râs.
   -Ba n-o să strigi, Vico dragă, răspunde bărbatul, mai adăugând o sută.
   -Sunt femeie serioasă, nu mă pretez la aşa ceva, zice femeia pierdută, mirându-se de banii pe care este dispus bărbatul să-i dea pentru o partidă de sex.
   Petrache mai adaugă o sută. Femeia tace. Ea se aşează uşurel pe scaun fără să zică nimic şi se uită la bani. El mai adaugă o sută. Ea nici nu se clinteşte. Nouă sute de lei sunt bani, nu glumă. Petrache adaugă şi ultima sută. Parcă nici nu se uită la bani. O priveşte insistent pe soţia maistrului, în aşteptarea unui răspuns. Femeii încep să-i strălucească ochii şi se gândeşte ce şi-ar cumpăra cu acei bani. Începe să se descheie singură la capot, în timp ce-l priveşte în ochi. Ispita celor o mie de lei este, în aceste momente, mai puternică decât dorinţa de fidelitate faţă de soţul ei. Pare fermecată. Îl trage pe bărbatul cu priviri lacome dupa ea. Ciudat, mâinile lui trezesc în corpul ei fiori şi simţuri pe care nu le cunoscuse până acum. Nu se mai poate controla şi se lasă pradă instinctelor şi ... propriilor interese. La final, ea se ridică de pe pat, îşi trage capotul şi încearcă să-şi aranjeze părul, acum răvăşit. Îi este ruşine şi îşi ascunde privirea undeva pe un tablou de pe perete.
   -Acum, plec. Mulţumesc Vico dragă, ai fost grozavă, dar această poveste se sfârşeşte aici. Vei înţelege mai târziu…

Şocul

   De-abia pe la orele unsprezece seara, Tudose se întoarce obosit şi flămând. Soţia îi pune o farfurie de mâncare în faţă. Este gânditoare, dar bărbatul nu observă nicio schimbare în atitudinea ei mult mai încetinită şi mai resemnată ca altădată. Îi pare rău, însă ştie că e prea târziu.
   -A trecut Petrache pe aici să-ţi spună că o să întârzii?
   -A trecut.
   -Ţi-a adus şi banii?
   -Care bani?
   -Avansul meu. I-am dat cei o mie de lei pe care i-am luat ca avans . M-am gândit că poate vrei să-ţi cumperi ceva…te-am auzit, zilele trecute că-ţi place un material de rochie…
   Doamna Vica se albeşte la faţă. Se aşează uşurel pe canapeaua din şopron şi nu zice nimic. Abia acum îşi dă seama că şi-a pierdut cinstea degeaba. Îi spusese Petrache mai devreme: ”vei înţelege mai târziu”...
   -Ţi i-a adus?
   -Da, mi i-a adus, zice femeia palidă.
   -Da’ ce ai, draga mea, nu ţi-e bine?
   -N-am nimic…ţi se pare…n-am absolut nimic!

Georgeta Istrate

Vei înţelege mai târziu (partea a II-a)

2012-01-28T07:51:00.001-08:00

Neprevăzutul

      În ziua de salariu, toţi sunt veseli. Spun câte o glumă, în aşteptarea doamnei Coca, economista. La un moment dat, apare inginerul Badea, care întreabă de maistru:
   -Băieţi, l-aţi văzut cumva pe Tudose?
   -Este la magazie! Zicea că-i trebuie niste scule , răspunde Vasile, scărpinandu-se în cap.
   -Când vine, spuneţi-i să treacă de urgenţă la birou, adaugă inginerul pe un ton grav.
-O să-i spunem, răspund băieţii, receptivi.
După vreo douăzeci de minute îşi face apariţia maistrul Tudose . Bine dispus, ştergându-se pe mâini, îi încurajează pe tinerii care se aşezaseră la coadă în aşteptarea economistei.
   -Astăzi, lucrăm pe bani, băieţi, aşa-i?
   -Aşa-i meştere,da’ mai bine du-te pân’ la inginerul Badea. A lăsat vorbă că are ceva de discutat cu matale, îl informează Vasile.
   -Tineţi-mi şi mie rândul, că mă întorc repede…
   -Desigur, meştere!
Peste aproximativ zece minute, Tudose revine, cere voie să ia banii înainte şi, foarte preocupat, se adresează lui Petrache.
   -Măi Petrache, te rog şi eu ceva.
   -Se poate meştere? Orice!
   -Măi băiatule, fiindcă eşti vecin cu mine, du-mi şi mie avansul acasă. Mă gândesc că poate Vica vrea să îşi cumpere ceva frumos. Spune-i că m-a rugat inginerul Badea să rămân, că are de terminat un proiect, să nu-şi facă probleme…
-Fă-ţi treaba liniştit meştere, că-i duc eu banii doamnei Vica…
   -Îţi rămân dator. Petrache. Hai că fug acum…

Momentul răzbunării

      Bărbatul simte că ar fi momentul potrivit pentru răzbunare. Încă nu ştie cum va proceda, dar, ca un specialist în rele, se va gândi între timp. Nu se îndoieşte c-o să-i vină vreo idee. Astfel că pleacă spre casă, gânditor, şi aşa, salutând câte un sătean, ajunge în faţa porţii casei meşterului. Apasă soneria. Apare o femeie de vreo patruzeci şi cinci de ani, îmbrăcată într-un capot de casă din mătase albastră.
   -Buna seara, doamnă Vica.
   -Buna seara, răspunde femeia. Da’ bărbatu meu nu vine?
   -Mai are niscai treabă la secţie şi m-a rugat pe mine să vă spun că întârzie…ca să nu vă faceţi griji degeaba. Zicea că s-ar putea să dureze vreo câteva ceasuri…
   -Da intră Petrache, oi fi obosit, hai să-ţi fac un ceai de muşeţel…
   -Mulţumesc, nu trebuie…
   -Hai intră, omule, că n-o fi foc, doar suntem vecini de-atâta vreme. N-o să mănânc din tine!
   -Bine, doamnă Vica, dacă ziceţi dumneavoastră…
   -Intră aici în şopron şi fă-te comod. Eu trebuie să închid uşa la adăpostul păsărilor…mă întorc imediat!
   Petrache începe să inspecteze casa .Totul străluceşte de curăţenie. Se gândeşte că meşterul are dreptate când se laudă cu nevasta lui cea gospodină. Din grădiniţă, vine un miros plăcut de trandafiri, iar muzica de la radio cântă în surdină romanţe româneşti de altădată. Lui Petrache iar îi vin idei…
   -Am sosit! Da’ de ce nu iei loc pe fotoliu, omule? întreabă femeia, în timp ce aşează pe măsuţa de lângă el o farfurie cu fursecuri de casă. Îi toarnă şi ceai într-o cană.Tânărul se cam strâmbă:
   -Ceaiul este bun, da’ n-are grade, doamnă Vica. O tărie ceva mi-ar prinde mai bine. Un whisky, n-ai? Şi, ca să vă arăt că nu sunt pretenţios, accept ş-o ţuică de-aia de face meşterul din livada cu pruni , zice Petrache uitându-se insistent la formele femeii. Pare că vrea să descopere ceva care să-l incite, ca şi cum şi-ar vedea vecina pentru prima dată.
   -Un coniac ţi-ar satisface gusturile rafinate, Petrache? Te-ai cam boierit, omule! îl ia femeia la zor. Hai, mai bine du-te pe la casa ta, te-o fi aşteptând nevasta. Lasă ifosele de domn, că nu-ţi şade bine!
   -Stai puţin, femeie! zise Petrache vizibil iritat, renunţând la expresiile politicoase de mai devreme. Tu m-ai invitat în casă, iar acum mă dai afară ?! Aşa nu merge! E frumos din partea ta? Ştii că eşti încă frumoasă? Mai că m-aş culca cu tine o dată, răspunde Petrache, pe un ton impertinent şi surprinzător.

Georgeta Istrate

Vei înţelege mai târziu (prima parte)

2012-01-28T03:53:00.000-08:00

Vremea secerişului e în toi. În linia întâi, combinele treieră de zor.

      Luni seara, combainierii S.M.A-ului se strâng unul câte unul la sediu. Deşi obosiţi, după o zi de lucru istovitoare, îşi descarcă buncărele, apoi încearcă să înfiripe un dialog.
    -Ce faci, măi Vasile?
    -Ce sa fac, nea Mitică, iar mi s-a stricat rabla asta de combină, fir-ar a dracului, că mi-a scos peri albi, nu alta!
   -Las, băiete, c-o repari tu, doar eşti meseriaş…
   -Da, şi trebuie s-o fac în noaptea asta, că altfel o să stau pe dreapta, iar bani o să duc acasă cucu!…Iar o sa ma ţină nevasta pe la uşă …După ce că iau puţin, o să mă lase pentru Irimia al ţaţii Mărioara,   că şi-aşa am văzut nişte priviri … După o pauză, timp în care colegii se uită unii la alţii, Vasile adaugă:
- Ah, nea Mitică, am o mare problemă cu nevastă - mea. Mi se pare că vrea să mă înşele…
-Ce ziceai că-ţi face nevasta, Vasile?! întreabă cam în zeflemea maistrul Tudose, care tocmai trece să inspecteze utilajele.
   -Ei, nea Tudose, ştii şi matale cum îs femeile! Dacă nu le duci bani să se simtă cucoane, zic că eşti un coate goale. Apoi pun ochii pe alţii, cu posibilităţi…
     Captaţi de-a binelea de discuţia dintre meşter şi Vasile, ceilalţi încep să tragă cu urechea, făcându-şi de lucru prin împrejurimi.
   -Aşa este maistre, intervine Ion al Caterinei. Eu am prins-o pe-a mea de vreo trei ori cu Drăguţ al lui Bindea!

Spovedania se generalizează

Fusese suficient să se “spovedească” unul, că temerile celorlalţi începură să iasă la iveală.
   -Şi eu, nea Tudose, intervine Stan supărat. Nu ştii c-am adus-o acasă pe Maricica mea cu biciul? Tot satul ştie! Şi tot zice că Nae îi mai bun ca mine, că o mângâie altfel, că nu o înjură niciodată, că o pupă nu ştiu cum…Şi mi-am zis: fire-ai a dracului de muiere, io-s mai prost, ha? Las că vezi tu…şi i-am tras o mamă de bătaie, de tremură Maricica mea numa cân’ mă vede…Io n-am încredere în nicio muiere! Vorba lui Napoleon: toate femeile sunt curve!
   -Mă băieţi!!! Mă faceţi să-mi schimb impresia despre voi, zice maistrul Tudose, cu un aer de înţelept. Îmi dau seama că nu ştiti cum se ţine o femeie. Io, cu nevastă-mea, în douăzeci şi unu de ani de când suntem împreună, n-am avut nicio problemă. Este cea mai cuminte femeie, cea mai gospodină, bag mâna în foc pentru ea. Ştiu că nu m-ar înşela pentru nimic în lume, cu atât mai puţin pentru unul cu...posibilităţi! Da’ şi io i-am dus mereu salariul acasă, nu m-am oprit prin cârciumi, n-am jucat barbut, ca voi, şi nici alte cucoane nu mi-au trebuit. Pe când voi, să mă iertaţi, cân’ vă caută omu’ semnaţi condica la geamuri late! În plus, adaugă maistrul, după cum vorbiţi, îmi dau seama că nu ştiţi să vă purtaţi cu nevestele voastre! Ba chiar le înjuraţi, folosiţi biciul şi mai ştiu eu ce metode violente. Mi se zbârleşte părul în cap numa când vă aud! Păi cum vreţi să vă iubească femeile, măi proştilor? Voi credeţi că o femeie vă poate iubi cu forţa? Că puteţi să o bateţi sau să o înjuraţi, şi ea, ca un câine, să vă fie credincioasă?
   -Nu mai vorbi nea Tudose! intervine Ion, supărat de acuzele maistrului.
-Hei, hai, nu vă-nfierbântaţi aşa tare…ce să vă fac io, dacă nevestele vă-nşală cu alţii?

Idei diabolice

-Hai, treceţi la treaba voastră, că acuş se face noapte, îi zoreşte maistrul. Vasile, ce-i pe tine, mă băiatule, de eşti aşa plin de unsoare, de zici c-ai ieşit din cazanul cu smoală? se adresează maistrul tânărului care tot mestereşte la utilaj.
    -Maistre, mi-ai dat rabla asta de combină, de când era bunica fată mare şi, a naibii, se strică de cinci ori pe zi. Îmi vine s-o las dracului de treabă, s-o iau de unul singur pe câmp…parcă eu aş fi prostul echipei!
   -Da’ce-are, mă băiatule?
   -Da’ ce n-are, meştere?
   -Hai, măi băieţi, să punem toţi umărul şi să-l ajutăm pe băiatul ăsta, să nu spună că-l înşeală nevasta din cauză că stă noaptea să repare combina, adaugă şeful pe un ton glumeţ .
     Numai Petrache nu participă nici la discuţii, nici la repararea utilajului colegului său. El doar spionează. De multă vreme îi poartă pică maistrului, chiar se gândeşte cum să se răzbune pe faptul că, mai demult, intenţionase să-i desfacă contractul de muncă, pentru absenţe nemotivate. Faptul că acesta se laudă cu nevasta cinstită pe care o are, îi dă idei diabolice...

Georgeta Istrate

Prin ceaţă, cu Iisus

2012-01-27T04:09:00.000-08:00

E ceaţă, ca fumul, şi-i rece,
Nimic nu se vede-nainte
Şi nici înapoi nu se vede
Mi-e teamă de clipa ce trece !

Şi-n noapte nimeni nu vine
Paşii mă poartă pe căi străine
O fi drumul greşit, o fi bine?
Ah ceaţă, pleacă de lângă mine!

Deodată simt paşi pe aproape
Mi-e frică , mă trag înapoi tremurând...
Ce se aude ?…un foşnet…un glas… nişte şoapte
Un înger din ceruri pierdut pe pământ ?!

-Te-am căutat peste tot, unde sunt
Locuri senine, dar n-am bănuit
Că-n ceaţă, pierdută, te voi găsi
Hai vino,dă mâna...Şi ceaţa pieri !

Georgeta Istrate

Ultima ştire senzaţională

2012-01-27T03:54:00.001-08:00

Dragi ascultători
ai acestui post de radio,
vă anunţ că, la Bucureşti,
ninge continuu încă de azi-noapte!
Zăpada inconştientă acoperă
hoţii, prostituatele
şi toate speciile de maidanezi pe două picioare
care vă ieşeau dumneavoastră în cale!

Dragi mei ascultători,
această zăpadă năvălitoare
a acoperit chiar şi banii murdari
ai fabricanţilor de iluzii şi minciuni grosolane,
chiar şi pe criminalii, de care vă era teamă
să ieşiţi pe străzi.

Zăpada aceasta
a venit să facă dreptate
să vă alunge fricile
pe care le-aţi căpătat
după ce aţi ascultat ani de-a rândul
cu înfrigurare,
de la postul acesta de radio,
despre dreptatea pe care o fac
instituţiile minciunii,
unde împărăţeşte Măria Sa Banul.

Dragii mei ascultători,
văd ici şi colo câte un cap de bloc
ce vrea să se ridice,
dar zăpada aceasta se încăpăţânează,
atacă, acoperă şi spală
vrea ca totul să devină imaculat
asemeni ei...

Dragii prieteni,
vă anunţ o veste proastă:
curând, totul va deveni imaculat,
iar eu n-o să am ce să vă mai transmit
la rubrica: „ştiri senzaţionale”!

Georgeta Istrate

La mulţi ani, dragii mei!

2011-12-31T09:07:00.000-08:00

La mulţi ani, dragii mei! Anul 2012 să vă materializeze toate visele frumoase pe care le-aţi proiectat. Să aveţi parte de sănătate, toată fericirea posibilă, să vă descoperiţi vocaţia şi să o transformaţi în profesie. Binele să vă însoţească, frumuseţea să nu vă părăsească, iar înţelepciunea să vă fie cunună. Să vă instruiţi mereu, căci aceasta este cheia evoluţiei. Nu uitaţi: bunătatea întrece în valoare orice altă virtute!

Când te-atinge fericirea...

Din noroi şi întuneric, din lumină şi speranţă,

Din căldură şi din geruri, din iubire şi din ură,

Ia fiinţă clipa lumii, clipa ceea te agaţă

Te atinge-nfiorată, te cuprinde şi te fură,

Te trezeşti plutind pe lume, ca un înger luminos,

Şi te crezi cel mai puternic, parc-ai fi chiar Făt-Frumos!

Clipa ceea-ndepărtată, dar dorită, căutată,

Schimbă viaţa, rostul, firea, schimbă chiar dezamăgirea,

Ce-ai avut-o până acuma, şi dispare dintr-o dată,

Fericirea când te-atinge, uiţi ce rău a fost odată,

Toată lumea-ţi aparţine pentru-o clipă pe pământ

O întâmpini cu mirare şi-i urezi: bine-ai venit!

Georgeta

http://romaniaitaramea.blogspot.com/2010/12/plugusorul.html

Iisus există!

2011-12-24T07:09:00.000-08:00

Naşterea lui Iisus este cel mai important eveniment din istorie, căci aduce cu el darul Lui Dumnezeu: mântuirea. Inima Lui se uneşte cu a omului pentru ca moartea să nu mai aibă nicio putere. Acest eveniment dă sens vieţii umane.

Alternative

Numai că, de-a lungul timpului, oamenii au pervertit religia, s-au folosit de ea pentru câştiguri trecătoare, pentru a-i ţine pe unii în sclavie, cu scopul de a câştiga putere sau bani. Atât de divers a fost folosită religia în mod negativ, încât omul inocent, care are nevoie de simplitatea adevărului ca de aer, nu mai ştie ce să creadă. Preoţii spun una, dar prin faptele unora dintre ei distrug sămânţa credinţei în inimi de oameni. La asta se adaugă un tablou depresiv, fără speranţă, căci mediul în care omul trăieşte este unul plin de suferinţă şi umilinţă. Oamenii buni şi valoroşi cu adevărat sunt înlăturaţi de lăcomia şi interesele celor mai „deştepţi”. Cum să răzbeşti într-o astfel de lume? Ai două alternative: ori să te îndrepţi cu toată fiinţa către Dumnezeu şi să înduri; ori să fii rău, la fel ca ceilalţi, ca să poţi supravieţui. Doamne, de ce trebuie să fie aşa?

Indiferenţă divină?

