Ploaia de vară



    Ajunsă la vârsta adolescenţei, fata îşi propuse să încerce magia  despre care vorbesc scriitorii în romanele lor de dragoste. Întotdeauna se întrebase: dacă ceva nu este în regulă cu mine? Dacă eu nu sunt înzestrată ca celelalte fete? De unde să ştiu cum ar trebui să fiu? Ei bine, acum era hotărâtă să afle singură dacă acea magie este adevăr sau legendă. Oare,  cum să facă?



     Potopul

     Deodată, nori negri acoperiseră cerul, anunţând o ploaie teribilă. În următoarele secunde stropii se zdrobeau  de trotuar cu o viteză uluitoare. Petalele trandafirilor, care scoteau capul peste garduri,  păreau să se topească sub atacul ploii. Un parfum curat se amesteca cu picăturile repezi, ca într-un dans ameţitor. La început, fetei  îi plăcuse, dar acum îi era frig. Grăbi pasul. Ajunse la podul cel mare. Pentru o secundă, se sprijini cu mâinile de balustradă şi privi în jos. Canalul de sub pod se umplea vertiginos. Sandalele nu-i mai erau de folos, aşa că  se descălţă şi porni încet spre centrul comunei. În aceste momente de teamă, ca un musafir neinvitat, în minte îi veni iubitul pe care-l ţinea ascuns în cămara imaginaţiei. Dar nu putu să-i vadă chipul. Doar ochii.  Îi simţi mângâierile, ocrotirea, până şi căldura sufletului, dar nu şi faţa.  

Dezastrul risipirii

     Pe ploaia asta mare, când apa părea că vrea  să o absoarbă,  în minte îi răsări o idee. Se gândi că fiecare strop de ploaie divină îl ascunde pe el, pe iubitul din imaginaţie. Că picăturile îl poartă în interiorul lor, aşa cum femeile însărcinate îşi poartă pruncii. Şi fiecare strop care o atinge  eliberează sărutul lui. Ciudat, nici nu mai simte frigul. Se înserează, iar lumea reală dispare, ca o scenă peste care cortina cade încet. Ea simte o dorinţă inexplicabilă de a se tăvăli  prin ploaie, pentru a cuprinde picăturile ce căzuseră pe lângă ea. Se gândi că, dacă  această ploaie îl ascunde pe el, risipirea aceasta este un dezastru. Un sentiment amar îi întunecă faţa, căci dacă e aşa, îl poate pierde. Priveşte în jur. Realitatea o atinge din nou. Ce bine că nu mai este nimeni pe stradă! Poate  să se scalde nestingherită în imaginea lui. Şi o face. În momentele astea, se simte  eliberată de orice constrângere, de orice fel de reguli impuse de oameni. Fericirea acestei clipe capătă dimensiuni universale, este nepreţuită. Dacă oamenii i-ar vedea fericirea,  ar fi geloşi. Ei ar obliga-o să plătească, i-ar îngenunchea,  fie şi printr-un gest dispreţuitor, fiinţa. Se ridică. Îşi întinse mâinile ca şi cum ar ruga universul să îndrepte această ploaie numai spre ea. Începe să se rotească încet. Râde, râde în hohote, iar rotirile încep să fie cât mai repezi. Deodată, cade...
      
Uimirea din priviri

     