Când se întâmplă vreo nedreptate, avem tendinţa să intervenim, luând partea victimei. Iar dacă nedreptatea respectivă ne depăşeşte puterile, ne supărăm pe Dumnezeu : de ce nu faci nimic? De ce nu intervii să opreşti acest rău? Chiar aşa, în cele mai negre momente ale vieţii, când am avea nevoie de ajutor, El pare nepăsător. Aşa de indiferent încât ne punem întrebarea dacă nu cumva am crezut toată viaţa într-o himeră. Şi atunci, începe un maraton al răspunsurilor: dacă există, nu mă iubeşte!; nu are timp de mine, are treburi mult mai importante; poate că tocmai această tăcere vrea să spună că mă iubeşte; mă lasă să mă călesc singur în luptă; suferinţa dusă la extrem mă şelefuieşte ca pe un diamant.... Dar chiar una din pildele lui Iisus spune: „ce om, dacă fiul îi cere pâine, îi oferă o piatră?”

Adevărul şi Minciuna în război

Haideţi să mai căutăm! Uimitor, în ziua de azi, cu cât cauţi mai mult, cu atât te simţi mai abandonat. Să vedem ce am mai găsit: în cărţi, la televizor sau pe internet, informaţii deconcertante - cum că Iisus ar fi fost un simplu om , ba chiar se străduiesc să ne arate mormântul cu rămăşiţele lui pământeşti. Mai rău de-atât nu se poate! Oare?! Staţi aşa. Există şi voci care afirmă că Iisus nu a existat nici măcar ca om. Cum ?! Cică au fost înaintea lui mai mulţi eroi solari care ar fi avut o poveste izbitor de asemănătoare. De exemplu, Horus, cel născut din Isis, apoi Mithra şi alţii. Carevasăzică, a avut loc un plagiat! Şi nu se dau înapoi să spună că religia creştină s-a întemeiat pe o minciună. Cum adică? Aşa bine! Au inventat un om cu însuşiri divine, ca să aibă autoritate, apoi i-au dat un nume şi i-au adăugat o „doctrină”. Toate acestea din considerente...politice. De ce?! Răspunsul este uluitor: pentru a obţine controlul maselor! Doamne, Dumnezeule! Dacă aşa stau lucrurile, toată existenţa noastră, toate speranţele se năruie. Oare aceştia vor să spună că s-ar fi inventat pedeapsa divină în ideea de a înfricoşa masele şi a le înfrânge voinţa prin această credinţă fabricată? Să fi fost ei atât de inteligenţi, să pună în gura lui Iisus cuvintele: împărăţia mea nu este din lumea aceasta? Dacă da, într-adevăr, pe baza acestor cuvinte, au dat un fel de alinare sclavilor pe care aveau să-i exploateze. Normal, ştiind că după viaţa asta are acces la o împărăţie cerească, dacă este ascultător şi îndură, credinciosul prinde forţă. Da, acea împărăţie merită toate sacrificiile! îşi spune.

Vă întrebaţi, poate, despre care sclavi vorbesc? Nu vă faceţi iluzii, niciodată umanitatea nu a avut atâţia sclavi ca acum! Îmi vin în minte cuvintele lui Martin Luther, care se potrivesc mănuşă acestui subiect: „ lumea este hanul diavolului, de aceea, oriunde ne ducem, îl găsim pe hangiu acolo!”

Credinţa este lucrarea Lui Dumnezeu în noi!

Dar staţi! Inventatorii nu au uitat să pună un amendament special, care să întărească promisiunea împărăţiei: raiul! Cum să nu vrei să suferi, să fii batjocorit şi umilit, când, la capătul drumului, te aşteaptă acest loc paradisiac? Dar pe aia cu vânzarea indulgenţelor nu au nimerit-o! Ei au mizat pe spiritul de turmă, pe nişte biete dobitoace care pot fi duse la tăiere, ademenindu-le cu o bucăţică de zahăr. Nu s-au gândit că o să apară un cap mai luminat, care să gândească cu propriul creieraş şi să pună nu mai puţin de 95 de teze pe uşa unui lăcaş de cult, să vadă toată lumea. Atunci au fost înfrânţi. Autorul acestor teze mai spunea: „Nu este un vis omenesc sau o iluzie. Credinţa este lucrarea lui Dumnezeu în noi. Ea ne strămută în lumea divină pentru renaşterea noastră în Dumnezeu. Ea îl omoară pe vechiul Adam din noi şi ne face o făptură nouă, ne recreează inima, curajul, înţelegerea şi toate celelalte faţete ale personalităţii. Credinţa vine prin lucrarea Duhului Sfânt. Ea implică o putere de viaţă care ne împinge irezistibil spre bine”.

Minciuni şi fraze-s toate?

Din toate aceste lucruri, unul este, cu siguranţă, adevărat: faptul că s-au folosit de Iisus pentru a controla masele. Mă întreb: ce ar zice unii dacă Iisus ar apărea în faţa lor, real şi măreţ?

Intrigat de manipulatorii rasei umane, Mihai Eminescu a subliniat în poezia „Împărat şi proletar” idei care reflectă atitudinea acestora şi cum, folosindu-se de credinţa oamenilor, prosperă:

„Religia – o frază de dânşii inventată

Si cu a ei putere să vă aplece-n jug.

Căci de-ar lipsi din inimi speranţa de răspaltă,

După ce-amar muncirăţi mizeri viaţa toată,

Aţi mai purta osânda ca vita de la plug?

Cu umbre, care nu sunt,v-a-ntunecat vederea

Şi v-a făcut să credeţi că veţi fi răsplătiţi...

Nu! moartea cu viaţa a stins toată plăcerea –

Cel ce în astă lume a dus numai durerea

Nimic n-are dincolo, căci morţi sunt cei muriţi.

Minciuni şi fraze-i totul ce statele susţine,

Nu-i ordinea firească ce ei a fi susţin;

Averea să le aperi, mărirea ş-a lor bine,

Ei braţul tău înarmă ca să loveşti în tine,

Şi pe voi contra voastră la luptă ei vă mân.

De ce să fiţi voi sclavii milioanelor nefaste,

Voi, ce din munca voastră abia puteţi trăi?

De ce boala şi moartea să fie partea voastră,

Când ei în bogăţia cea splendidă şi vastă

Petrec ca şi în ceruri, n-au timp nici de-a muri?"

Fericiţi cei curaţi cu inima ...

Atât de mult s-a imprimat în conştiinţa oamenilor de bine caracterul lui Iisus, încât Acesta a devenit conştiinţa însăşi. Sau a fost acolo mereu? Ne-am născut cu ea?! Dacă citeşti Fericirile, cum să te gândeşti că au fost scrise cu rea-voinţă doar ca să te consoleze, doar să nu încerci să-ţi faci dreptate, doar să te facă să taci? Ar fi cel mai abject lucru din istoria omenirii!

„Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor!

Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia!

Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul!

Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează după dreptate, că aceia se vor sătura!

Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui!

Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu!

Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii Lui Dumnezeu se vor chema!

Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerurilor!

Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea!”

Învăţăturile lui Iisus sunt extraordinare, de necombătut. Ele au puterea să schimbe viziunea celor care le citesc, modul de a trăi. Atât de extraordinare, încât pot transforma un criminal într-un sfânt.

Iisus mi-a fost mereu model, l-am simţit în centrul inimii mele încă din copilărie, i-am simţit energia şi prezenţa înainte să-i aud numele. Venea deseori în vis şi vorbea cu mine până în zori. Odată, mi-a spus: „Tu eşti parte din Mine”. El nu poate să nu existe!

Georgeta Istrate

Evadare în altă viaţă ( ultima parte)

2011-12-17T05:09:00.000-08:00

Tratative...

Virginia se trezi în braţele bărbatului cu mustaţă, care o privea la fel de tandru ca şi data trecută. Nimic nu se schimbase. Ochii lui străluceau de iubire pentru ea, trăiau pentru ea. Ce şi-ar mai fi putut dori?

-Marta, zise el, astăzi vom merge în vizită la George…

-La George?!

-Da, iubito, la vărul meu George. Ai uitat? Doar a fost ideea ta. Nu spuneai că ţi-e dor de aerul curat de munte?

-O, nu! Nu vreau să văd niciun munte, zise Virginia hotărâtă. Spune-mi, în ce dată suntem astăzi?

-Mă faci să râd, iubita mea. Se poate să fii atât de visătoare încât să uiţi că astăzi e ziua ta? E 13 iunie, iubito, anul 1950….Dar de ce eşti palidă ?

-Daca ai şti, te-ai înfiora….

- Ce să ştiu, iubito?

-Nimic…nu mă lua în seamă. Apoi, se răzgândi şi adăugă:

-Dragul meu, te rog să vinzi maşina...ca să putem trăi!

-Ce tot spui, iubito? Noi nu avem probleme financiare. Chiar avem o situaţie foarte bună, cum adică să putem trăi? Şi apoi, ieri, când am cumpărat-o, erai foarte fericită, iar eu foarte mulţumit că am putut să-ţi fac o bucurie.

- De data asta aş vrea să nu mă întrebi nimic, doar să scapi de maşină.

Bărbatul nu înţelegea ce se întâmplă, dar o iubea atât de mult, încât hotărî să-i îndeplinească dorinţa, fără a mai pune întrebări. Totuşi, nu înţelegea ce o determinase să-şi schimbe părerea atât de mult, doar în câteva ore.

- Bine, voi face cum vrei, draga mea.

Nu vreau să te pierd!

Virginia privea îngândurată pe fereastră, spre albastrul misterios al cerului străbătut de aurul soarelui. Ce minune! Apoi, fără să-şi dea seama că gândeşte cu glas tare, rosti:

- Dac-ai şti...

- Ce să ştiu, iubito? Ce se întâmplă cu tine?

- Vreau să spun că te iubesc nespus...nu vreau să te pierd…nu vreau să ne pierdem…fără tine nici nu aş putea să respir, fără dragostea ta, aş muri!

-Mă faci fericit când vorbeşti aşa. Şi eu te iubesc cu toată fiinţa mea , cu toată putera sufletului meu. Tu şi Maria sunteţi lumina ochilor mei, bucuria mea. Fără voi aş fi o piatră, un sloi de gheaţă….fără voi nu aş exista! Nici o maşină din lumea asta nu ne va despărţi. O voi vinde, dacă asta ţi-e voia!

-Valentin, spune-mi, ai fi vrut să te naşti în alt timp?

-Iubito, nu conteaza timpul în care traieşti! Contează doar să fii fericit. Restul e nonexistenţă…

-Ai dreptate. Într-o zi, îţi voi spune o poveste…o poveste tristă, dar care şi-a putut schimba finalul, înlocuind durerea şi moartea cu fericirea.

Ziua victoriei

14 iunie, 1950. Marta privea calendarul şi mulţumea lui Dumnezeu pentru şansa de a fi fericită. Apoi, ca de obicei, se duse în leagăn. Ţinea în mână jurnalul pe care îl găsise în podul casei ei din viitor…Datele scrise aici o ajutaseră să-şi poată schimba destinul. Ceea ce părea imposibil se întâmplase. Nu şi-a închipuit că fericirea se află dincolo de timp, cu atât mai puţin faptul că va avea acces la ea.

Nu mă căuta!

14 iunie 1996. Radu căuta disperat un indiciu care să-l ajute să-şi găsească soţia. Nu-şi imaginase niciodată că, în ziua în care nu o va mai găsi pe Virginia aşteptându-l, va simţi un gol aşa de mare în suflet. O iubise şi nu-şi dăduse seama? Părea că-i caută urmele, era răvăşit. Poate pentru că nu mai avea în cine să lovească?! Nici el nu ştia. În anii petrecuţi împreună, nu fusese capabil măcar de un gest frumos. Şi acum, ce voia?

Se însera, iar Radu, într-o ultimă încercare de a o aduce înapoi, se apropie de leagăn. Era pustiu. Începuse să bată vântul. În miez de vară, cădeau frunzele, iar soarele apusese parcă mai devreme. La picioarele lui, vântul aduse o foaie de hârtie, care avea ataşată o poză a Virginiei. Citi:

“Priveşte-mi ochii pierduţi în neant! Sunt stinşi şi fără viaţă! Priveşte-mă din nou! Eu sunt opera ta, sunt pasărea ce suferă în colivie, ochii mei oglindesc ura şi răutatea ce le-ai proiectat asupra mea. Priveşte-mă!!! Sunt oglinda în care te vezi. Eşti nefericit?! Culegi ceea ce semeni. Acum este timpul recoltei...

Am decis să plec din casa noastră. Am vrut să fug de fantoma ta, care-mi apărea mereu, rânjind, în faţă. Stăteai lungit, fumându-ţi ţigara, cea născocitoare de ocări. Mă priveai fix, ori te răsteai la mine, precum un câine ce caută motive de ceartă, care latră până şi la propria-i umbră. Poate vei plânge, însă va fi prea târziu. Am plecat din casa noastră, pentru că, lângă tine, nu mai aveam aer. Nu mă căuta, căci va fi în zadar!”

Pentru prima oară în viaţă, Radu plângea. Privea spre cer, implorând o minune care să-i şteargă suferinţa ce se deschidea în inimă, ca o prăpastie...

Georgeta Istrate

Evadare în altă viaţă ( partea a V-a)

2011-12-17T04:23:00.000-08:00

Revelaţia

Coborî din pod şi, după ce se scutură de praf, plecă spre cimitirul localităţii. Într-un târziu, ajunse, dar nu ştia încotro s-o ia, de unde să înceapă, deoarece cimitirul era imens. Undeva, în partea de vest, îi atrase atenţia o pădure de bălării. Se duse direct acolo, ca şi cum cineva ar fi împins-o de la spate. Emoţia era aşa de puternică încât, pentru câteva momente, avu nevoie să se odihnească. Îşi reveni repede şi porni din nou spre locul vizat. Ajunse la marginea pădurii de ierburi înalte. Da, exact ce-şi imaginase! Iarba ascundea morminte foarte vechi. Erau neîngrijite, iar pe unele nici nu mai existau cruci. Deodată, i se făcu teamă. Cine ştie ce jivine se ascund în aceste bălării! Pot să fie chiar şerpi, gândi fata. Se cutremură, pentru că avea o teamă cumplită de aceste făpturi, dar şi de toate vietăţile care s-ar putea ascunde în tufişuri. Se urcă pe o piatră şi-şi roti privirea. La o distanţă de vreo zece metri de locul în care se afla, observă trei cruci de piatră mai înalte. Se apropie cu sfială, cu o reţinere aproape sfântă. Inima îi bătea mai tare, la gândul că ceea ce intuise ar putea să se confirme. Pe aceste trei cruci erau încrustate cuvinte şi portretele decedaţilor. Surpriza fu totală, când realiză că cele trei persoane erau cele din vis. Aceleaşi cu fotografiile din podul casei ei: Marta, Maria şi Valentin Vizitiu! Pe crucea femeii stătea scris: Născută 13 iunie 1925, decedată 13 iunie 1950, într-un accident de maşină, odihnească-se în pace”. Apoi, mai jos, o poezie, pe care Virginia o găsise şi în jurnalul Martei. Se pare că fusese scrisă ca o premoniţie chiar în ajunul zilei accidentului:

am visat că...

timpul moare în mine

am ajuns un sicriu

în care clipele reprezintă

convoiul mortuar

timpul se stinge în mine

luând cu el câte-o fărâmă

din sufletul meu

de parcă el, sufletul,

ar fi un medalion

pe care să-l poarte la gât

ca pe un trofeu

timpul moare în mine

prefăcându-mi inima

neputincioasă

într-o stea

care va străluci trist

pe aleea ce duce

spre nicăieri.

Sentimente contradictorii

Curioasă, citi şi pe celelalte două cruci. Data morţii era aceeaşi. Acum era sigură: familia aceasta murise în urmă cu patruzeci şi şase de ani, într-un accident de maşină! Simţi că pielea i se încreţeşte pe ea, iar emoţiile erau amplificate de groază. Apoi, ca prin farmec, o linişte ciudată puse stăpânire pe ea, ca şi cum cineva ar fi măturat toate trăirile negative care o încercaseră. Avea sentimentul că este înconjurată de entităţi prietenoase. Imediat avu certitudinea că, în clipa aceasta, nu se putea afla în niciun alt loc de pe pământ. Începu, maşinal, să curăţească acele trei morminte. Starea negativă îi revenea progresiv. O durere nemărginită îi sfâşia sufletul, iar lacrimile nu mai conteneau. După cincizeci de ani, ce putea să mai facă?

Realitatea care ţi se potriveşte

Se înserase de-a binelea şi, după ce se convinse că soţul doarme, luă o lanternă şi se urcă în podul casei. Valijoara o aştepta tăcută. Îşi puse colierul, cerceii şi se îmbrăcă în rochia albă de dantelă. Părea o mireasă pierdută, care-şi caută mirele. Avea impresia că aceste lucruri au fost şi sunt ale ei, chiar dacă raţiunea îi spunea că se înşeală. Coborî din pod, după care se îndreptă spre leagăn. Un glas misterios părea că o cheamă: vino! Cerul negru, luminat de miliardele de stele, şi o linişte mohorâtă o însoţeau în visul ei, care, de fapt, nu era vis. Era o şansă pe care nu o crezuse posibilă. Se legăna uşor şi parcă nişte mâini nevăzute o trăgeau dupa ele. Erau mâinile destinului, care, de data asta, îi era prieten. Voia să-i redea fericirea pierdută cândva. Timpul se oferea, acum, să-i fie ghid, conducând-o într-o cameră a sa, unde o aştepta realitatea care i se potrivea...

Georgeta Istrate

Evadare în altă viaţă ( partea a IV-a)

2011-12-15T05:38:00.000-08:00

Nervi

Virginia îşi dădu seama că ceva se întâmplase cu ea.Visase oare? Dacă da, Doamne, ce vis! Ce contrast în comportamentul bărbatului din vis şi cel din realitate.

-Ce-i cu tine, femeie? Nu eşti în apele tale. Arăţi ca dracu. Parcă ai aterizat de pe altă planetă!

-N-am nimic, am visat ceva…

-Dar când nu visezi tu? Ziua visezi, noaptea visezi…acum oi fi avut un coşmar, că prea arăţi ca o stafie…

-Nicidecum, zise ea liniştită. A fost un vis frumos… cel mai frumos vis pe care l-am avut vreodată! Aş fi vrut să ţină o veşnicie.

-Şi ce-ai visat atât de frumos? zise bărbatul, deranjat de calmul ei.

-Se făcea că eram într-o curte, care semăna izbitor cu aceasta. Era şi un leagăn…da, da, era un leagăn exact ca al nostru.

-Iar leagăne !? Nu vreau să mai aud de ele…sunt un coşmar!

- Şi în curte era o fetiţă cu bucle blonde, care-mi zicea mamă…

-Ce mamă, proasto? Tu nu eşti în stare să faci un copil…eşti o incapabilă!

-Dar, Radu, nu e decât un vis. De ce te enervezi ? Stai să-ţi povestesc mai departe. Acolo se mai afla şi un bărbat căruia, culmea, îi plăcea să mă legene. Se purta cu mine de parcă aş fi fost soţia lui.Era bun, tandru şi atent. Nu mă scăpa din ochi nicio secundă. De parcă aş fi fost totul pentru el. Recunosc, îmi plăcea nespus felul în care mă privea şi cum se purta cu mine. Mă simţeam importantă, valoroasă...înţelegi?

- Ia uite, proasta ! Se crede valoroasă, vrea să i se acorde atenţie. Tu nu meriţi nimic!

Taci !

Tânăra femeie continuă, ca şi cum nu realiza că se află în faţa omului care o distrugea fizic şi psihic de câţiva ani încoace. Părea un copil care cere un pic de atenţie, un strop de afecţiune. Şi dacă le-ar fi primit, ar fi plătit însutit, cu gesturile, zâmbetul şi căldura sufletului de care ştia că e capabilă.

-Eram atât de fericită ! Aş fi vrut să fie adevărat…

-Potoleşte-te, că începi să ma enervezi! După aia o să vezi cât de frumoasă poate fi viaţa ta!

- Radu, chiar nu-ţi dai seama ce nefericită mă faci ?

-N-ai decât să pleci în lume, să-ţi cauţi visele! Şi-aşa n-am nevoie de o inutilă ca tine! spuse bărbatul tăios.

-Tu mă goneşti…aş vrea să pot pleca, dar, deocamdată, nu am unde. Aş vrea să pot evada în visul pe care ţi l-am povestit. Apoi, plusă, ca şi cum ar vrea să-i arate cum ar trebui să se comporte. Ştia că riscă.

- Ştii, bărbatul din vis avea cele mai frumoase mâini pe care le-am văzut vreodată. Şi fetiţa aceea care-mi zicea mamă….De ce nu pot avea toate acestea în viaţa reală?

-Mă provoci…taci! Să nu te mai aud!!! se răsti bărbatul, după care ieşi din dormitor trântind uşa atât de tare, încât se desprinse o bucată din perete.

Pariez că nici nu mă cunoşti...

În timp ce strângea mizeria de pe jos, Virginia plângea. Apoi se gândi că a făcut o greşală povestindu-i soţului visul cel frumos. În clipa următoare, un dor de moarte cumplit o inspiră să scrie câteva rânduri :

Pariez că nici nu mă cunoşti.

Pariez că nici nu-mi ştii sufletul

Şi a trecut atât de mult!

Nu mă cunoşti pentru că n-ai vrut să ştii

Nu mă cunoşti pentru că nu mi-ai dat voie

Nu mi-ai permis să-ţi arăt cum pot să fiu

Doamne, cât de mult te-am iubit!

Şi câte aş fi vrut să-ţi dau!

Şi cât aş fi putut să te fac de fericit!

Te-aş fi făcut să pluteşti,

Te-aş fi făcut să te simţi ca o pasăre măiastră

Nici nu ştii cât de mult ai pierdut !

Pentru tine, fericirea se limitează

La pofta înfruptării celei nesăţioase,

Care e cea mai josnică,

Cea mai dezgustătoare

Şi distructivă.

Cea care-ţi vorbeşte sunt eu.

Da, eu.

Eu, care de-atâta amar de vreme,

Aştept un gest care să mă înduioşeze

Şi pentru care să te iubesc veşnic.

Şi încă sunt aici, aşteptându-te,

Cu sufletul meu,

Cu gândurile mele,

Cu nefericirea mea.

De mi-ai fi pus o picătură de miere în pahar,

De mi-ai fi spus doar un cuvânt frumos,

De m-ai fi ascultat când mă simţeam pustie,

Ai fi avut mai mult decât doreai

Aş fi putut să-ţi spun: dragul meu,

Cât de mult te iubesc!

Dar tu nu m-ai lăsat

Dar tu n-ai vrut să ştii

Iar eu am suferit...

Provocarea

A doua zi, după ce soţul îi plecă la serviciu, Virginia se gândi în voie la aşa zisul ei vis. Se legănă din nou, dar visul nu reapăru. Dupa amiază, îi veni ideea să ducă nişte obiecte vechi în podul casei. În timp ce aşeza cutiile, zări într-un colţ, în semiîntuneric, o valijoară. Nu o mai văzuse până atunci. O deschise cu uşurinţă, ca şi cum însăşi valiza ar fi aşteptat ca mâinile ei s-o atingă. Găsi o rochie de mireasă din dantelă albă, câteva caiete şi o pereche de pantofi albi. Pe fundul valizei, într-o pânză galbenă, erau câteva fotografii, un colier şi o pereche de cercei. Privirea i se opri pe fotografii. Avu un şoc. Inima începu să bată cu putere. Ca să vadă mai bine, se apropie de fereastra podului. Încremeni. Erau fotografiile pe care le văzuse atunci când avusese visul. Era ea…Doamne, sunt şi ei: fetiţa cu bucle aurii şi bărbatul cu mustaţă! Nu ştia ce să facă sau ce să zică. Mâinile începură să-i tremure, în timp ce fotografiile îi alunecară pe jos. Le ridică. Le mai privi o dată. Într-adevăr, erau personajele din vis. Se întoarse la valiză. Ridică cerceii şi colierul. Observă că femeia din fotografii purta aceste bijuterii, amănunt care-i scăpase în vis. Apoi, deschise unul din caiete. Părea un jurnal. Coperta conţinea numele: Marta Vizitiu! Marta…Marta… Marta….unde am mai auzit eu numele ăsta? Citi cu interes. Pe ultima filă a jurnalului scria: “ azi, 12 iunie 1950, soţul mi-a facut cadou o maşină. Sunt fericită. Este o bijuterie. Când merg cu ea, am impresia că-mi cresc aripi, că pot zbura. De acum înainte, leagănul nu va mai fi singura mea pasiune.” Culmea, scrisul acela era identic cu al ei. Nu se poate! Un gând îi străpunse tâmplele şi un fior rece îi trecu prin tot trupul. Ca să-şi verifice intuiţia, trebuie neapărat să ajungă într-un loc...

Georgeta Istrate

Evadare în altă viaţă ( partea a III-a)

2011-12-14T02:33:00.000-08:00

Necunoscutul din curte

Simţi o mângâiere reală pe păr şi un sărut pe frunte. Deschise ochii. Deşi curtea era aceeaşi, lumina părea diferită. În faţa ei se afla un bărbat necunoscut. Era brunet, avea mustaţă şi ochi de culoarea ierbii crude. Ce căuta bărbatul acesta străin în curtea ei?

-Marta, iubito, ce frumoasă eşti când dormi!

Marta!? îşi zise Virginia doar pentru sine.Ce-o fi asta, Doamne?

-S-a făcut tâziu, vino în casă! Ţi-am pregătit prăjitura ta preferată.

Ce???? El mi-a pregatit mie?!!! Doamne fereşte, se miră ea, dar nu zise nimic cu glas tare. Se uită la bărbat cu o curiozitate aproape violentă, nu-şi putea explica ce se întâmplă, unde se află şi de ce. Oi fi visând?! Pe moment, atenţia îi fu captată de o fetiţă de vreo cinci anişori, cu nişte bucle superbe.

-Mami, mami , vino repede să vezi ! Tati mi-a reparat păpuşa pe care mi-ai dăruit-o de ziua mea!

Sentimente vinovate

Bărbatul o privi cu dragoste, îi luă mâna într-a lui şi o duse la buze. Ea nu-i cunoştea pe aceşti oameni pentru care părea aşa de importantă. Cine o fi acest bărbat atât de îndrăgostit de ea? Cine e micuţa care îi spune mamă? Pe neaşteptate, bărbatul o luă în braţe. Părea ceva firesc, ca şi cum ar mai fi făcut aceste gesturi de mii de ori. O conduse în casă, ţinând-o în braţe. Virginia se simţi stânjenită, voi să se împotrivească, dar nu putu. El o aşeză cu grijă într-un fotoliu, apoi o sărută din nou pe frunte. Sigur că ar fi vrut să ştie mai multe despre această familie, din care, se pare, făcea parte şi ea, însă nu-şi permitea să pună întrebări. La un moment dat, bărbatul se îndreptă spre o masă, unde se afla un platou cu prăjituri:

- Iubito, ia o tartă!

- Maria! strigă bărbatul, vino la tati să-ţi dea ceva! Fetiţa veni bucuroasă şi sări drept în braţele lui.

- Cine este prinţesa lui tati? Hai, hai, s-auzim tare şi clar! spuse bărbatul, într-o tentativă nereuşită de a fi serios.

-Eu! răspunse fetiţa jucăuşă, dar n-o uita nici pe mami. Nu vreau s-o facem geloasă. Ştii că se supără dacă n-o iei în seamă...

-Sigur că da! Mami este regina inimii mele, spuse bărbatul apropiindu-se de Virginia. Apoi, o cuprinse cu ambele braţe şi o strânse cu putere. Ea simţea că trupul şi sufleul i se umplu cu parfumul, privirea, tandreţea lui. Nu mai simţise niciodată aşa ceva, deşi îl vedea pentru prima dată, simţea că bărbatul acesta este parte din trupul şi sufletul ei. Ce nebunie! O sperié ideea de a se lăsa iubită de un necunoscut. Sigur că dragostea lui aparţine altei femei! E o confuzie la mijloc, îşi spuse. În minte, lucrurile erau tulburi. Avea nevoie de nişte lămuriri, dar cine să i le dea? Până una, alta, ca să scape de aceste sentimente “vinovate”,Virginia se desprinse din braţele bărbatului, luă tava de pe masă, cu intenţia de a-şi servi “familia”.

-Ce bună e! spuse fetiţa mâncând cu poftă. Într-adevăr, tarta este delicioasă, aprobă tânăra femeie, care mesteca încet, în timp ce privea pe pereţi...

Mireasa din tablou

Totul în jur era străin şi, în acelaşi timp, familiar. Un tablou îi atrase atenţia aşa de tare încât nu-şi mai lua ochii de la el. Era chiar ea. Doamne, nu pot să fiu eu! îşi zise. Şi totuşi mireasa din tablou îi semăna perfect. Lângă ea, bărbatul cu mustaţă şi ochi verzi îi zâmbea tandru şi ocrotitor. Un moment de fericire imortalizat pentru eternitate. El îi observă privirea…

-Ţi-aduci aminte, Marta, ziua nunţii noastre? Acum sunt la fel de îndrăgostit ca atunci…mă faci foarte fericit. Mulţumesc vieţii că mi te-a scos în cale. Nu ştiu ce am făcut să merit atâta fericire.Tu mă mai iubeşti, draga mea?

-Da, răspunse Virginia încurcată…desigur, eram foarte îndrăgostiţi...

În inimă simţea o căldură care-i inundase fiinţa, ar fi vrut să nu mai fie aşa suspicioasă şi să primească ce i se oferă. Dar imediat, raţiunea activă conştiinţa, care îi şopti: nu ai dreptul să fii fericită, ei nu-ţi aparţin! În suflet se dădea o bătălie cumplită, era dezorientată, dar, din fericire, soţul şi fiica nu vedeau vulcanul care erupea în interiorul ei, demolându-i existenţa şi tot ce crezuse până atunci că reprezintă viaţa ei.

A-nceput serbarea-n codru!

Fetiţa îi privea încântată. Apoi, ca şi cum ar vrea să-i premieze pentru iubirea lor, adăugă:

-Bunica m-a învăţat o poezie, vreţi să v-o spun? Dar nu-i lăsă să răspundă, începu iute, de parcă i-ar fi fost teamă de un refuz:

Prin crenguţe-nmugurite

Înverzite şi-nflorite

Jucăuşe şi zglobii

Zburdă păsări viorii

Totu-i cânt şi veselie

Vremea-i bună de serbare

Cântă veselă prin crânguri

O privighetoare

Ciocârlia nu se lasă,

În acordu-i fermecat

Dă spectacol anunţat

Colo-n crâng, şi e voioasă

Iar la contrabas dă zor

O ciocănitoare mândră

Cucu-i sare-n ajutor

Deşi numele şi-l cântă

A-nceput serbarea-n codru!

Spectatorii se adună

Vine-un urs abia suflând

Din labe aplaudând

Codrul este fericit

Şi din frunze a zâmbit

În cântec, dans şi veselie

Viaţa e o armonie

Primăvara când soseşte

Supărarea o goneşte

Şi aduce-n toate viaţă

Veselie şi speranţă!

Cei doi rămăseseră uimiţi de memoria fetiţei. Nu se încurcase deloc. În plus, rostise versurile cu intonaţie, ca o adevărată artistă. Tatăl nu-şi putu opri lacrimile de fericire.O luă din nou în braţe şi o sărută pe amândoi obrajii. Tânăra femeie zâmbi şi, pentru că nu ştiu ce să facă, îi cuprinse pe amândoi. Au stat aşa câteva minute...

Fără iubirea ta, nu aş avea nume...

La un moment dat, Virginia spuse:

-Aş vrea să ies în curte…

-Ştiu, vrei să mergi la leagăn! ghici bărbatul. Dacă-mi dai voie, aş vrea să te însoţesc…

Cu-adevărat Virginia se îndreptă spre leagăn. Era acelaşi... Nici măcar o schimbare. El o luă în braţe şi o aşeză pe banchetă. Apoi începu să o legene, cântându-i un cântec de dragoste:

Fără iubirea ta, nu aş avea nume,

Un sloi ori o piatră aş fi fără tine,

Un val izbitor de stânci neclintite

O perlă pe ţărmuri atât de străine!

Te văd printre flori, te văd printre stele

Cum vii, din adâncuri, în visele mele,

În fulgii de nea, în vii curcubeie

În inima mea, în strop şi-n scânteie...

Ce voce caldă! Ce fericire! Nu voia să se trezească din acest vis. Deodată, simţi din nou că zboară. Încet, încet se cufundă în aceeaşi stare de fericire şi de abis.

Realitatea crudă

Când se trezi, era noapte de-a binelea. Se afla singură în leagăn şi nimeni nu-i mai cânta şi n-o mai mângâia. Totul în jur era rece. În casă, luminile erau aprinse. Intră, dar nu găsi nicio fetiţă cu bucle aurii sau vreun bărbat mustăcios care s-o alinte şi s-o îmbie cu tarte. Era doar soţul ei, pe care îl cunoştea destul de bine.
- Am să stric leagănul ăla, într-o zi, spuse acesta răstit. Cum prinzi momentul, fugi ca proasta în el. Doooormi acolo ore în şir. Ar trebui sa faci un copil, dar cum nu eşti în stare…

Virginia simţi vorbele bărbatului ca pe nişte cuţite înfipte în inimă. Îi revenise instantaneu starea de deznădejde, iar depresia pusese stăpânire cu şi mai mare forţă pe sufletul ei. Ce crudă este realitatea!

Georgeta Istrate

Evadare în altă viaţă (partea a II-a)

2011-12-12T14:04:00.000-08:00

Iubirea este oarbă

După ce experimentase căsnicia, Virginia ajunsese la concluzia că fericirea nu există, că este doar o utopie şi că omul pe pământ s-a născut doar să pătimească. Se înşela, oare? Nu este căsătoria celula de bază a societăţii, laboratorul în care se formează omul? Deşi sună a definiţie, căsătoria este într-adevăr cel mai important pilon al vieţii echilibrate. Acolo copilul ar trebui să primească îndrumare, afecţiune, sprijin până ce ajunge să poată sta pe picioarele sale. Dar dacă cei doi părinţi se au ca şoarecele şi pisica? Dacă diferenţa de evoluţie este atât de mare încât, între cei doi, se creează o prăpastie ce nu poate aduce decât suferinţă? Şi cum să alegi? Cum? Nu ştiu cum se face, dar contrariile se atrag, iar persoanele de acelaşi fel se resping. Se întreba: cum să mă fi opus, dacă mă îndrăgostisem? Auzisem la bunici că iubirea este oarbă... De altfel, Cupidon este un zeu orb, iar săgeata lui loveşte inimile, în timp ce raţiunea doarme. Iată formula dezastrului! Dar chiar toate căsniciile să fie falimentare? Oare cuplurile care par fericite doar simulează starea de bine? Posibil. Şi soţul ei o obligă să zâmbească atunci când ies în societate împreună, să vadă toată lumea cât de fericită o face! Iar ea trebuie să se supună. Altfel... Ce chin! Dacă pedeapsa karmică există, acest om o întruchipa. În plus, nu poate da vina numai pe el, căci nu o obligase în niciun fel să-l accepte de soţ. De ce, uneori, simţea că nu mai poate suporta durerea acestei nefericiri? Şi de ce sufletul doreşte ceea ce nu-i poate da? Ce este iubirea? Chiar aşa, ce este? Din această experienţă aflase tocmai ce nu este. De ce simţea că se ofileşte fără acea iubire care să o înflorească?

O dragoste fără asemănare

De ce toate aceste întrebări o nelinişteau? Se aşeză în faţa pianului şi rămase aşa minute în şir, ca într-o transă. După un timp, atinse clapele pianului, dar de sub degete îi ieşeau doar note triste, ca nişte melodii de înmormântare. Oricum, viaţa alături de acest om i se părea un mormânt. Din punct de vedere material, nu avea de ce să se plângă, dar la ce-i foloseau banii? Ea voia o iubire lipsită de vulgaritate, o dragoste mai presus de orice asemănare. Oare există aşa ceva? De ce credea că orice ar face, viaţa nu-i va da niciodată şansa, chiar şi scurtă, de a cunoaşte aceste sentimente şi trăiri atât de profunde? De unde ştia ea că acestea există cu adevărat? Şi dacă nu existau, de ce Dumnezeu o făcea să creadă şi să simtă toate aceste lucruri? De ce golul din inima ei se făcea din ce în ce mai mare, ca un hău fără sfârşit, gata să o înghită? Cum să te resemnezi cu asta?

Şopti câteva versuri, ca o rugă:

Doamne, umple golul sufletului meu

C-o iubire fără asemănare!

Doamne, mi-am pierdul viaţa pe nimicuri

Aşa cum pierzi banii la ruletă

Şi te trezeşti că eşti sărac lipit

Apoi, bodyguarzii te aruncă-n stradă

Sau chiar după gratii

Doamne, mi-am pierdut viaţa

Şi-n schimbul ei n-am pus nimic,

A rămas golul ce urlă-n mine

Spunându-mi: străduieşte-te mai mult!