     Când se trezi, se afla într-o cameră caldă, iar trupul îi era înfăşurat într-o pătură galbenă. Privi în jur, nu cunoştea casa, cu atât mai puţin obiectele din încăpere. Încercă să-şi amintească ce se întâmplase înainte de a-şi pierde cunoştinţa. Zâmbi. Îşi aduse aminte că se învârtea prin ploaie  într-un ritm ameţitor. Era foarte fericită.  După aceea...
     În cameră intră un bărbat. Pe chip i se citea uimirea. Nu scoase nicio vorbă. Fata îl privi curioasă, căci nu-i cunoştea chipul. Cine era acest străin? Stătea acolo mut, privirea-i era inundată de o lumină nepământeană, ca şi cum soarele ar fi răsărit pentru prima dată în ochii lui. Lumina aceea era ca un reflector pus pe ea, o lumină rugătoare, malefică, seducătoare. Doamne, era o clipă unică, încărcată cu o magie greu de înţeles. Bărbatul nici nu clipea, probabil era şi el uluit de această clipă, pe care ştia că nu i-o mai poate lua nimeni, nici măcar ea, cea care i-a dat-o. Sentimentul era reciproc. Ce se întâmplase?    Amândoi descopereau o lume nouă. Intuiau că, după această întâlnire, nu vor mai fi aceiaşi. El îndrăzni să rupă momentul, dar, fără să ştie, crea unul mult mai preţios. O forţă îl împinse lângă patul fetei, iar mâna lui îi atinse obrazul trandafiriu.Tăcerea în acele momente avea un farmec aparte, era plină de lumină, de căldură. Fata era uimită, căci se vedea în privirea lui, frumoasă, aşa cum nu se mai văzuse niciodată. Deodată,  încăperea se umplu de dragoste, care se extinse apoi peste întregul pământ. Tot universul mirosea a parfum de trandafiri jertfiţi sub greutatea ploii,  pe altarul unei iubiri care ,de data aceasta, avea chip.

   Să ucizi clipa...

    Mâna fetei scria în jurnal: ucizi o asemenea clipă, să te faci că nu o observi, este ca şi cum ai rata o mare oportunitate. O şansă care ţi se dă o dată la o sută de ani, care durează puţin, atât de puţin încât  trebuie apărată şi trăită chiar cu preţul vieţii,  căci s-ar putea să nu o mai întâlneşti niciodată. Ea  poate fi singura fericire care ţi se dă, ca o graţie a cerului, ca o ploaie de vară  în stare să aducă pentru prima dată viaţa în deşert.


Georgeta Istrate




E rece totul



E rece totul
ca gheaţa de rece
şi scaunul...
şi aerul...
şi oamenii...

Nici o schimbare
nici o scânteie
nici o privire
e moarte totul
ce viaţă!

E rece totul
un sloi de gheaţă
nu-i nicio şansă
nici o suflare
nu mai ameninţă...

Georgeta Istrate

Terapia cu ventuze


   Înlătură celulita şi grăsimile, elimină toxinele şi reglează funcţiile organismului…

      Când am aflat pentru prima oară despre terapia cu ventuze, eram copil.  Lăsam joaca la o parte când mătuşa Tudora spunea că aplică ventuze unui membru al familiei care dădea semne de îmbolnăvire.Mă aşezam într-un colţişor şi priveam cum mătuşa aprindea în ventuză o bucată de hârtie îmbibată cu spirt pentru a crea vid,  apoi o fixa cu cea mai mare precizie pe spatele bolnavului.Tehnica îmi dădea fiori şi mă aşteptam să aud ţipete, dar asta nu se întâmpla.  Omul stătea chiar mândru cu ventuzele fixate pe spate, preţ de  15-20 de minute. Mă înfricoşam când vedeam umflătura violetă de sub acele păhărele. Apoi, pacientul stătea înfofolit  într-o pătură groasă vreme de câteve ore, după care se simţea excelent.  Nu mi-a venit atunci ideea să o întreb pe mătuşa ce fac de fapt aceste ventuze? Dacă ştiam că într-o zi am să scriu despre ele, mi-aş fi luat şi notiţe! Ei bine, după mulţi ani ani, am nimerit în cabinetul unui specialist în masajul cu  ventuze şi am răsuflat uşurată  când am aflat că nu mai este nevoie de foc.