Curând or să vină soldaţii Tăi

Or să mă ia cu ei

Şi-or să mă judece!

Doamne, umple golul meu cu iubire

Că nu-i mai suport disperarea!

Îi e foame de duioşie, de afecţiune, de linişte.

De ar fi vrut pâine, i-aş fi dat,

Dar el vrea ceea ce nu pot să cumpăr!

Doamne, umple acest gol cu iubire!

.......................................................................................

Leagănul, poarta către o altă lume

Ziua era minunată, iar frigiderul plin cu bunătăţi. Şi pentru că singura plăcere era leagănul, se urcă în el. Vântul adia uşor, mângâindu-i pletele blonde, iar razele soarelui se jucau cu ea încercând să-i pătrundă în ochi. Ciudat, îl simţea ca pe un iubit. Dacă voia să facă o rugăciune catre Dumnezeu, ruga astrul să o sprijine. Soarele acesta parcă răsărea numai pentru ea. Era întotdeauna acolo unde se afla şi ea. Căldura lui o făcea să se simtă iubită. Ah, o astfel de iubire îmi trebuie! şopti doar pentru sine. Şi acest iubit o căuta mereu, pentru a-i face în fiecare zi o nouă declaraţie de dragoste . Îşi mişcă trupul mlădios la mângâierile lui...

Pe neaşteptate, i se făcu somn. Ţinea ochii închişi, iar o forţă misterioasă o trăgea în necunoscut. Simţea că se afundă din ce în ce mai mult într-o stare de fericire, ca atunci când somnul te ia în braţe şi te obligă să-ţi laşi oboseala pe pernă, ori pe un... leagăn. Visa că i-au crescut aripi şi că zboară pe deasupra pământului.Ce bine era! O stare de fericire, de beatitudine, ca un dar la care visase de multă vreme, chiar toata viaţa, şi care, pe neaşteptate, venise către ea. În momentul acela, nu realiza că leagănul este o poartă către o altă lume...

Georgeta Istrate

Evadare în altă viaţă (partea I)

2011-12-12T12:57:00.000-08:00

O atracţie inexplicabilă

Când îşi cumpărase casă la ţară, Virginia fusese atrasă în mod inexplicabil de un leagăn . Era ascuns între patru peri şi două tufe uriaşe de trandafiri, ceea ce-i dădea impresia de izolare. Părea o altă lume, una misterioasă şi ...romantică! Obiectul în sine era construit banal: se sprijinea pe o bară cu rulmenţi, sudată pe două ţevi groase din fier, îngropate adânc în pământ. Din fericire, chiar dacă nu avusese copii, fosta proprietară nu desfiinţase leagănul. Când îşi prezentase casa pentru vânzare, nu şi-a imaginat că hotărârea Virginiei va fi luată datorită acestui leagăn. Îi văzu încântarea de pe chip şi spuse zâmbind:

- A, leagănul acesta este aici de mulţi ani.Când m-am născut eu, era deja în curte. Tata mi-a spus că cei care au construit această casă au murit într-un accident de maşină, în urmă cu mulţi ani...Despre leagăn, ce să spun? În copilărie, m-am legănat şi eu, însă nu am avut o dragoste specială pentru acest “sport”.

-Eu însă da, spuse Virginia nostalgică.

Era adevărat. Chiar acum , la vârsta de douazeci şi cinci de ani, se legăna. Se legănase toata viaţa. Pentru asta nu-i trebuise vreo construcţie specială. Mama ei îi povestise de unde venea această obişnuinţă: nu avusese pe nimeni care să o ajute s-o crească şi, pentru că avea multă treabă, o lega de pat să nu cadă. Pe atunci avea doar câteva luni. Se adaptase foarte repede. Plângea şi se legăna până adormea. De atunci, legănatul devenise un fel de “viciu”. Dar unul frumos căci, atunci când se legăna, Virginia visa cu ochii deschişi. Şi tot ceea ce visase legănându-se, se împlinise. Desigur, cu mici excepţii. Aşa cum în toate lucrurile se mai strecoară şi erori. Când era obosită, câteva minute de legănat o înviorau şi o odihneau totodată.

În realitate, leagănul, casa şi grădina exercitau asupra ei o atracţie pe care nu şi-o putea explica.

Amintirile dor...

Duminica Învierii Domnului o găsi pe Virginia singură. Soţul îi era plecat pe la rude. Mai bine! Uneori, simţea nevoia să fie singură, să nu-i mai audă glasul mereu reproşator, căci lui nu-i plăcea nimic din ce făcea sau spunea ea. Parcă se străduia să facă lucrurile să pară mai grele, mult mai grele. Voia cu orice preţ să-şi facă soţia să se simtă slabă, să aibă nevoie de ajutorul lui. Să se simtă o nimeni... Şi ea? Uneori voia să aibă puterea să iasă pe poartă, să nu se mai uite în urmă, să plece departe, cât mai departe...Alteori, se gândea că ar fi bine să suporte, pentru că - cine ştie?- poate omul acesta este marele test al vieţii, pe care trebuie să-l treacă.Oare? Dar cum rămâne cu dorinţa de a trăi alături de un om căruia să-i poată mulţumi, să-i poată spune : “ dragul meu, tu faci lucrurile să pară mai uşoare !”. Când îi era foarte greu, se simţea un căutător de aur, dar în această mocirlă, în acest om, nu exista nici urmă de aşa ceva. Încercase toate posibilităţile de convieţuire, dar toate falimentaseră. Acum doar căuta să găsească o reţetă de supravieţuire. Îşi spunea: dacă tot sunt în aceeaşi barcă... Dar nu! Câteodată, în lipsa lui, i se părea că va reuşi, dar atunci când apărea, tunând şi fulgerând,... ea devenea sacul lui de box! Nu, sigur că nu va putea. Durerea i se va părea din nou insuportabilă şi iar o să-şi dorească să moară. Îşi aduse aminte că ultima discuţie a durut-o enorm: “ du-te dracului de proastă! Gura mă-tii de ordinară, nu eşti bună de nimic!” Îşi aminti momentul în care o verişoară de-a soţului, căreia Virginia îi povestise despre relaţia dezastruoasă dintre ea şi soţul ei, îi replicase: “ Păi, nu mă mir. Înainte să te căsătoreşti cu el, nu ţi-ai dat seama deloc de caracterul lui? Chiar dacă sunt rudă cu el, trebuie să recunosc, familia lui e una de nenorociţi. Maică-sa, ca şi el, ţipă şi se ceartă cu toată lumea, iar taică-su este un beţiv şi un neisprăvit...” Cuvintele verişoarei veneau prea târziu. Este adevărat, pentru că se îndrăgostise de el, nu a interesat-o din ce fel de familie provine alesul . Nu avea astfel de prejudecăţi. Mare greşeală!

Căci acum, dar şi în multe alte momente, îşi simţea sufletul greu şi nu-şi putea lua gândul de la cenuşiul vieţii ei. Parcă veneau toate trăirile, toate părerile, ca o avalanşă care părea că vrea să o strivească. Paradoxal, exista un fel de plăcere neagră în toate aceste gânduri, ca şi cum această suferinţă perpetuă ar fi fost singurul mod de a trăi. Toate aceste aduceri aminte erau ca un puzzle, din care ea trebuia să facă un tablou, care odată completat i-ar fi revelat răspunsul. Ca şi cum trăirile prezente, amplificate de amintiri dureroase, nu i-ar fi ajuns, mai deschise şi jurnalul, singurul prieten care îi suporta toate lacrimile. Cu o zi în urmă, îşi scrisese trăirile în versuri:

Sunt claunul ce plânge

Sunt claunul ce nu-şi poate trăi viaţa

Pentru că, evident, joacă rolul claunului...

Sunt claunul fără importanţă

Ce trece ca o umbră

Pe sub zidurile casei tale

De ce nu-mi priveşti lacrimile?

De ce nu-mi auzi suspinele

Ce-mi ies prin porii pielii

Ca o sudoare de sânge cald,

Ca o şoaptă a destinului

Ce se pierde în urletul furtunii

Din miez de decembrie?

Sunt focul ce arde

Îţi face cu mâna

Priveşte! Indiferenţa ta mă stinge.

Răceala ta mă ucide.

Şi mă voi pierde,

Aşa cum scânteia moare neobservată

Într-un incendiu imens şi flămând

Ia-mi inima în căuşul palmelor tale

Simte-i bătăile

Simte-i vibraţia

Simte-i iubirea

Simte-i sărutul

Răspunde-mi

Şi dă-mi ocazia să renunţ

La rolul de claun!

După ce citi poezia, câteva lacrimi îi inundaseră obrazul. Îşi plângea de milă?

Georgeta Istrate

Eu şi timpul

2011-12-09T12:27:00.000-08:00

Timpul este părintele meu

Eu sunt o părticică din el

O secundă, o clipire

O bătaie de aripă

Timpul zboară?

Zbor şi eu odată cu el!

Timpul fluieră?

De ce n-aş fluiera şi eu?

Timpul plânge?

Lacrimile desenează şanţuri şi pe obrajii mei

Timpul trece?

Trec şi eu odată cu el

El este veşnic?

Veşnic e şi spiritul meu

Care este diferenţa dintre mine şi timp?!

Eu sunt înlănţuită

Dar timpul este liber

Eu depind de el

El nu depinde de nimeni

În rest...suntem la fel!

Georgeta Istrate

Creştinismul, ultima parte

2011-12-09T12:17:00.000-08:00

Încă din copilărie, Iisus a dat dovadă de înţelepciune, astfel încât, la vârsta de 12 ani, îi învăţa pe cărturarii de la Templul din Ierusalim.

După 30 de ani...

Până la vârsta de 30 de ani a trăit în provincia Galileea din Palestina, lucrând ca tâmplar, alături de Iosif. Conform religiei creştine, Iisus Hristos a început să predice după ce a fost botezat de către Sf. Ioan Botezătorul, în râul Iordan. Atunci Hristos avea 30 de ani, iar în timpul botezului, ca şi la naştere, divinul a intervenit din nou: „ Şi după ce s-a botezat tot poporul, botezându-se şi Iisus şi rugându-Se, s-a deschis cerul. Şi s-a coborât Duhul Sfânt peste El, în chip trupesc, ca un porumbel, şi s-a făcut glas din cer: Tu eşti Fiul meu cel iubit, întru Tine am binevoit(Luca, cap. 3).

Viaţa publică

Şi-a ales un grup de 12 Apostoli şi şi-a început misiunea publică, în care povestea despre venirea împărăţiei Lui Dumnezeu. La începutul activităţii sale publice, Mântuitorul Hristos a postit timp de 40 de zile. În acest timp, a fost ispitit de diavol astfel: fiind flămând, i s-a cerut să transforme pietrele în pâine; să se arunce de pe acoperişul Templului pentru a încerca iubirea Tatălui faţă de El ; să i se închine diavolului ca să poată lua în stăpânire întreaga lume.

Apoi, trei ani de zile Iisus a făcut numeroase minuni, prima fiind schimbarea apei în vin, la nunta din Cana. Scripturile mai menţionează: învierea din morţi, scoaterea duhurilor rele din oameni, potolirea furtunii, mersul pe apă, înmulţirea pâinilor şi peştilor, multe alte vindecări, etc. La vârsta de 33 de ani, Isus a murit pe cruce, a înviat şi s-a ridicat la cer: „ Având putere dumnezeiască şi fiind Dumnezeu adevărat şi om adevărat şi desăvârşit, Mântuitorul a făcut minuni asupra firii înconjurătoare, asupra oamenilor şi asupra propriei Sale persoane, cea mai mare dintre toate fiind învierea Sa din morţi, după trei zile de la răstignirea şi moartea Sa pe Cruce. S-a înălţat la cer la 40 de zile după înviere, iar în a Cincizecea zi a trimis pe Duhul Sfânt care s-a coborât în chip de limbi de foc asupra Apostolilor, întărindu-i în misiunea lor. A mărturisit despre Sine că este Fiul lui Dumnezeu-Tatăl şi Dumnezeu, şi că va judeca lumea la sfârşitul veacurilor împreună cu Apostolii Săi”. ( Stan Alexandru, Rus Remus, Istoria Religiilor).

Misiunea şi mesajul lui Iisus Hristos

Perioada activă a lucrării lui Cristos s-a terminat dramatic, la cruce. Suferinţa şi moartea Lui au constituit marele eveniment prezis de prooroci, care urma să aducă înfrîngerea forţelor răului şi eliberarea de păcat a omenirii. Iisus îşi îndeplinise scopul pentru care venise pe Pământ. Mesajul lui vorbea despre o împărăţie a lui Dumnezeu şi domnia acestuia peste toate fiinţele create. Mai mult, cei care vor fi mântuiţi pot avea acces la Împărăţia spirituală despre care vorbea deseori Iisus, o împărăţie în care răul nu există. Elementul esenţial al mesajului divin are la bază renaşterea. De ce aveau nevoie oamenii de renaştere?! Pentru a răspunde la întrebare trebuie să aruncăm un ochi în istorie. Tabloul este sumbru şi fără speranţă căci, atunci când Fiul Lui Dumnezeu a venit pe pământ, a găsit vise ruinate şi o lume bolnavă. Sufletele oamenilor, ca văile pietroase pe care umblau, ca prăpăstiile adânci şi înălţimile abrupte. Ochii lor - nişte fântâni secate ce sleiesc puterile drumeţului obosit. Ocupaţia romană veştejise orice urmă de libertate, foamea îngălbenise feţele cerşetorilor şi le înconvoiase coloană vertebrală, din peşteri ieşeau demonizaţi împrăştiind blesteme peste cei vii şi cei morţi; leproşii, la margini de oraşe, păreau nişte umbre ieşite de-a dreptul din iad; paralitici şi orbi răsăreau pe la colţuri sau strigau după ajutor de pe treptele edificiilor vremii. La templu, sângele jertfelor stropea mulţimea ce aştepta binecuvântare. Slova scrierilor din vechime era stoarsă de tot sensul spiritual, tocmai de oamenii care ar fi trebuit să o explice. Aceste cuvinte, care ar fi trebuit să aducă viaţă, erau strangulate în interpretări care despărţeau oamenii de oameni, dar şi de Dumnezeu. Mormintele înconjurau şi strângeau ţara ca un corset, ca un mesaj codificat al Satanei, ca un sigiliu blestemat. Şi peste toate, din văgăuni întunecoase se auzeau strigătele fierbinţi ale închinătorilor la idoli, cauza tuturor nenorocirilor. În faţa acestui tablou, lacrimile pe obrajii Mântuitorului făceau şanţuri. Nu, nu acesta este visul pentru omenire ! El avea înlăuntru, ascunse de ochii lacomi, un templu şi un cer pe care murdăria nu le poate atinge, în care Cel Rău are accesul interzis. Căci dacă omenirea şi-a pierdut moştenirea, ajungând roabă, El o poate salva din lanţurile păcatului. Iisus alege să se unească cu suferinţa lumii, ca să o poată mântui.

Vocaţia creştinismului

André Vauchez consideră momentul care a marcat creştinismul următorul: „creştinismul s-a născut în ziua în care Iisus i-a întrebat pe discipolii săi: „ dar voi, cine ziceţi că sunt?”, iar Petru i-a răspuns: „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu cel viu” (Matei, XVI, 13-16) Această recunoaştere constituie, într-adevăr, un act fondator. Ca şi iudaismul, noua religie se baza pe credinţă , adică pe afirmarea unei diferenţe de natură între Dumnezeu şi om , dar ea o atenua pe aceasta din urmă atestând că, prin Hristos mort şi înviat, şi urmându-l, fiecare va putea de acum înainte să fie eliberat de păcate şi să trăiască după cum trăise Domnul. Biserica este comunitatea celor care au primit această „bună-vestire” (sau evanghelie) şi au vrut, după exemplul celor doisprezece discipoli preferaţi ai lui Iisus, să o mărturisească şi să o facă auzită până la marginile pământului. Astfel, în însăşi esenţa lui, creştinismul se prezintă ca o religie misionară , răspândirea credinţei fiind chiar vocaţia sa fundamentală” (Enciclopedia religiilor, „Credinţă, evanghelizare, sfinţenie”, autor André Vauchez).

În loc de încheiere ...

...aş folosi vorbele Mitropolitului Meletie al Nicopolei. El îl citează pe Ernest Renan, care, vorbind despre Hristos, afirmă: „ Iisus este cel mai mare spirit religios din întreaga istorie a omenirii. Frumuseţea lui este veşnică. Şi împărăţia lui nu are sfârşit. Iisus este unic în toate relaţiile şi nu există nicio persoană pe care cineva ar putea să o aşeze alături de El.Fără Hristos este imposibil să înţeleagă cineva istoria omenirii”. Şi iată comentariul mitropolitului Nicololei, Meletie: ce cuvinte extraordinare! Cât de mult înalţă pe Iisus Hristos!Dar cel care le-a spus NU credea în Hristos! Pentru a fi cineva creştin, nu ajunge să spună cuvinte frumoase pentru Hristos; nu ajunge să creadă că Hristos a fost cea mai mare personalitate a lumii ”.

Georgeta Istrate

1 DECEMBRIE: LA MULŢI ANI, ROMÂNIA!

2011-11-30T21:26:00.000-08:00

Erau concurenţi din multe ţări, dar când Nadia Comăneci îşi începea evoluţia la oricare aparat, îmi bătea inima mai tare, îmi simţeam sufletul acolo, lângă ea. Şi când, la finalul concursului, se cânta imnul României, plângeam în hohote. Era un plâns de fericire. De altfel, fata asta ne-a făcut fericiţi de foarte multe ori. Şi încă o mai face!

Pot să fiu acuzată că nu sunt o minte deschisă, dar când un român se realizează în altă ţară, am un sentiment de frustrare, de părere de rău, că o fărâmă din ţara asta a trebuit să lucreze pentru alţii, pentru că în România a simţit că nu valorează nimic.

Unii vor spune că sunt subiectivă dacă afirm că România este cea mai frumoasă ţară de pe pământ. Şi au dreptate. Dar şi eu am dreptate, căci spun: întregul pământ este frumos, dar o singură parte a lui seamănă cu mine. Doar acea parte se potriveşte sufletului meu, îmi dă sentimentul de acasă: România! Eu semăn cu fiecare copac din ţara asta, cu fiecare floare, glasul mamei este sinonim cu glasul acestui pământ. La un răsărit am venit pe lume, în România, nu în America, nu în India, nu în China... De aceea, soarele răsare şi apune aici într-un mod care mă emoţionează, simt că mor şi renasc o dată cu el. Şi iar o să spună unii că sunt subiectivă, dacă afirm că limba română este cea mai frumoasă, cea mai profundă. Din cuvintele ei am creat o declaraţie de dragoste: Românie, te iubesc! N-aş sta departe de tine, căci aş muri de dorul tău!

Azi

În orişicare grai îmi veţi vorbi,

Nu înţeleg şi nu voi auzi,

Vă rog, vorbiţi-mi limba românească

Ce dulce moştenire strămoşească!

De vreţi să îmi vorbiţi în limbi străine,

Vă sfătuiesc să nu vă răciţi gura,

Căci limba românească este-n mine

Simţirea mea şi dragostea, chiar ura.

De vreţi, prieteni, să mă câştigaţi

În limba mea română descifraţi

Viersul dulce al lui Eminescu

Sau blânda Rapsodie-a lui Enescu.

De-abia atunci vă voi simţi alături,

În ţara mea, ca oaspeţi, când veţi dori veţi fi

Şi până dimineaţă în cântec vom trăi

Vom plânge împreună, om râde ş-om hori .

CE-ŢI DORESC EU ŢIE, DULCE ROMÂNIE?! SĂ ÎNCEPI DIN NOU SĂ CREEZI, SĂ PRODUCI, SĂ-ŢI REFACI INDUSTRIA, AGRICULTURA ŞI CELELALTE RAMURI ALE ECONOMIEI, AŞA ÎNCÂT FIII TĂI SĂ NU MAI RĂTĂCEASCĂ PE UŞI STRĂINE.

LA MULŢI ANI, ROMÂNIA!

Georgeta Istrate

Să fii frumos este o artă

2011-11-27T12:27:00.000-08:00

1. Să fii frumos este o artă. Una care ţi se potriveşte numai ţie!
Afirmaţia asta am probat-o pe propria persoană. A fost o vreme în care uitasem să zâmbesc, mi se părea că problemele mele sunt mult prea serioase ca să mă ocup de asemenea ...prostii. Într-o zi, o cunoştinţă m-a făcut să zâmbesc. Şi a avut inspiraţia să-mi facă o poză. Când a privit-o, mi-a spus: "eşti frumoasă când zâmbeşti". Am privit acea poză minute în şir, mi se părea că nu sunt eu, căci mă ştiam mereu posomorâtă. Zâmbetul îmi luminase chipul... M-am privit cu detaşare, aşa cum priveşti pe altcineva. Şi ghici ce? Mi-a plăcut aşa de mult, încât nici nu mai concep viaţa fără să zâmbesc. Când plouă-n jurul meu cu veşti proaste, un zâmbet este terapia magică. Totul se schimbă. Răsare soarele, oamenii îmi zâmbesc la rândul lor şi ...viaţa devine frumoasă, frumoasă de tot.

2. Şi mai am un secret: când nu am niciun motiv să râd, ascult muzică sau cânt chiar eu. Ce dacă nu am talent? Pentru mine, a cânta reprezintă un elixir ce-mi ţine trează buna dispoziţie. Intru într-o stare atât de bună, încât cine mă vede îşi închipuie că aripa necazurilor nu m-a atins niciodată.

3. Ai spus cumva că vrei şi o altfel de reţetă? Ştiu una care te va face foarte frumos. O ştii şi tu... Ei bine, fă dragoste mai des. Am zis dragoste, nu alte... chestii. Asta implică şi trupul, şi sufletul. Iubirea ridică moralul, reduce stresul, te menţine tânăr. Şi mai are o mie şi una de beneficii...

G.I.

Te va ajuta un prieten...

2011-11-27T11:26:00.000-08:00

…Şi atunci

Am vrut să fug

Nu ştiu unde…

Voiam pământul să crape

Să ma înghită

Să ma topească

Să nu mai exist!

Ideile curgeau în cascadă

Sentimentul deşertăciunii

Creştea ca o umbră

Ce-mi devasta fiinţa

Atunci am decis:gata!

Laşitate sau curaj?

Exagerare sau inconştienţă?

Cine e-n măsură să răspundă?

Cine poate să cântărească simţirea

Când gestul sau tonul

Privirea şi vorba

Îţi zdrobesc sufletul

În mii de fărâme

Ca pe-o oglindă stricată?

E bun, este rău, e nebun

Impulsul de-o clipă

Ce-ţi schimbă destinul?

Şi iată răspunsul:

“Te va ajuta un prieten!”

Georgeta Istrate

Schimbările din 2012 - realitate sau basm?

2011-11-24T04:55:00.000-08:00

Dragii mei, mărturisesc, şi acum îmi plac basmele! Îmi place la nebunie momentul în care binele învinge răul.

Din religie, personajul căruia i-am făcut loc în inimă se numeşte Iisus. El reprezintă cumva realitatea din spatele basmului. A existat, oare? Este sau nu fiul lui Dumnezeu, Iisus a fost şi va fi speranţa mea. El promite salvarea. Salvarea? Dar cine are nevoie de aşa ceva?

Da, avem nevoie să fim salvaţi de noi înşine, de propria noastră răutate, pe care o negăm cu vehemenţă. Şi pentru că anul 2012 este la un pas de noi, m-am gândit să postez acest material...

O Nouă Energie este pe cale să creeze Raiul visat de omenire?

Într-o perioadă în care pare că întunericul câştigă tot mai mult teren, se vorbeşte tot mai des despre o Nouă Energie care ar străbate Universul şi care ar fi capabilă să schimbe radical istoria omenirii.Seamănă cu un scenariu SF, dar…

Se scriu cărţi şi se ţin conferinţe pe tema iubirii, iertării şi a gândirii pozitive. Ni se vorbeşte tot mai des despre un eveniment fără precedent în existenţa omenirii, care ar însemna trecerea într-o dimensiune superioară. Saltul cuantic, înregistrat la 18 septembrie 2007, ar fi intrarea într-un câmp de iubire pe care, deocamdată, îl conştientizăm foarte puţin. Scopul ar fi absorbţia omenirii într-o Centură Fotonică ( o nebuloasă cu proprietăţi neobişnuite pe care oamenii se ştiinţă au numit-o Nebuloasa Aurie), identificată de iniţiaţii zilelor noastre cu a doua venire a lui Iisus Hristos. Prin urmare, ei spun că procesul schimbării este în plină desfăşurare însă decizia ne aparţine. Această Nouă Energie vine exact când egoismul a atins apogeul, când iubirea a ajuns doar un concept lipsit de vlagă . Ea renaşte miraculos şi, la fel ca acum 2000 de ani, nu ne forţează, ci ne deschide o poartă. Scânteia Noii Energii este minunată.Atingerea ei creează lucruri noi şi măreţe: o melodie nouă; o descoperire epocală, o inspiraţie în urma căreia ceva frumos va prinde viaţă, ceva ce trezeşte emoţie artistică, ceva ce înfioară sufletul.Când o frântură din raza Noii Energii atinge un bolnav, acesta se vindecă instantaneu. Ea sfărâmă lanţurile vinovăţiei, care au ţinut fiinţa umană întemniţată şi luminează ungherele întunecate scoţând la iveală adevăruri eliberatoare. Sub această invizibilă, dar puternică lumină, trupurile şi minţile se purifică, iar bătrâneţea, boala şi moartea dispar.Se pare că atunci când vom ajunge în interiorul Centurii Fotonice, nu vom mai avea nevoie de obiecte materiale pentru comunicare sau deplasare. Ne vom găsi dintr-o dată într-o lume schimbată şi vom constata că ceva minunat s-a întâmplat cu noi.

Iubirea necondiţionată este regeneratoare

Învăţătorii Noii Energii spun că iubirea este cea mai mare forţă din Univers, care susţine totul şi transcende capacitatea de a raţiona. Benefiiile acestei energii pot fi culese numai dacă gândurile sunt direcţionate pozitiv. Cele negative rănesc Universul şi deci pe noi înşine. În Noua Energie, care se revarsă continuu pe pământ ,cu cât gândurile sunt mai puternice, cu atât se materializează mai repede. Prin urmare, antidotul pentru tot răul din vieţile noastre este iubirea regeneratoare, vindecătoare, minunată: “Poruncă nouă vă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul, precum v-am iubit Eu”( Ioan, cap 13). Iubirea nu trebuie să fie dependentă de interese, rang, îmbrăcăminte, acţiuni.Să-ţi iubeşti aproapele ca pe tine însuţi, să nu cauţi să-l schimbi după modelul tău, să-l ajuţi cât poţi, fără a aştepta răsplată, fără a aştepta onoruri. A-ţi iubi duşmanii, iată iubirea supremă! Această atitudine îl onorează pe Creator şi dezactivează orice fel de ură venită din exterior sau din interior.Iniţiaţii spun că în Noua Energie spiritul va conduce materia, iar conştiinţa umanităţii va fi ridicată la un nivel superior, creînd omul nou. Acesta va fi altfel, va radia lumina păcii interioare care se va reflecta şi în exterior. O lume fără conflict şi luptă, o lume bazată pe iubire este pe cale să se nască. În prezent energia se află în mişcare pătrunzând în cele mai întunecate unghere ale fiinţei umane şi a pământului.Medicina Noii Energii vindecă doar prin exprimarea dorinţei, raza ei determină o schimbare în comportamentul animalelor, iar culturile vor conţine un nivel ridicat al energiei forţei de viaţă...

Chemarea Noii Energii

Se crede în existenţa unei chemări a Noii Energii pe calea conştiinţei.În această situaţie, raţiunii îi scapă ceva, încearcă din răsputeri să oprească acea energie pe care nu o cunoaşte. Doar că aceasta nu poate fi ţinută pe loc, nu poate fi pusă sub obroc, ea îşi doreşte bucuria exprimării, a expansiunii, ea erupe şi iese la suprafaţă ca lava unui vulcan. Modificările se produc acum la toate nivelurile, derutând astfel omul, care nu mai înţelege ce i se întâmplă: ştirile sunt pline de crime ; acţiunile teroriste îngrozesc lumea; sinucideri inexplicabile sau care au la bază motive neîntemeiate produc suferinţă; depresiile fac ravagii în suflete; o mânie care degenerează în acte de violenţă; haos şi separare generate de îndoială; dezechilibre care duc la pierderea credinţei şi la refugiul într-o singurătate apăsătoare sau în moarte. Tiparele pe care le cunoaşte nu se mai potrivesc, nu ştie cum să proceseze şi din această cauză omul se simte frustrat. Energiile par că se destructurează .Ca să înceteze toate acestea, trebuiesc eliberate obiceiurile şi ataşamentele, ura, resentimentele.Pe pământ se desfăşoară lupta între noile şi vechile energii. Şi când noua energie va câştiga teren, negativitatea îşi va pierde din forţă. Răul se stinge permiţând energiilor benefice să regenereze şi să vindece totul. Învăţătorii acestei energii spun că minunea ajunge până acolo încât o mână sau un picior pierdute cândva pot creşte la loc, tinereţea poate fi recuperată, armonia restabilită. Omul trebuie doar să accepte şi să permită producerea miracolelor, să permită acestei energii să lucreze, să nu forţeze nimic, să dea sufletului libertatea de care are nevoie. Compromisul este contraindicat, el face ca energia să devină apăsătoare şi trimite omul înapoi în vechea energie, aceea a dualităţii şi a războiului. Iniţiaţii spun că: “acea energie îşi croieşte încet drumul spre voi şi combustibilul pe care îl foloseşte este creativitatea. Stimulaţi-vă creativitatea şi experimentaţi-o! Propriile creaţii ar trebui să fie libere, să se extindă, să aibă propria identitate şi semnificaţie. Acceptând Noua Energie, puteţi spune corpului vostru fizic să se vindece, să se armonizeze, să întinerească şi el o va face. Noul mod de viaţă este caracterizat de bucurie, fericire, abundenţă, graţie şi extaz”.

Centura fotonică

Conform profeţiilor maya, intrarea Terrei în câmpul radiant al centurii fotonice va favoriza apariţia unui cer nou şi a unui pământ nou. Absorbirea razelor de lumină de înaltă frecvenţă va avea ca efect ridicarea nivelului conştiinţei. Evenimentul va însemna o imensă selecţie naturală pe baze spirituale.Cu alte cuvinte, ascensiunea spre lumină va fi simţită doar de cei ale căror vibraţii fizice şi spirituale se vor acorda undelor mesianice ale Centurii Fotonice.Aceasta înseamnă intrarea în Era de Aur, guvernată de pace şi iubire în care moartea, bolile, sărăcia nu există. Aceasta este marea comuniune cu Christ, naşterea pământului din crisalidă şi zborul către acel acasă de care s-a tot vorbit de-a lungul timpului. Neacceptarea transformării face ca procesul reîntoarcerii acasă să devină traumatizant. Abia în momentul în care vom fi de acord să ne debarasăm de negativitate vom primi corpurile de lumină, care ne vor absorbi în a 4-a şi a 5-a dimensiune.Conştiinţa christică transformă totul şi aceste transformări se pot vedea la nivel planetar sub formă de cutremure, crăpături în scoarţă, schimbări bruşte ale vremii.Acestei transformări îi vor rezista doar cei care au trecut de partea binelui, luminii, echilibrului, vieţii şi iertării.Odată schimbate, corpurile nu vor mai putea fi rănite sau distruse. În plus, gândurile vor deveni ca un ecran pe care sunt proiectate pentru a fi văzute de toţi. Oamenii vor avea comuniune cu divinul ca în Raiul visat de omenire. Suntem oare la graniţa schimbării cu adevărat? Se împlinesc sub ochii noştri cuvintele Apocalipsei ? : « Şi am văzut cer nou şi pământ nou.Căci cerul cel dintâi şi pământul cel dintâi au trecut ; şi marea nu mai este(…)Însuşi Dumnezeu va fi cu ei.Şi va şterge orice lacrimă din ochii lor şi moarte nu va mai fi, nici plângere, nici strigăt, nici durere (…)Şi nu mai au trebuinţă de lumina lămpii sau de lumina soarelui, pentru că Domnul Dumnezeu le va fi lor lumină şi vor împărăţi în vecii vecilor ».

Georgeta Istrate

Jocul cu Moartea, Bebe Anastasie Matei

2011-11-23T04:31:00.000-08:00

...Seara începuse să acopere ferestrele clădirii cu perdelele sale întunecate, când, în sfârşit, s-a încheiat şi ultima licitaţie a zilei; câştigată, ca de obicei, de el.

Se ridică din fotoliu şi porni grăbit spre ieşire, dar fu oprit de glasul ironic al unei colege:

- “Stăpâne”, care este secretul acestor frustrante succese?

- Sunt fiul favorit al Universului - care mi-a dăruit puterea de a influenţa oamenii şi evenimentele după bunul meu plac!

Răspunsul, deşi reflecta aproape în totalitate adevărul, o şocă la fel de mult ca atunci când, trecând pe lângă un accident, îi spusese: “Nu înţeleg de ce vă sperie moartea atât de mult, şi de ce o vedeţi ca pe o baba hâdă şi rea, când, de fapt, este una dintre cele două entităţi cu care fiecare dintre noi venim pe pământ, Viaţa şi Moartea; Viaţa ne va veghea evoluţia pe Pământ, şi Moartea pe Celălalt Tărâm.”

După acest răspuns aiuritor - rămas fără replică, deschise uşa, dar femeia îl prinse de mână şi, privindu-l atentă câteva clipe, îi spuse:

- Ştii, eşti cel mai ciudat om – dacă eşti om - pe care l-am văzut vreodată! Şi nu doar pentru modul nonconformist în care abordezi unele subiecte, ci, mai ales, pentru sentimentele ciudate pe care mi le induci atunci când mă aflu în preajma ta: admiraţie şi încântare, dar şi nelinişte şi teamă, pentru că am senzaţia că eşti… un extraterestru!

Deşi îi treceau prin minte zeci de răspunsuri, care mai de care mai sarcastice şi mai stranii, renunţă, gândindu-se că n-ar fi făcut decât să adâncească şi mai mult misterul şi confuzia.

O salută cu o uşoară înclinare a capului, şi coborând în fugă scările spitalului, se urcă în maşină şi porni spre casă.

Singur, la volanul bolidului ce aleargă nebuneşte pe şoseaua umedă, priveşte cu uimire şi încântare, cum lacrimile de bucurie ale Primăverii, trezită la viaţă de sărutul fierbinte al Soarelui, se transformă – atinse de aripa îngheţată a Craiesei Zăpezilor – în mii de perle ce strălucesc feeric în lumina crudă a farurilor.

Treptat, albul diafan al ţesăturii de perle căpătă nuanţe roşii-fosforescente, la apariţia unui panou ce semnalizează o curbă periculoasă. Oricare alt şofer de pe Terra, şi nu numai, ar fi redus viteza, dar el reacţionă într-un mod absolut stupefiant: Apăsă pedala de acceleraţie la maximum, şi privind amuzat spre fotoliul din dreapta, se adresă unei persoane doar de el văzută:

- Preafrumoasă stăpână a Tărâmului Morţii, dacă mă vrei în împărăţia ta, iată ocazia!

Brusc, maşina se înclină periculos spre exteriorul curbei, iar urletele apocaliptice ale roţilor intrate în derapaj, sparseră liniştea nopţii.

Când roţile pătrunseră pe acostament, şi înclinarea maşinii atinse punctul de rostogolire, iar oglinda retrovizoare zbură în mii de bucăţi la impactul cu parapetul de protecţie, se părea că, în sfârşit, Moartea câştigase jocul şi, implicit, trofeul – sufletul acestui temerar. Şi totuşi, când dezastrul părea iminent, se întâmplă o minune: Nu ştiu dacă el, cu talentul lui de şofer înnăscut, sau Viaţa, sora sa geamănă, cea care-l scăpase pentru o clipă din braţele sale protectoare, transformă ţipetele ascuţite ale roţilor într-o dulce melopee şi reaşeză uşor maşina pe toate cele patru roţi.

Odată cu ieşirea din curbă, zâmbetul acela ciudat – care nu-l părăsise de-a lungul acestor clipe tensionate - se transformă într-o teatrală bezea, ce zbură spre invizibila pasageră, căreia îi şopti:

- Iar m-ai ratat...pentru a câta oară?

Oare, calmul acela imperturbabil, cu care a traversat această dramatică situaţie, se datorează unei stări de alienare sau certitudinii că legătura simbiotică dintre cele trei entităţi: Viaţa, Moartea şi el îi conferă nemurirea?