Domnul I.- un pacient extrem de dificil

   În timp ce sterilizează ventuzele colorate, terapeutul Nicu Ghergu îmi povesteşte că a avut o pacientă rusoaică - medic de meserie-, care i-a spus pentru prima dată despre efectele uimitoare ale acestei metode. A vrut să ştie mai multe, aşa că a început să se informeze.Apoi şi-a cumpărat un set din aceste ventuze şi, într-o împrejurare destul de ciudată,  a făcut primul masaj  unui pacient în vârstă de 52 de ani.  În timp ce lucra cu aceste păhărele , şi-a dat seama că se întâmplă ceva extraordinar, iar efectul l-a şocat pur şi simplu. Iată prima experienţă : în ziua aceea, din motive obiective, Nicu  a trebuit să efectueze masajul în alt cabinet decât cel obişnuit. Colac peste pupăză, pacientul era extrem de dificil şi orice zgomot îl deranja. Ca un făcut, în stradă, chiar  în dreptul  ferestrei cabinetului în care se făceau masajele,  începuseră nişte lucrări. Nici dacă ar fi fost regizate, zgomotele nu ar fi fost atât de asurzitoare: muncitorii strigau, iar pikamerele lucrau de zor, ca într-un cor infernal. În acele momente, Nicu îşi aminteşte câte şicane îi făcuse bărbatul acesta la ultima şedinţă.Cu toate acestea  îşi învinge emoţiile şi încearcă să-l liniştească, deoarece nervozitatea acestuia  creşte proporţional cu zgomotele din stradă:  “ Domnu’ I., astăzi am o surpriză pentru dumneavoastră. Un masaj special!”  Domnul I. Devine atent şi , culmea, cooperează, chiar dacă  faţa trădează o urmă de  dezamăgire: “Ia s-auzim, dom’le ,ce masaj? Sunt curios!” Ei bine, terapeutul intrase în horă. Acum trebuia să joace! “Domnule, am să vă fac un masaj ţărănesc cu ventuze...creaţie proprie!” Iată reacţiile care l-au şocat chiar şi pe terapeut: “iniţial, i-am făcut un masaj clasic, să pregătesc organismul. Apoi am început să trag cu ventuza pe spate. Îi simţeam energile care se echilibrau. Omul a intrat într-o stare de relaxare aşa de profundă, încât a adormit.N-o să-ţi vină să crezi, sforăiturile lui acopereau chiar şi zgomotele din stradă!”

O vindecare dublă

   Într-una din zile,  Nicu Ghergu este solicitat la un cunoscut hotel din Bucureşti, să facă masaj unui actor venit tocmai  de la Hollywood, care se plângea că are spatele înţepenit. Actorul vrea să ştie dinainte metoda:  «  vă fac un masaj clasic, apoi o reflexoterapie, iar  surpriza mea este un masaj ţărănesc cu ventuze… creaţie proprie ! » Într-adevăr, în timpul lucrului cu ventuze, Nicu simţea energia care se debloca, creînd efecte imediate.La final, complet relaxat şi bine dispus,  actorul s-a uitat în ochii terapeutului , i-a prins mâinile în mâinile lui şi a făcut un gest special, un fel de act de închinare, ca şi cum ar recunoaşte în terapeut o forţă superioară. Apoi, a exclamat : « Magnific ! Nick, thank you very much… » Nicu nu este omul care să creadă orice laudă, ba chiar roşeşete atunci când cineva o face, dar atunci şi-a dat seama că reacţia este  autentică : « crede-mă, a fost un moment deosebit. N-am avut niciodată starea aceea de fericire, de satisfacţie, de victorie atât de profundă ca în clipele acelea”. În aceeaşi zi, graţie publicităţii pe care i-o făcuse actorul american , Nicu a mai folosit ventuzele pe o actriţă italiancă şi un  actor israelian. Acesta din urmă căzuse de pe cal în timp ce lucra la un film istoric.Din nou ventuzele au primit toate laudele. Or fi ştiut bunicii noştri de ce le-au inventat! Iată ce spune terapeutul despre ele : « pe organism sunt puncte energetice,ca nişte butoane ce trebuiesc aprinse. Ei bine, dacă un punct  sau mai multe sunt blocate, avem stări de disconfort sau chiar de boală. Dacă pun ventuza într-un loc, este imposibil să nu simt  un punct de energie blocat.Ei bine, în momentul în care organismul se echilibrează şi energia curge uniform, nu numai starea fizică se schimbă, ci şi cea psihică. Omul devine mai vesel, mai liniştit, mai fericit.  Am căutat logica acestei reacţii deosebite. Răspunsul este că, dincolo de deblocarea acestei energii care aduce starea de bine, are loc şi o trezire a spiritului. Practic, este o vindecare dublă ».  

De la depresie la vioiciune

   
  Doamna Angela Floarea Antonia  a venit pentru prima dată la cabinetul lui Nicu Ghergu  pentru boala soţului. Reacţiile pozitive înregistrate de acesta au determinat-o să adopte ea însăşi terapia :  “doamna are coloana destul de obosită şi curbată, iar la nivel cervical are câteva contracturi puternice - mă lămureşte terapeutul.Iată cum ventuza ridică sângele către suprafaţă ! Aşa se curăţă resturile de deşeuri metabolice , se activează acele puncte energetice de care-ţi spuneam mai înainte, se dispersează energia, se eliberează articulaţiile .Efectul acesta pe care ventuza îl dă imediat,  l-aş fi obţinut în 6-7 şedinţe de masaj clasic ». Mă întreb dacă  pacienta simte durere:  «  Am o stare de bine generală, şi acum am o senzaţie de eliberare pe care n-am simţit-o niciodată în urma unui masaj simplu ». Nicu intervine : « povestea soţului doamnei este extraordinară. Când domnul Romeo a venit pentru prima dată la masaj,am avut un şoc. Era palid, depresiv şi de-abia se mai ţinea pe picioare. Nu aveam nicio tragere de inimă să lucrez cu el, dar nici nu am putut să-l refuz. Am aflat mai târziu că avea ciroză. Cert este că, pe măsură ce lucram cu dânsul, înflorea. Avea mersul din ce în ce mai vioi, iar după 40 de şedinţe, indicatorii de sănătate arată o recuperare de 80 la sută. Asta este bucuria cea mai mare a mea, o recompensă care nu se poate compara cu nimic”. 

Georgeta Istrate


Mâinile



      

       Clipa despărţirii era insuportabilă.  Înainte ca el să plece, fetei i-a venit  ideea de a-i poza mâinile. Ce bine că o să le aibă mereu cu ea!
       De câte ori o să-i fie dor de ele, va privi fotografia şi-şi va imagina că sunt punţi care or s-o ajute să treacă peste apele lumii. Căci mâinile lui, pe care alţii le consideră banale, pentru ea,  sunt viaţă. Îi place când mâinile lui îi ating uşor obrazul. Atunci, ea îşi pune repede  mâna pe a lui,  pentru a nu o mai lăsa să plece.
      Dar ea iubeşte cel mai mult mâinile lui noaptea, când ele învaţă, în întuneric,  să o descopere, să o imagineze, să o respire. În  acea  beznă divină, mâinile lui îi transformă clipele în eternitate,  îi vindecă sufletul, inima, ochii, căci emană din ele o energie specială. Iubeşte  la nebunie acele mâini,  pentru că mângâierile lor  i-au descoperit  faptul că este femeie.   Ce minune!    Mângâierile mâinilor lui o  hrănesc, atingerea lor îi transformă trupul în lumini scânteietoare. 
      Fiecare gest al ei cheamă mâinile lui, adoră să-i provoace dorinţa de a o atinge. Jocul ei este o suferinţă dulce,  a cărei emoţie aşteaptă să se împlinească. Ea pândeşte fiecare gest al lui, nu-şi poate lua ochii de la mâinile acelea. Chiar şi când doarme  le visează, le doreşte. Îi simte mângâierile în susurul apei, în adierea vântului, în răsăritul soarelui, în dorul ascuns din sufletul ei. Ea crede că, dacă mâinile lui nu ar mai fi, ar muri asfixiată în clipa trecută.  Singura alternativă  este a-i chema mâinile pentru a  respira învierea ascunsă în mângâierile lor. Fără mâinile lui, ea nu poate să zboare, nu poate să existe...
     Iubeşte cu patimă acele mâini, cu  energia şi lumina lor vindecătoare, căci  o fac să se simtă importantă, o trăiesc, îi dau o frumuseţe nepământeană. Mâinile acelea sunt aerul pe care ea îl respiră, sunt drogul care o duce pe înălţimile fericirii. Căci, pentru ea, mâinile lui înseamnă a trăi!