Deşi Mama Natură l-a dăruit cu inepuizabile resurse de energie şi optimism, iar şofatul este una dintre puţinele sale bucurii, monotonia peisajului nocturn îl deprimă atât de mult, încât are senzaţia că cei zece kilometri rămaşi pâna la destinaţie reprezintă cel puţin distanţa de la Pământ la Lună.

Luminiţele jucăuşe ale roiului de licurici, proiectate pe orizontul întunecat al nopţii, ce anunţă apropierea oraşului – punctul său terminus – îl scot din starea aceea de apatie şi îi redau buna-dispoziţie.

Traversează pasajul, pătrunde pe bulevardul central şi, fără să reducă viteza, virează brusc pe aleea din faţa casei, frânând la doar câţiva centimetri de zidul clădirii.

Deschise portiera, şi coborând în mijlocul furtunii, se prinse în hora fulgilor de nea - ce dansau frenetic în bătaia vântului - şi se lansă într-o amplă şi elegantă piruetă. Dar căţelul, un ignorant în arta baletului, îşi înfipse colţii în pantalonii „Zburătorului”, şi-l „coborî” pe pământ. Trezindu-se în genunchi, cu potaia în braţe şi elegantul costum, „whol england”, fraternizând cu noroiul daco-roman, izbucni în râs, şi pupându-şi javra pe bot, se ridică şi-şi continuă drumul în paşi de dans până în mijlocul livingului, unde aruncă haina şi servita pe un fotoliu şi deschise computerul.

După ce a expediat firmei raportul de activitate şi şi-a „răsfoit” corespondenţa, a vrut să închidă calculatorul, dar nu-şi putea desprinde privirea de pe un I.D. – „Perla Albastră”, aflat pe lista destinatarilor unui mail...

Bebe Anastasie Matei,

23 Februarie, 2008.

Creştinismul, partea a II-a

2011-11-23T04:15:00.000-08:00

Creştinismul este religia revelată, întemeiată de Iisus Hristos şi a apărut în primul secol al erei noastre, în Imperiul Roman. Această religie s-a răspândit în lume prin misionari.Cuvântul creştinism este derivat din numele Christus - Unsul, adică Cel uns să fie Mântuitorul lumii. Scriptura spune că Iisus Hristos este Dumnezeu-Fiul întrupat care avea misiunea de a mântui lumea. Adesea, învăţătura creştină s-a răspândit prin martiriu, adică propagatorii noii credinţe erau supuşi unor chinuri groaznice , apoi erau ucişi. Misiunea creştină a început din Ierusalim, ajungând apoi în marile metropole ale lumii antice mediteraneene şi pontice. Religia creştină aducea un mesaj universal, mai presus de diviziunile naţionale sau sociale:„ a apărut în Palestina şi este cunoscută ca religia care se întemeiază pe persoana, învăţătura şi viaţa lui Iisus Hristos. Trecerea timpului şi condiţiile istorice au făcut din creştinism nu numai „cea mai globală şi universală dintre toate religiile care au apărut în Orientul Apropiat şi Îndepărtat”, ci şi religia care a influenţat decisiv istoria rasei”. (Liliana Trofin, Istoria Religiilor).

Naşterea

În Evanghelii se prezintă episodul Naşterea Domnului din Fecioara Maria şi Duhul Sfânt astfel: „ Iar naşterea luI Iisus Hristos aşa a fost: Maria, mama Lui, fiind logodită cu Iosif , fără să fi fost ei înainte împreună , s-a aflat având în pântece de la Duhul Sfânt”. Originea divină a lui Iisus este confirmată de intervenţia divină, prin Îngerul Domnului: „ Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt. Ea va naşte Fiu şi vei chema numele Lui: Iisus, căci El va mântui poporul Său de păcatele lor”. (Matei, cap. 1).

Ce spun izvoarele creştine? Că, în urmă cu mai bine de 2000 de ani, pe pământ, a venit Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos. El este întemeietorul creştinismului, este cel numit „Fiul născut din veci din Tatăl ceresc şi în chip minunat ca Fiu al Omului, născut fără tată, din Fecioara Maria”. „În zilele acelea, a ieşit poruncă de la Cezarul August să se înscrie toată lumea. Această înscriere s-a făcut întâi pe când Quirinius ocârmuia Siria. Şi se duceau toţi să se înscrie, fiecare în cetatea sa. Şi s-a suit şi Iosif din Galileea, din cetatea Nazaret, în Iudeea, în cetatea lui David care se numeşte Betleem, pentru că el era din casa şi din neamul lui David, ca să se înscrie împreună cu Maria, cea logodită cu el, care era însărcinată . Dar pe când erau ei acolo, s-au împlinit zilele ca ea să nască. Şi a născut pe fiul Său, Cel Unul-Născut şi L-a înfăşat şi L-a culcat în iesle, căci nu mai era loc de găzduire pentru ei”. (Luca, cap. 2).

„Pocăiţi-vă, căci Împărăţia Cerurilor este aproape!”

Conform scrierilor bisericeşti, Iisus s-a născut la Betleem, în timpul împăraţilor Tiberiu şi Irod. Deci, Iisus „se naşte în anii cei mai străluciţi ai Romei, într-un grajd mizerabil. Urmărit de la naştere, Îl aflăm în primii Săi ani exilat în Egipt. Reîntors în Iudeea, duce o copilărie în anonimat, în lipsuri şi muncă. La vârsta când băieţii îşi depun confirmarea în faţa Torei, la 12 ani, îi uimeşte pe rabinii de la Templu prin neobişnuitul gândirii Sale. Ca adolescent şi tânăr, munceşte în rând cu semenii. Aşadar, consătenii lui din Nazaret îl ştiu de „tâmplarul”(Marcu, 6:3). La 30 de ani, când apare la Iordan, Ioan Botezătorul îl proclamă în faţa lumii drept Mesia cel aşteptat. Fără niciun iz de legendă, în totalitate om real, Iisus afirmă o personalitate şi o putere cu totul dincolo de omenesc. Însoţit de o mână de ucenici , Iisus străbate neobosit Galileea, Iudeea şi împrejurimile cu mesajul Său simplu şi direct: „Pocăiţi-vă, căci Împărăţia Cerurilor este aproape!”( Cristescu Lucian, Galileanul)

Cuvântul lui Dumnezeu...

Iată ce spune Tertulian, în opera sa patristică: „Noi credem că există un singur Dumnezeu, creatorul lumii, care a făurit-o din neant prin cuvântul Său, născut înaintea tuturor veacurilor. Noi credem că acest cuvânt este Fiul lui Dumnezeu, care s-a ivit de multe ori patriarhilor sub numele de Dumnezeu care i-a însufleţit pe profeţi, care a pogorât prin Sfântul Duh în pântecele Fecioarei Maria, s-a încarnat şi născut din ea; mai credem că acest cuvânt este Domnul nostru Isus Hristos care a propovăduit legea cea nouă şi noua făgăduinţă a împărăţiei cerului. Noi credem că Isus Hristos a făcut multe minuni, a fost răstignit, a înviat a treia zi după moartea sa şi s-a înălţat la cer” (Tertulian, De doctrina Christiana).

G.I.

Interviu cu un aviator, lansare carte Cornelia Vîju

2011-11-23T02:33:00.000-08:00

Sâmbătă, 26 noiembrie 2011, ora 11, la Casa de Cultură a oraşului Ianca, judeţul Brăila, Cornelia Vîju îşi lansează primul volum al colecţiei INTERVIU,” Interviu cu un aviator, Marian Covache”.

Scriitoarea a mai publicat volumele: „Ancoră la ţărmul iubirii”, „Căutător în propria viaţă” şi „Despletind şoapte...”

Un personaj pragmatic

Când Cornelia mi-a trimis cartea-interviu, am fost nerăbdătoare să aflu ce anume a determinat-o să scrie despre domnul Marian Covache. O.K., omul a demonstrat că este un tip capabil, că este un jurnalist bun, că a iubit meseria de aviator cu pasiune, etc. Ei, şi ce? Sunt mulţi asemenea lui! Trebuie să fie un ingredient în plus! mi-am zis. În timp ce încercam să descopăr printre rânduri alchimia caracterului personajului, observam că, nu de puţine ori, răspunsurile fostului aviator mă făceau să zâmbesc. Ascundeau în ele o tărie de caracter deosebită şi un talent special de a face haz de necaz, în momentele de cumpănă sau când sufletul îi era străbătut de vreun gând sumbru. De pildă, întrebat de autoare dacă, acolo sus, s-a temut de moarte, domnul Covache a dat un răspuns foarte...pragmatic. A recunoscut că, uneori, avea astfel discuţii mai speciale cu colegii, cărora le spunea: „Măi, care ajunge primul în Rai, să rezerve locuri şi pentru ceilalţi!” Sau „ nu uitaţi, când zburaţi deasupra mănăstirilor, aprindeţi o lumânare, două...Puteţi spune şi o rugăciune. Nu de alta, dar avem nevoie să ne menţinem în relaţii cordiale cu Divinitatea!”

Nu pot să ignor mărturisirea lui Marian Covache cu privire la cele două meserii: „ Dacă până mai ieri zborul mă purta pe necuprinsul cerului, acum condeiul mă conduce spre adâncul sufletelor celor pentru care scriu (...). Zborul şi scrisul înseamnă artă. Trebuie să te dedici total, dacă vrei să realizezi ceva. Nu am căutat să excelez, pentru că un jurnalist de provincie nu va excela niciodată, indiferent cât de tare ar fi sau oricât ar munci. Am căutat doar să mă pun în slujba cititorului”.

Cu sufletul la gură...

Iată ce spune Cornelia Vîju despre cartea-interviu: „ Pornisem în acest demers cu gândul că voi afla o mică poveste cu un miez strict militar, însă până la ultimul... tur de pistă pe care l-a făcut în aviaţie interlocutorul meu m-a uimit. Aşa că, nici nu am sesizat când m-a urcat altimetrul timpului său sau când m-a coborât la rasmut! Escadrila minutelor ce i-a încărcat ceasurile petrecute în pântecul norilor pe invitatul meu, nu mi-a îngăduit să respir lent, ci m-a ţinut cu sufletul la gură trezind în mine curiozitatea unei experienţe frumoase scrise între limitele celor trei cuvinte magice: aeronavă - aerodrom - cer”.

Aşadar, brăileni, şi nu numai, sâmbătă, la ora 11, aveţi program!

G.I.

27 noiembrie 2011

Dragii mei, ziua lansării a trecut, am selectat pentru voi un fragment din discursul autoarei, pe care o felicit cu această ocazie.

"De ce am ales Ianca pentru lansarea acestei cărţi, nu cred că mai este nevoie să subliniez. Marian Covache a copilărit aici şi tot de pe meleagurile iencane şi-a luat zborul spre aviaţie.

Anul trecut, când m-am decis să creez această colecţie, Interviu, m-am gândit să cuprindă biografiile oamenilor pe care am avut şansa să îi cunosc în drumul meu, cărora eu le trimit adeseori un gând de recunoştinţă şi care bineînţeles ar fi dispuşi să îşi lase mărturisite trăirile şi experienţele propriilor vieţi. Mi s-a părut un mod inedit de a rememora întâmplările vieţii sub forma unui lung interviu, altfel decât cel jurnalistic, după cum veţi observa în carte.

Cum domnul Marian Covache a fost nu doar un pilon, ci şi un fel de călăuză al traseului meu literar, am ales să deschid colecţia cu interviul domniei sale (...)

Îi mulţumesc încă o dată că am avut norocul de a-l întâlni, de a lucra împreună şi de a crea cartea pe care v-o oferim astăzi, o carte născută din clipe trecute prin clepsidra timpului vieţii sale(...).

Nu pot să nu subliniez defectul (cu ghilimelele de rigoare) cel mai mare al Omului Marian Covache! Acela de a-i păsa prea mult de cei din jur! Acela de a nu putea rămâne nepăsător la lacrimile aproapelui! Din funcţia pe care o ocupă în prezent, respectiv, preşedinte al unei federaţii din Brăila, observ că se implică... nu se scufundă în de ce?-urile problemelor ci se străduieşte să le găsească răspuns. Nu se opreşte chiar dacă inima îi cere din când în când câte o pauză. Nu renunţă niciodată, aproape că se ceartă chiar şi cu Dumnezeu atunci când vede nedreptăţile care, de ce să nu recunoaştem, chiar se întâmplă în jurul nostru.

Creştinismul, partea I

2011-10-28T03:46:00.000-07:00

„Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea , încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” ( Ioan , cap.3.).

Creştinismul este una din cele trei mari religii monoteiste, alături de islamism şi mozaism, care domină cu autoritate scena vieţii religioase a lumii. În secolul al V-lea î.e.n., Platon vorbea despre două lumi diferite, anticipând întrucâtva mesajul pe care avea să-l aducă Iisus Hristos. Filozoful susţinea că lumea temporală în care trăim, pe care o percepem cu ajutorul simţurilor, este doar o umbră a lumii reale, în care cele mai înalte idealuri sunt abstracţiile intelectuale cum ar fi binele, frumosul şi adevărul. Adevărata realitate , spunea Platon, nu este temporală, nici materială, ci spirituală şi eternă. Creştinismul a oferit revelaţia istorică a binelui, frumosului şi a adevărului, în persoana Dumnezeului-om, Iisus Hristos:„ O lectură atentă a Evangheliilor dezvăluie cititorului un învăţător în persoana lui Iisus şi un educator atipic, care nu s-a acomodat sistemului educativ iudaic. Le-a vorbit oamenilor cu acea autoritate şi charismă care le lipsea cărturarilor. A stabilit un standard moral pe care nu l-a încălcat niciodată şi a trăit la propriu ceea ce i-a învăţat pe alţii. Şi-a instruit ucenicii înainte de a-i trimite în lume să răspândească Cuvântul Adevărului, fără însă a-i îndemna să facă exerciţii de repetare a învăţăturii Sale, după modelul rabinic. A pus accentul pe abordarea personală, nu pe cea a maselor, ştiind că ucenicii îi vor urma exemplul , şi a stabilit relaţia dintre maestru şi învăţăcel”.( Liliana Trofin, Istoria Religiilor, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2009 p. 19).

Pregătiri pentru împlinirea vremii

Pentru greci, păcatul era o problemă contractuală, nu una care să-l jignească pe Dumnezeu sau să îi rănească pe alţii. Pentru evrei, păcatul era o o violare a voii lui Dumnezeu, care se exprima printr-o inimă necurată şi apoi prin diverse acte exterioare.

Dacă Epicur, Zenon şi religiile misterelor vorbeau despre dorinţa omului de a avea o relaţie mai personală cu Dumnezeu, creştinismul oferea această relaţie ca pe o certitudine. Speranţa evreilor într-un Mântuitor va fi materializată prin naşterea lui Iisus Hristos. În acest sens ( probabil fără voia lor) evreii au asigurat o instituţie care a ajutat la apariţia şi dezvoltarea creştinismului: sinagoga. Aceasta a fost înfiinţată în timpul robiei babiloniene, când evreii nu aveau acces la Templu.

Prin contribuţiile lumii greceşti şi romane, prin moştenirea iudaismului, lumea a fost pregătită pentru „împlinirea vremii”, când Dumnezeu şi-a trimis Fiul pentru a izbăvi o umanitate sfâşiată de război şi îngenuncheată de păcat.

G. I.

Viaţa e ca o şosea

2011-10-26T03:01:00.000-07:00

Viaţa mea e o şosea

Poate prea lungă şi prea grea,

Când beznă, când soare pe ea,

Când ceaţă deasă-n calea mea.

Viaţa mea-i ca o şosea

Şi doar scaieţi pe lângă ea

Şi-i grea, o Doamne, cât de grea

Dar trebuie să merg pe ea!

G.I.

Când visele devin realitate...

2011-10-22T12:06:00.000-07:00

Înainta în vârstă şi habar nu avea că nu avusese parte de o clipă de fericire reală. Relaţia, pe care o avea de ani buni, nu făcea decât să o distrugă. Pentru că fusese singurul bărbat din viaţa ei, credea că aşa trebuie să fie. De mulţi ani, nici nu-şi mai amintea câţi, dormea într-o altă cameră. Aici, în singurătatea şi bezna nopţii, îşi imagina o altfel de fericire, una care să i se potrivească. Acesta era singurul rai din care nimeni nu o putea alunga, era locul ei de refugiu, care avea s-o ajute să supravieţuiască într-o existenţă cenuşie. Membrii familiei nu o priveau decât ca pe un obiect bun de folosit, probabil se gândeau că , în tinereţe, avusese partea ei de fericire. Şi chiar dacă ar fi ştiut că nu a avut, nu i-ar fi permis acum acest lux. Era rândul lor, iar ea era obligată, prin statutul pe care îl avea, să contribuie la bunul mers al fericirii lor.

Atunci când soţul se apropia de ea, avea o reacţie de respingere, o biciuia îngrozitor prezenţa lui. Şi atunci, îi venea să fugă, dar singurul lucru pe care îl făcea cu adevărat era să privească spre icoana lui Iisus şi să-i spună în tăcere: salvează-mă! Deschide-mi o uşă! Chipul mut din icoană o privea absent, uneori i se părea că aude răspunsul: îndură!!!!

Chiar dacă raţiunea îi spunea că asta e soarta femeii, inima nu voia să se supună. Ea voia să fie iubită altfel, voia să iubească cu adevărat. Disperată, se uita în oglindă. Ceea ce vedea nu era deloc rău. Arăta mult mai tânără. Cum se poate? Prin câte trecuse! Poate că se întâmplase ceva cu ea, poate că atunci, în dimineaţa când o vizitase lumina aceea dulce,nepământeană, şi se aşezase pe faţa ei ca un reflector, se întâmplase ceva. Nu, e doar o idee!

Într-o zi, deschise Biblia. Acolo scria că Dumnezeu făcuse femeia din coasta lui Adam. Reflectă îndelung la acest lucru. Ajunse la concluzia că ideea Creatorului era cea mai bună, deoarece coasta se afla aproape de inimă. Prin urmare, femeia fusese creată pentru a fi iubită. Dar de ce, atunci când soţul se apropia de ea, simţea un dezgust total? Poate nu era ea coasta potrivită pentru el? Dar oare mai putea ea să simtă ceva pentru cineva? Fusese vreodată înzestrată să simtă acele vibraţii care te ridică de pe pământ atunci când iubeşti? După atâta vreme se îndoia că mai este femeie, că mai poate stârni pasiune şi admiraţie în inima şi ochii unui bărbat. Se îndoia că mai poate trezi focul din interior, un foc care părea să fie demult cenuşă. Dar de ce sunt toate acestea importante?

Aşteptase toată viaţa un bărbat care să o salveze de prăpastia întunericului şi a nefericirii. Uneori, în mintea ei se năştea un basm în care ea avea rolul principal. Dar şi acest vis se stinsese încet. Când nu mai aştepta nimc de la viaţă, minunea s-a înfăptuit. Din neantul visurilor, din imaginaţia care o ajutase să supravieţuiască, a luat fiinţă omul potrivit. Când s-au văzut faţă în faţă, şi-a văzut chipul în ochii lui, ca într-o oglindă. Era frumoasă, cea mai frumoasă femeie din Univers. În privirea lui se vedea strălucitoare, aşa cum nu se văzuse în nicio oglindă şi în nicio privire. Avea o aură specială, ca şi cum ceva magic ar fi înconjurat-o. Era uimită. Şi când el i-a atins mâna, tot corpul i s-a înfiorat. Simţirea îi confirma faptul că este vie, că acel foc interior, pe care doar îl intuia, era intact, proaspăt şi atât de plăcut! Doamne, cum trăise fără el? Şi când l-a îmbrăţişat pentru prima dată, a ştiut că este parte din el. Era o senzaţie atât de plăcută, că nu putea fi comparată cu nimic de pe lumea asta. Credea că aşa se simt doar zeii. Imaginaţia ei era întrecută de realitate. Şi dacă în momentul acela ar fi fost să moară, nu i-ar fi părut rău, căci clipa aceea făcea cât o eternitate.

Georgeta Istrate

Te arzi

2011-10-22T10:16:00.000-07:00

Pentru cel viclean, ia seama,

Nu băga mâna în foc

El o faţă îţi arată

Însă feţe are...stoc!

De te-ncrezi în fitecine

Iute tu o să te arzi

Deci ascultă-aici la mine

Mâna-n foc să nu o bagi

Că-i frumos, că e cuminte

Că-i aşa şi pe dincoace,

El te duce cu-a lui vorbă

Ocolişuri multe face

Şi când seama îţi vei da

Că-i maestru al minciunii

Vei simţi în viaţa ta

Doar dezgust şi deziluzii

Dacă mâna-n foc îţi bagi

Fără să cunoşti prea bine

Cine e, de unde vine

Protejatul tău, te arzi!

Georgeta Istrate

Cultura Cucuteni , o epocă fără egal

2011-10-22T08:46:00.000-07:00

Cultura Cucuteni a fost descoperită pentru prima dată pe teritoriul Moldovei, chiar în satul de unde şi-a tras numele. Localitatea se află în apropiere de Iaşi, la 10 km de Târgu Frumos. Anul 1884 a fost unul în care civilizaţia trăitoare pe acele meleaguri, în urmă cu aproape 6000 de ani, îşi cerea dreptul de a fi scoasă de sub pământ şi pusă în valoare, ca o lecţie pentru generaţiile secolului al XIX-lea şi a celor care vor urma. A fost ca o renaştere a acelei civilizaţii, ca un Phoenix ce arsese pe cerul timpului şi care dorea să reînvie din propria cenuşă. Oamenii pe care i-a ales s-o arate lumii, pentru prima dată, au fost nişte amatori. Deşi aveau alte specialităţi, aceştia au putut să-şi dea seama de valoarea comorii ce începuse să iasă la iveală.

Comorile din curte

Aşadar, cu ocazia unor lucrări la o carieră de piatră, au început să apară foarte multe vase colorate şi statuete de „oameni”. La acea vreme, mulţi locuitori din jurul Iaşiului strânseseră prin curţile lor mulţime de cioburi de oale misterioase, de a căror valoare nu erau conştienţi. Primul pas fusese făcut, căci acele cioburi provocaseră deja uimire în privirea necunoscătorilor. Al doilea pas a fost ca un clopoţel, căci unele vase sau fragmente au ajuns pe mâinile unor celebri anticari ai timpului: fraţii Şaraga. Prin ei, artefactele au început să circule în mediile culte ale Iaşiului.

Omul şi întâmplarea

Al treilea pas a fost unul decisiv. Unul dintre marii cărturari ieşeni de la sfârşitul secolului al XIX –lea, folcloristul Teodor Burada, a semnalat autorităţilor existenţa acestor descoperiri extraordinare. Întâlnirea lui Burada cu cioburile a fost una spectaculoasă, ca un impuls, ca o clipă grea de emoţie care a rămas probabil în arhiva timpului, luminoasă şi emoţionantă. Iată povestea: cărturarul voia să viziteze biserica Cotnari, despre care auzise că ar fi fost construită de Ştefan cel Mare. Pe drum, între localităţile Târgu-Frumos şi Hârlău, s-a întâlnit cu un convoi de căruţe ce cărau piatră de pe Dealul Cetăţuia. Cioburile, măiestrit colorate, amestecate cu piatra din căruţele ţăranilor din Cucuteni şi Băiceni, l-au întors din drum. E ca şi cum acele obiectele ar fi cerut ajutor, ca şi cum mâna destinului l-ar fi ales pe el. Şi a ales bine, căci Teodor Burada s-a întors din drum şi a făcut o primă vizită locului care adăpostea nepreţuitele comori.

O adevărată magie

Vestea descoperirii vaselor a ajuns la urechile unor cunoscători şi iubitori de istorie. Împins de curiozitate, unul dintre profesorii ieşeni, poetul Nicolae Beldiceanu (care era şi un tip enciclopedist), a mers la Cucuteni, în primăvara anului 1885, unde a iniţiat o primă săpătură. Apoi, în acest proiect l-a implicat şi pe profesorul Grigore Buţureanu, care, deşi avea specialitate în domeniul ştiinţelor naturii, a acceptat. Obiectele găsite exercitau o magie extraordinară asupra intelectualilor acelor vremuri, astfel că îl vedem „prins” de vraja acelor obiecte şi pe un fiu de primar, George Diamandi. Ulterior, profesorul Beldiceanu a publicat o broşură despre aceste descoperiri. Ca urmare, în anul 1889, la cel de-al X-lea Congres Internaţional de Antropologie de la Paris, au fost făcute cunoscute descopeirile de la Băiceni-Cucuteni, dar şi efortul oamenilor de cultură ieşeni Teodor Burada, Nicolae Beldiceanu şi Grigore Buţureanu. În sală, se afla şi cercetătorul Hubert Schmidt, a cărui inimă fusese atinsă de dorinţa de a veni la Iaşi, să vadă cu ochii lui minunea.

Cea mai veche cultură din sud-estul Europei

Urmările prezentării de la Paris au fost extraordinare, căci aşa civilizaţia cucuteniană avea să fie cunoscută şi în străinătate. Despre cultura nou descoperită s-a scris în limba franceză, pe atunci la modă în întreaga Europă. În anul 1892, Hubert Schmidt a venit în Moldova şi a început să sape. Ceea ce a ieşit la iveală a fost zugrăvit în câteva cuvinte esenţiale: „aşezarea de la Cucuteni este cea mai veche din sud-estul Europei!” Au urmat săpăturile din 1909-1910, iniţiate tot de profesorul german, care aveau să scoată la lumină o bogăţie de artefacte. Interesant şi cu totul lăudabil este faptul că autorităţile locale şi centrale din acea vreme (prefectura şi ministerul) au reacţionat pozitiv: au închis cariera de piatră şi au dispus începerea cercetărilor arheologice. Cu timpul, zona descoperirilor a atras oameni de ştiinţă din mai multe ţări, dar cel mai important şi mai pasionat dintre ei a fost profesorul berlinez Hubert Schmidt.

Vocaţia ceramicii

Cultura reprezintă unul dintre cele mai originale şi importante momente în dezvoltarea artelor pe teritoriul României, datorită vaselor care ne-au rămas de la purtătorii ei. Ceramica, splendid decorată, atât prin eleganţa motivelor decorative, cât şi prin rafinamentul coloritului, este o creaţie fără egal. S-a afirmat chiar că este una dintre cele mai strălucite culturi neolitice de pe întreg cuprinsul Europei. Fineţea şi efectul artistic sunt aproape unice. Ne putem da seama de măiestria meşterilor olari admirând eleganţa formelor, siguranţa cu care au fost desenate motivele ornamentale şi armonia aproape desăvârşită a culorilor. Geniul creatorilor acestei culturi a fost dublat de folosirea unei tehnici excepţionale atât pentru ornamentarea ceramicii, cât şi pentru modelarea figurinelor din lut. Privind artefactele, nu trebuie neapărat să vedem numai nişte obiecte de lut, ci putem intui omul care le-a creat, valorile, ideile, modul în care a reuşit să răspundă provocărilor timpului sau chiar propriilor sale sentimente. Excepţionala dezvoltare a culturii Cucuteni, cu centrul în Moldova, ne-a ajutat să ne formăm o imagine a omului acelor vremuri. Istoricul Dan Monah spunea despre purtătorii acestei culturi:”cucutenienii au avut vocaţia ceramicii în cel mai înalt grad, încât te întrebi dacă modelarea şi decorarea vaselor nu a fost singura lor raţiune de a fi. Chiar dacă nu este aşa, în istoria umanităţii ei vor rămâne ca neîntrecuţi modelatori şi pictori de ceramică. Avem certitudinea că arta decorativă cucuteniană nu s-a limitat doar la decorarea ceramicii; câteva fragmente de pereţi pictaţi ne semnalează că obsesia decorării policrome se manifesta şi în construcţii. Fără îndoială, îmbrăcăminte şi încălţămintea ca şi unele obiecte de uz comun erau, de asemenea, bogat decorate. Din păcate, din opera decorativă cucuteniană singurul martor care ne-a rămas este ceramica. Este totuşi suficient pentru a-i plasa pe cucutenieni printre cei mai dotaţi şi sofisticaţi creatori de artă europeană preistorică”.

Apusul unei culturi strălucitoare

Nu se ştie cu exactitate de ce a dispărut, dar cert este că civilizaţia Cucuteni nu a lăsat în urma sa morminte, ci doar cenuşă şi acele minunate vase din ceramică. În anul 1939, într-o pledoarie europeană pentru cultura Cucuteni, Mircea Eliade afirma că „România are o protoistorie şi o preistorie remarcabile. Aici, pe pământul nostru, a crescut un fenomen „originar”. Aici s-au manifestat simboluri, s-au transmis tradiţii. Originea unui simbol preţuieşte cât descoperirea unei dinastii de faraoni”. Ca o concluzie, mi se par potrivite cuvintele lui Vladimir Dumitrescu: „nu trebuie uitat totuşi că ceramica pictată şi sculptura nu reprezintă decât două dintre domeniile de manifestare ale triburilor cucuteniene de pe întinsul spaţiu pe care l-au ocupat pe teritoriul actual al României. Şi în alte domenii, de la unele dintre care nu ni s-au păstrat mărturii (...) triburile cucuteniene s-au situat pe o treaptă de dezvoltare care ne îndreptăţeşte să credem că în scurtă vreme ele ar fi putut face saltul calitativ necesar pentru a ajunge la civilizaţie, cu toate implicaţiile acesteia, dacă împrejurările din prima jumătate a mileniului al III-lea î.e.n., când, pe teritoriul ocupat de ele, au pătruns triburile stepelor nord-pontice, n-ar fi pus capăt strălucitei lor culturi materiale şi numai puţine dintre cuceririle lor în domeniul culturii în general şi al artei în special au mai fost păstrate pentru scurtă vreme”.

Georgeta Istrate

Ei...

2011-10-17T05:47:00.000-07:00

ei sunt cei ce se plictisesc de pace

visează cu ochii deschişi

războaie, moarte şi armate

conflicte, dezbinări şi terorişti

vorbe frumoase folosesc

invocă traiul bun pentru popoare,

însă pentru putere ei trăiesc

şi fac diversiuni electorale

securitate, moarte, misiune,

arhive, spionaj, interogare,

scenarii, crize, frici, opresiune,

acestea sunt cuvinte principale!

ei sunt vicleni, fanatici şi călăi

în faţă spun că pacea este sfântă,

însă în inimă urzesc război

cu tot ce este viu se iau la trântă

ei merg la vânătoare de vieţi

de vise, de iubiri şi de speranţe,

sub masca inocenţei, sălbatic ei lovesc,

dezbină fără milă şi apoi stăpânesc

s-a împânzit pământul de cei răi

nu mai găseşti un loc pentru refugiu,

motivele sunt banii, puterea şi mărirea

chiar dacă sânge curge fluviu

ei cred că pot ucide inocenţa

nebuni ce se şi văd nemuritori

ei folosesc şantajul, violenţa

şi se numesc cu aroganţă...îngeri!

Georgeta Istrate

Ploaia de vară

2011-09-23T02:28:00.000-07:00

Ajunsă la vârsta adolescenţei, fata îşi propuse să încerce magia despre care vorbesc scriitorii în romanele lor de dragoste. Întotdeauna se întrebase: dacă ceva nu este în regulă cu mine? Dacă eu nu sunt înzestrată ca celelalte fete? De unde să ştiu cum ar trebui să fiu? Ei bine, acum era hotărâtă să afle singură dacă acea magie este adevăr sau legendă. Oare, cum să facă?

Potopul

Deodată, nori negri acoperiseră cerul, anunţând o ploaie teribilă. În următoarele secunde stropii se zdrobeau de trotuar cu o viteză uluitoare. Petalele trandafirilor, care scoteau capul peste garduri, păreau să se topească sub atacul ploii. Un parfum curat se amesteca cu picăturile repezi, ca într-un dans ameţitor. La început, fetei îi plăcuse, dar acum îi era frig. Grăbi pasul. Ajunse la podul cel mare. Pentru o secundă, se sprijini cu mâinile de balustradă şi privi în jos. Canalul de sub pod se umplea vertiginos. Sandalele nu-i mai erau de folos, aşa că se descălţă şi porni încet spre centrul comunei. În aceste momente de teamă, ca un musafir neinvitat, în minte îi veni iubitul pe care-l ţinea ascuns în cămara imaginaţiei. Dar nu putu să-i vadă chipul. Doar ochii. Îi simţi mângâierile, ocrotirea, până şi căldura sufletului, dar nu şi faţa.

Dezastrul risipirii

Pe ploaia asta mare, când apa părea că vrea să o absoarbă, în minte îi răsări o idee. Se gândi că fiecare strop de ploaie divină îl ascunde pe el, pe iubitul din imaginaţie. Că picăturile îl poartă în interiorul lor, aşa cum femeile însărcinate îşi poartă pruncii. Şi fiecare strop care o atinge eliberează sărutul lui. Ciudat, nici nu mai simte frigul. Se înserează, iar lumea reală dispare, ca o scenă peste care cortina cade încet. Ea simte o dorinţă inexplicabilă de a se tăvăli prin ploaie, pentru a cuprinde picăturile ce căzuseră pe lângă ea. Se gândi că, dacă această ploaie îl ascunde pe el, risipirea aceasta este un dezastru. Un sentiment amar îi întunecă faţa, căci dacă e aşa, îl poate pierde. Priveşte în jur. Realitatea o atinge din nou. Ce bine că nu mai este nimeni pe stradă! Poate să se scalde nestingherită în imaginea lui. Şi o face. În momentele astea, se simte eliberată de orice constrângere, de orice fel de reguli impuse de oameni. Fericirea acestei clipe capătă dimensiuni universale, este nepreţuită. Dacă oamenii i-ar vedea fericirea, ar fi geloşi. Ei ar obliga-o să plătească, i-ar îngenunchea, fie şi printr-un gest dispreţuitor, fiinţa. Se ridică. Îşi întinse mâinile ca şi cum ar ruga universul să îndrepte această ploaie numai spre ea. Începe să se rotească încet. Râde, râde în hohote, iar rotirile încep să fie cât mai repezi. Deodată, cade...

Uimirea din priviri

Când se trezi, se afla într-o cameră caldă, iar trupul îi era înfăşurat într-o pătură galbenă. Privi în jur, nu cunoştea casa, cu atât mai puţin obiectele din jur. Încercă să-şi amintească ce se întâmplase înainte de a-şi pierde cunoştinţa. Zâmbi. Îşi aduse aminte că se învârtea prin ploaie într-un ritm ameţitor. Era foarte fericită. După aceea...

În cameră intră un bărbat. Pe chip i se citea uimirea. Nu scoase nicio vorbă. Fata îl privi curioasă, căci nu-i cunoştea chipul. Cine era acest străin? Stătea acolo mut, privirea-i era inundată de o lumină nepământeană, ca şi cum soarele ar fi răsărit pentru prima dată în ochii lui. Lumina aceea era ca un reflector pus pe ea, o lumină rugătoare, malefică, seducătoare. Doamne, era o clipă unică, încărcată cu o magie greu de înţeles. Bărbatul nici nu clipea, probabil era şi el uluit de această clipă, pe care ştia că nu i-o mai poate lua nimeni, nici măcar ea, cea care i-a dat-o. Sentimentul era reciproc. Ce se întâmplase? Amândoi descopereau o lume nouă. Intuiau că, după această întâlnire, nu vor mai fi aceiaşi. El îndrăzni să rupă momentul, dar, fără să ştie, crea unul mult mai preţios. O forţă îl împinse lângă patul fetei, iar mâna lui îi atinse obrazul trandafiriu.Tăcerea în acele momente avea un farmec aparte, era plină de lumină, de căldură. Fata era uimită, căci se vedea în privirea lui, frumoasă, aşa cum nu se mai văzuse niciodată. Deodată, încăperea se umplu de dragoste, care se extinse apoi peste întregul pământ. Tot universul mirosea a parfum de trandafiri jertfiţi sub greutatea ploii, pe altarul unei iubiri care ,de data aceasta, avea chip.

Să ucizi clipa...

Mâna fetei scria în jurnal: „Sa ucizi o asemenea clipă, să te faci că nu o observi, este ca şi cum ai rata o mare oportunitate. O şansă care ţi se dă o dată la o sută de ani, care durează puţin, atât de puţin încât trebuie apărată şi trăită chiar cu preţul vieţii, căci s-ar putea să nu o mai întâlneşti niciodată. Ea poate fi singura fericire care ţi se dă, ca o graţie a cerului, ca o ploaie de vară în stare să aducă pentru prima dată viaţa în deşert”.

Georgeta Istrate

E rece totul

2011-09-15T09:31:00.000-07:00

E rece totul

ca gheaţa de rece

şi scaunul...

şi aerul...

şi oamenii...

Nici o schimbare

nici o scânteie

nici o privire

e moarte totul

ce viaţă!