Georgeta Istrate



Speranţă şi blestem

   Aveam câţiva ani, când bunicul  îmi povestea despre războaiele mondiale, la care a participat...


Pe geamul de la uşa casei
A apărut ceva, un nu ştiu ce,
Hai, tată, vino să vezi ce-i
Şi spune-ne mai iute ce înseamnă.

-Ce ai, copile, de mă tragi de mână?
Lasă-mă să-mi termin treaba
Du-te maică-ti de-i spune
Ce-ai de spus, şi mai dă-mi pace!

-Lasă rufele tu, mamă, vin’ cu mine
Să-ţi arăt, că pe geamul de la uşă,
E ceva, un nu ştiu ce,
Care rău mă întristează şi nu ştiu, mamă, de ce.

-Bine...hai copile, dar mai bine ai pleca
Să te joci cu alţi copii, care sunt de seama ta,
Nu mă sâcâi atâta, cu-ale tale vorbe goale
Şi din lucrul meu, mai bine nu m-ai lua!


-Uite, vezi,  măicuţă dragă, ce ţi-am spus e adineauri
Nu este o vorbă goală, e aievea şi tu vezi,
Dar de ce mă rog te sperii
Spune , mamă, ce înseamnă?

-Nu e semn bun, măi copile,
Fugi la taică-tu de-l cheamă!

-Vezi bărbate, e un semn rău
Ce s-abate-n casa noastră, peste noapte!

-Cine e femeia aceea care plânge în fereastră
Şi ţinând pruncul în braţe îl tot mângâie mereu?

-Maica Domnului, copile, ş-a venit să ne arate
Că semn rău la orizonturi se iveşte în curând!


-Dar de ce tocmai la noi semnul rău să se arate?
 Sunt atâţi oameni în lume care-s buni şi-ar vrea dreptate!


-Nu ştiu ce să spun, copile, şi mai rău e,
Că nu pot face nimic, să împiedic răul care
Va veni pe capul nostru, ca flama mistuitoare.

Pe uliţe zarvă mare, lume multă  se foieşte
Pentru că femeia-ceea şi la geamul lor vesteşte.
Ei cu pensula încearcă să vopsească chipul candid
Care plânge, plânge, plânge, varsă lacrimi  pe pământ
Crezând că, vopsindu-l,  îl vor acoperi
Şi norii cei negri  la ei nu s-or opri.
Dar rău, mai rău ei fac acoperindu-i plânsul chip
Căci strigăte se-aud, războiul a-nceput!


-Veniţi la adăposturi, urgia se abate
Pe viaţa noastră scurtă şi plină de păcate!

-Ce faci aicea, tată? Dar  unde vrei să pleci
Acum, în miez de noapte, nu vezi ce e afară?
Măicuţa noastră plânge, la piept ne strânge tare
Uitându-se la tine că pus eşti pe plecare.
Hai spune-mi, tată, unde vrei să pleci?

- Mă voi duce departe,  să apăr bucăţica
De ţărnă ce-o avem, din moşi şi din strămoşi,
S-aveţi grijă de voi, rămâneţi dar cu bine,
Eu plec acum la drum şi vă las sănătoşi!

Te rog, nu pleca, tată, pe noi cu cin’ ne  laşi?
Măicuţa noastră-i slabă, nu poate să ne ţină
Şi nici să ne ascundă de umbra ce la drum a plecat
S-adune cât mai multe vieţi în a ei gură!

Ia-mă cu tine tată, să lupt cu moartea rea
Nu mă lăsa acasă cu fraţi şi sora mea!
Nu vezi, tăicuţă dragă, că plâng şi tare-aş vrea
Nu-mi da drumul la mână, nu, nu, nu mă lăsa!

-De ce măicuţă dragă pe mine  nu mă ia
Să-i fiu de ajutor când clipa-i va fi grea?

-Vino aici copile, şi taci, te rog, odată,
Că nici nu eşti bărbat făcut în firea toată!
Mai bine stai aici la pieptul meu, că te voi apăra
De chinul, de urgia şi de moartea rea
Am să vă ţin alături atât cât voi putea!

...........................................................................

Ce noapte-nfricoşată! Se-aud bubuituri
Iar ici şi colo câte-o casă arde-n flăcări
Şi ţipete-ngrozite, de mame părăsite,
Se-aud în depărtări.

E ora umbrei! Şi n-o să se oprească
Cea moarte nesătulă de a lua vieţi,
Pân ce paharul n-o să dea pe-alături
Şi tot în gura mare ţipă că nu s-a săturat
Mai vrea, mai vrea, mai vrea!

-Vino moarte lângă mine, hai să facem o-mpăcare:
Tu laşi oamenii în pace şi în locul lor mă iei!
Tu n-ai milă moarte acră de copii rămaşi orfani
Şi de mame-ndoliate care plâng de câţiva ani?

-Ce să fac eu cu un suflet, nu-mi intră nici la măsea
Eu nevoie am să satur burta mare ce mă roade
Şi îmi cere mult mai multe suflete, pentru-a avea
Mult timp de-acum înainte mâncare pe-ndestulate,
Fugi să nu te-nhaţ acuma! Piei acum din faţa mea!


-Doamne, vin acum la tine să te rog
Opreşte focul şi urgia ce-ntre noi se abătu
Dă-le gândul bun acelor ce pornit-au cest măcel
Şi pe noi ne-ajută, Doamne, să scăpăm teferi din el!

În cin’ s-a născut ideea de această cruntă luptă
Şi această mare vrere de mărire şi putere
Să-i dai Doamne, după inima lui cea haină
Iară trupul blestemat să nu-l primeşti în ţărână!
Aruncă-ţi privirea, Doamne, spre acest pământ udat
Cu sânge de oameni mari şi copil nevinovat
Stinge focul ce se-aprinse peste tot cât vezi cu ochii
Şi opreşte suferinţa şi păcatul cel viclean
Dă-ne pacea cea dorită,  de cum în mii de ani!

Unde îţi întorci privirea  e măcel şi jale multă
Iar ecoul vaietelor se aude mai departe de-orizonturi,
Iar de mergi prin ţintrimuri,  observi că s-au înmulţit
Crucile ce stau în vânturi, neclintite, fără frică,
De bubuituri şi focuri ce se-ntind în aer fără
A ţine seama de jalea şi de zbuciumul cutremur
Care lumea o străbate făr’ a fi oprit de nimeni!

-Mamă scumpă, de ce plângi şi părul din cap ţi-l smulgi
De ce mama mea cea bună pe mine nu mă auzi?

Oh, copile, vino-ncoace, tatăl tău, în războiul cel turbat
A pierit. Iar eu singură cu tine am rămas,
Frăţiorii tăi mai mici dispărut-au în cea  turbare
Ce-apucă pământul nostru din uscat până la mare

...............................................................................

-Paaace! Pace! Se aude în văzduh.
Chiote de bucurie ce din plânsuri s-au născut,
Ies copiii mici şi mame, ce de moarte  au  scăpat
Şi se bucură de soare, vin bărbaţi neînfricaţi
Ce cu umbra au dat piept, ş-acum se întorc acasă
La bucata de ţărână, la copii şi la nevastă.

Dar câţi oare din războiul blestemat se vor întoarce
Câţi din ei s-a îndurat moartea-n burta-i să nu-i toace?
....................................................................................
-Nu mai plânge, mamă bună, şi lacrimi nu mai vărsa,
De acum m-am făcut mare, ca tata te-oi ajuta,
Ţi-oi fi blândă alinare pentru negre bătrâneţi
Mi-oi lua şi o nevastă,  spre a-ţi face şi nepoţi,
Vom trăi în pace-adâncă până ce se va sfârşi
Viaţa asta amărâtă, care trece zi de zi.


Georgeta Istrate

La psiholog. De vorbă cu Florentina: Forța cuvintelor stă în emoția rostirii

  - Cât de importante sunt cuvintele? Care este puterea lor?   -   Cuvintele se formează în interiorul nostru. Limbajul este un rezult...