E rece totul

un sloi de gheaţă

nu-i nicio şansă

nici o suflare

nu mai ameninţă...

Georgeta Istrate

Terapia cu ventuze

2011-09-08T06:31:00.000-07:00

Înlătură celulita şi grăsimile, elimină toxinele şi reglează funcţiile organismului…

Când am aflat pentru prima oară despre terapia cu ventuze, eram copil. Lăsam joaca la o parte când mătuşa Tudora spunea că aplică ventuze unui membru al familiei care dădea semne de îmbolnăvire.Mă aşezam într-un colţişor şi priveam cum mătuşa aprindea în ventuză o bucată de hârtie îmbibată cu spirt pentru a crea vid, apoi o fixa cu cea mai mare precizie pe spatele bolnavului.Tehnica îmi dădea fiori şi mă aşteptam să aud ţipete, dar asta nu se întâmpla. Omul stătea chiar mândru cu ventuzele fixate pe spate, preţ de 15-20 de minute. Mă înfricoşam când vedeam umflătura violetă de sub acele păhărele. Apoi, pacientul stătea înfofolit într-o pătură groasă vreme de câteve ore, după care se simţea excelent. Nu mi-a venit atunci ideea să o întreb pe mătuşa ce fac de fapt aceste ventuze? Dacă ştiam că într-o zi am să scriu despre ele, mi-aş fi luat şi notiţe! Ei bine, după mulţi ani ani, am nimerit în cabinetul unui specialist în masajul cu ventuze şi am răsuflat uşurată când am aflat că nu mai este nevoie de foc.

Domnul I.- un pacient extrem de dificil

În timp ce sterilizează ventuzele colorate, terapeutul Nicu Ghergu îmi povesteşte că a avut o pacientă rusoaică - medic de meserie-, care i-a spus pentru prima dată despre efectele uimitoare ale acestei metode. A vrut să ştie mai multe, aşa că a început să se informeze.Apoi şi-a cumpărat un set din aceste ventuze şi, într-o împrejurare destul de ciudată, a făcut primul masaj unui pacient în vârstă de 52 de ani. În timp ce lucra cu aceste păhărele , şi-a dat seama că se întâmplă ceva extraordinar, iar efectul l-a şocat pur şi simplu. Iată prima experienţă : în ziua aceea, din motive obiective, Nicu a trebuit să efectueze masajul în alt cabinet decât cel obişnuit. Colac peste pupăză, pacientul era extrem de dificil şi orice zgomot îl deranja. Ca un făcut, în stradă, chiar în dreptul ferestrei cabinetului în care se făceau masajele, începuseră nişte lucrări. Nici dacă ar fi fost regizate, zgomotele nu ar fi fost atât de asurzitoare: muncitorii strigau, iar pikamerele lucrau de zor, ca într-un cor infernal. În acele momente, Nicu îşi aminteşte câte şicane îi făcuse bărbatul acesta la ultima şedinţă.Cu toate acestea îşi învinge emoţiile şi încearcă să-l liniştească, deoarece nervozitatea acestuia creşte proporţional cu zgomotele din stradă: “ Domnu’ I., astăzi am o surpriză pentru dumneavoastră. Un masaj special!” Domnul I. Devine atent şi , culmea, cooperează, chiar dacă faţa trădează o urmă de dezamăgire: “Ia s-auzim, dom’le ,ce masaj? Sunt curios!” Ei bine, terapeutul intrase în horă. Acum trebuia să joace! “Domnule, am să vă fac un masaj ţărănesc cu ventuze...creaţie proprie!” Iată reacţiile care l-au şocat chiar şi pe terapeut: “iniţial, i-am făcut un masaj clasic, să pregătesc organismul. Apoi am început să trag cu ventuza pe spate. Îi simţeam energile care se echilibrau. Omul a intrat într-o stare de relaxare aşa de profundă, încât a adormit.N-o să-ţi vină să crezi, sforăiturile lui acopereau chiar şi zgomotele din stradă!”

O vindecare dublă

Într-una din zile, Nicu Ghergu este solicitat la un cunoscut hotel din Bucureşti, să facă masaj unui actor venit tocmai de la Hollywood, care se plângea că are spatele înţepenit. Actorul vrea să ştie dinainte metoda: « vă fac un masaj clasic, apoi o reflexoterapie, iar surpriza mea este un masaj ţărănesc cu ventuze… creaţie proprie ! » Într-adevăr, în timpul lucrului cu ventuze, Nicu simţea energia care se debloca, creînd efecte imediate.La final, complet relaxat şi bine dispus, actorul s-a uitat în ochii terapeutului , i-a prins mâinile în mâinile lui şi a făcut un gest special, un fel de act de închinare, ca şi cum ar recunoaşte în terapeut o forţă superioară. Apoi, a exclamat : « Magnific ! Nick, thank you very much… » Nicu nu este omul care să creadă orice laudă, ba chiar roşeşete atunci când cineva o face, dar atunci şi-a dat seama că reacţia este autentică : « crede-mă, a fost un moment deosebit. N-am avut niciodată starea aceea de fericire, de satisfacţie, de victorie atât de profundă ca în clipele acelea”. În aceeaşi zi, graţie publicităţii pe care i-o făcuse actorul american , Nicu a mai folosit ventuzele pe o actriţă italiancă şi un actor israelian. Acesta din urmă căzuse de pe cal în timp ce lucra la un film istoric.Din nou ventuzele au primit toate laudele. Or fi ştiut bunicii noştri de ce le-au inventat! Iată ce spune terapeutul despre ele : « pe organism sunt puncte energetice,ca nişte butoane ce trebuiesc aprinse. Ei bine, dacă un punct sau mai multe sunt blocate, avem stări de disconfort sau chiar de boală. Dacă pun ventuza într-un loc, este imposibil să nu simt un punct de energie blocat.Ei bine, în momentul în care organismul se echilibrează şi energia curge uniform, nu numai starea fizică se schimbă, ci şi cea psihică. Omul devine mai vesel, mai liniştit, mai fericit. Am căutat logica acestei reacţii deosebite. Răspunsul este că, dincolo de deblocarea acestei energii care aduce starea de bine, are loc şi o trezire a spiritului. Practic, este o vindecare dublă ».

De la depresie la vioiciune

Doamna Angela Floarea Antonia a venit pentru prima dată la cabinetul lui Nicu Ghergu pentru boala soţului. Reacţiile pozitive înregistrate de acesta au determinat-o să adopte ea însăşi terapia : “doamna are coloana destul de obosită şi curbată, iar la nivel cervical are câteva contracturi puternice - mă lămureşte terapeutul.Iată cum ventuza ridică sângele către suprafaţă ! Aşa se curăţă resturile de deşeuri metabolice , se activează acele puncte energetice de care-ţi spuneam mai înainte, se dispersează energia, se eliberează articulaţiile .Efectul acesta pe care ventuza îl dă imediat, l-aş fi obţinut în 6-7 şedinţe de masaj clasic ». Mă întreb dacă pacienta simte durere: « Am o stare de bine generală, şi acum am o senzaţie de eliberare pe care n-am simţit-o niciodată în urma unui masaj simplu ». Nicu intervine : « povestea soţului doamnei este extraordinară. Când domnul Romeo a venit pentru prima dată la masaj,am avut un şoc. Era palid, depresiv şi de-abia se mai ţinea pe picioare. Nu aveam nicio tragere de inimă să lucrez cu el, dar nici nu am putut să-l refuz. Am aflat mai târziu că avea ciroză. Cert este că, pe măsură ce lucram cu dânsul, înflorea. Avea mersul din ce în ce mai vioi, iar după 40 de şedinţe, indicatorii de sănătate arată o recuperare de 80 la sută. Asta este bucuria cea mai mare a mea, o recompensă care nu se poate compara cu nimic”.

Georgeta Istrate

Mâinile

2011-09-08T05:00:00.000-07:00

Clipa despărţirii era insuportabilă. Înainte ca el să plece, fetei i-a venit ideea de a-i poza mâinile. Ce bine că o să le aibă mereu cu ea!

De câte ori o să-i fie dor de ele, va privi fotografia şi-şi va imagina că sunt punţi care or s-o ajute să treacă peste apele lumii. Căci mâinile lui, pe care alţii le consideră banale, pentru ea, sunt viaţă. Îi place când mâinile lui îi ating uşor obrazul. Atunci, ea îşi pune repede mâna pe a lui, pentru a nu o mai lăsa să plece.

Dar ea iubeşte cel mai mult mâinile lui noaptea, când ele învaţă, în întuneric, să o descopere, să o imagineze, să o respire. În acea beznă divină, mâinile lui îi transformă clipele în eternitate, îi vindecă sufletul, inima, ochii, căci emană din ele o energie specială. Iubeşte la nebunie acele mâini, pentru că mângâierile lor i-au descoperit faptul că este femeie. Ce minune! Mângâierile mâinilor lui o hrănesc, atingerea lor îi transformă trupul în lumini scânteietoare.

Fiecare gest al ei cheamă mâinile lui, adoră să-i provoace dorinţa de a o atinge. Jocul ei este o suferinţă dulce, a cărei emoţie aşteaptă să se împlinească. Ea pândeşte fiecare gest al lui, nu-şi poate lua ochii de la mâinile acelea. Chiar şi când doarme le visează, le doreşte. Îi simte mângâierile în susurul apei, în adierea vântului, în răsăritul soarelui, în dorul ascuns din sufletul ei. Ea crede că, dacă mâinile lui nu ar mai fi, ar muri asfixiată în clipa trecută. Singura alternativă este a-i chema mâinile pentru a respira învierea ascunsă în mângâierile lor. Fără mâinile lui, ea nu poate să zboare, nu poate să existe...

Iubeşte cu patimă acele mâini, cu energia şi lumina lor vindecătoare, căci o fac să se simtă importantă, o trăiesc, îi dau o frumuseţe nepământeană. Mâinile acelea sunt aerul pe care ea îl respiră, sunt drogul care o duce pe înălţimile fericirii. Căci, pentru ea, mâinile lui înseamnă a trăi!

Georgeta Istrate

Speranţă şi blestem

2011-09-04T12:17:00.000-07:00

Aveam câţiva ani, când bunicul îmi povestea despre războaiele mondiale, la care a participat...

Pe geamul de la uşa casei

A apărut ceva, un nu ştiu ce,

Hai, tată, vino să vezi ce-i

Şi spune-ne mai iute ce înseamnă.

-Ce ai, copile, de mă tragi de mână?

Lasă-mă să-mi termin treaba

Du-te maică-ti de-i spune

Ce-ai de spus, şi mai dă-mi pace!

-Lasă rufele tu, mamă, vin’ cu mine

Să-ţi arăt, că pe geamul de la uşă,

E ceva, un nu ştiu ce,

Care rău mă întristează şi nu ştiu, mamă, de ce.

-Bine...hai copile, dar mai bine ai pleca

Să te joci cu alţi copii, care sunt de seama ta,

Nu mă sâcâi atâta, cu-ale tale vorbe goale

Şi din lucrul meu, mai bine nu m-ai lua!

-Uite, vezi, măicuţă dragă, ce ţi-am spus e adineauri

Nu este o vorbă goală, e aievea şi tu vezi,

Dar de ce mă rog te sperii

Spune , mamă, ce înseamnă?

-Nu e semn bun, măi copile,

Fugi la taică-tu de-l cheamă!

-Vezi bărbate, e un semn rău

Ce s-abate-n casa noastră, peste noapte!

-Cine e femeia aceea care plânge în fereastră

Şi ţinând pruncul în braţe îl tot mângâie mereu?

-Maica Domnului, copile, ş-a venit să ne arate

Că semn rău la orizonturi se iveşte în curând!

-Dar de ce tocmai la noi semnul rău să se arate?

Sunt atâţi oameni în lume care-s buni şi-ar vrea dreptate!

-Nu ştiu ce să spun, copile, şi mai rău e,

Că nu pot face nimic, să împiedic răul care

Va veni pe capul nostru, ca flama mistuitoare.

Pe uliţe zarvă mare, lume multă se foieşte

Pentru că femeia-ceea şi la geamul lor vesteşte.

Ei cu pensula încearcă să vopsească chipul candid

Care plânge, plânge, plânge, varsă lacrimi pe pământ

Crezând că, vopsindu-l, îl vor acoperi

Şi norii cei negri la ei nu s-or opri.

Dar rău, mai rău ei fac acoperindu-i plânsul chip

Căci strigăte se-aud, războiul a-nceput!

-Veniţi la adăposturi, urgia se abate

Pe viaţa noastră scurtă şi plină de păcate!

-Ce faci aicea, tată? Dar unde vrei să pleci

Acum, în miez de noapte, nu vezi ce e afară?

Măicuţa noastră plânge, la piept ne strânge tare

Uitându-se la tine că pus eşti pe plecare.

Hai spune-mi, tată, unde vrei să pleci?

- Mă voi duce departe, să apăr bucăţica

De ţărnă ce-o avem, din moşi şi din strămoşi,

S-aveţi grijă de voi, rămâneţi dar cu bine,

Eu plec acum la drum şi vă las sănătoşi!

Te rog, nu pleca, tată, pe noi cu cin’ ne laşi?

Măicuţa noastră-i slabă, nu poate să ne ţină

Şi nici să ne ascundă de umbra ce la drum a plecat

S-adune cât mai multe vieţi în a ei gură!

Ia-mă cu tine tată, să lupt cu moartea rea

Nu mă lăsa acasă cu fraţi şi sora mea!

Nu vezi, tăicuţă dragă, că plâng şi tare-aş vrea

Nu-mi da drumul la mână, nu, nu, nu mă lăsa!

-De ce măicuţă dragă pe mine nu mă ia

Să-i fiu de ajutor când clipa-i va fi grea?

-Vino aici copile, şi taci, te rog, odată,

Că nici nu eşti bărbat făcut în firea toată!

Mai bine stai aici la pieptul meu, că te voi apăra

De chinul, de urgia şi de moartea rea

Am să vă ţin alături atât cât voi putea!

...........................................................................

Ce noapte-nfricoşată! Se-aud bubuituri

Iar ici şi colo câte-o casă arde-n flăcări

Şi ţipete-ngrozite, de mame părăsite,

Se-aud în depărtări.

E ora umbrei! Şi n-o să se oprească

Cea moarte nesătulă de a lua vieţi,

Pân ce paharul n-o să dea pe-alături

Şi tot în gura mare ţipă că nu s-a săturat

Mai vrea, mai vrea, mai vrea!

-Vino moarte lângă mine, hai să facem o-mpăcare:

Tu laşi oamenii în pace şi în locul lor mă iei!

Tu n-ai milă moarte acră de copii rămaşi orfani

Şi de mame-ndoliate care plâng de câţiva ani?

-Ce să fac eu cu un suflet, nu-mi intră nici la măsea

Eu nevoie am să satur burta mare ce mă roade

Şi îmi cere mult mai multe suflete, pentru-a avea

Mult timp de-acum înainte mâncare pe-ndestulate,

Fugi să nu te-nhaţ acuma! Piei acum din faţa mea!

-Doamne, vin acum la tine să te rog

Opreşte focul şi urgia ce-ntre noi se abătu

Dă-le gândul bun acelor ce pornit-au cest măcel

Şi pe noi ne-ajută, Doamne, să scăpăm teferi din el!

În cin’ s-a născut ideea de această cruntă luptă

Şi această mare vrere de mărire şi putere

Să-i dai Doamne, după inima lui cea haină

Iară trupul blestemat să nu-l primeşti în ţărână!

Aruncă-ţi privirea, Doamne, spre acest pământ udat

Cu sânge de oameni mari şi copil nevinovat

Stinge focul ce se-aprinse peste tot cât vezi cu ochii

Şi opreşte suferinţa şi păcatul cel viclean

Dă-ne pacea cea dorită, de cum în mii de ani!

Unde îţi întorci privirea e măcel şi jale multă

Iar ecoul vaietelor se aude mai departe de-orizonturi,

Iar de mergi prin ţintrimuri, observi că s-au înmulţit

Crucile ce stau în vânturi, neclintite, fără frică,

De bubuituri şi focuri ce se-ntind în aer fără

A ţine seama de jalea şi de zbuciumul cutremur

Care lumea o străbate făr’ a fi oprit de nimeni!

-Mamă scumpă, de ce plângi şi părul din cap ţi-l smulgi

De ce mama mea cea bună pe mine nu mă auzi?

Oh, copile, vino-ncoace, tatăl tău, în războiul cel turbat

A pierit. Iar eu singură cu tine am rămas,

Frăţiorii tăi mai mici dispărut-au în cea turbare

Ce-apucă pământul nostru din uscat până la mare

...............................................................................

-Paaace! Pace! Se aude în văzduh.

Chiote de bucurie ce din plânsuri s-au născut,

Ies copiii mici şi mame, ce de moarte au scăpat

Şi se bucură de soare, vin bărbaţi neînfricaţi

Ce cu umbra au dat piept, ş-acum se întorc acasă

La bucata de ţărână, la copii şi la nevastă.

Dar câţi oare din războiul blestemat se vor întoarce

Câţi din ei s-a îndurat moartea-n burta-i să nu-i toace?

....................................................................................

-Nu mai plânge, mamă bună, şi lacrimi nu mai vărsa,

De acum m-am făcut mare, ca tata te-oi ajuta,

Ţi-oi fi blândă alinare pentru negre bătrâneţi

Mi-oi lua şi o nevastă, spre a-ţi face şi nepoţi,

Vom trăi în pace-adâncă până ce se va sfârşi

Viaţa asta amărâtă, care trece zi de zi.

Georgeta Istrate

Timpul

2011-08-28T02:15:00.000-07:00

Am văzut timpul lucrând

Punea ici şi colo

Câte-o cocoaşă, câte un rid

Şi fire de păr spoite-n argint

Colţuri de guri lăsate

Şi linii pe frunţi asudate,

C-o mână lacrimi punea

Cu cealaltă el le ştergea

Pe suflete zbuciumate aşternea

Uitarea adâncă.

Am văzut Timpul lucrând

Prefăcea palate-n ruine

Preschimba culori vii doar în gri

Şi castele măreţe-n ţărână

-N-ai obosit, Mărite Timp?

-Niciodată! Lucrez la foc continuu

Infinită e munca mea

Şi ceea ce merită dau fiecăruia.

Priveşte-te!

M-am aşternut şi pe tine.

Şi când cenuşă vei fi

Şi nimic pentru nimeni,

Îmi voi lăsa praful uitării

Pe tot ce-i al tău şi pe tine!

Georgeta Istrate